La Iași, un festival de film deschide conversații despre sănătatea mentală. Psihoterapeuta Raluca Bejenariu: „Avem nevoie, în mod intenționat, de contexte reale de întâlnire, aproape ca o prescripție medicală”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La Iași, în perioada 6-10 mai, va avea loc cea de-a cincea ediție a Romanian Mental Health Film Festival, primul festival de film din România dedicat sănătății mentale.
Cuprins:
- Filmul, catalizator pentru dialog
- „Psihoterapia este importantă, dar nu este singura cale”
- „Relația” - element central în selecția filmelor din 2026
- „Un spațiu în care oamenii pot trăi experiențe și pot intra în dialog unii cu alții”
- „Simpla posibilitate de a vorbi și de a fi ascultat are un efect profund”
- „Există un risc real să intrăm într-o cultură a soluțiilor rapide”
- „Echilibrul vine din diversificarea modurilor în care ne raportăm la noi”
Într-un interviu pentru Libertatea, psihoterapeuta Raluca Bejenariu, una dintre inițiatoarele festivalului, vorbește despre selecția de filme de anul acesta, cum putem avea grijă de sănătatea noastră mentală în vremuri instabile, cât și despre necesitatea unor contexte reale de întâlnire între oameni.
Filmul, catalizator pentru dialog
Romanian Mental Health Film a fost lansat în 2022 la inițiativa psihoterapeutelor Teodora Popescu și Raluca Bejenariu, alături de Dan Basu, artist vizual din Iași, care activează în București.
„Nu ducem lipsă de informație despre sănătatea mentală, ci de locuri în care să putem vorbi despre ea. Am lansat festivalul din dorința de a crea un astfel de cadru accesibil, în care filmul devine un catalizator pentru dialog și întâlnire între oameni. Nu ne-am propus să dublăm ceea ce oferă deja intervențiile specializate sau conferințele, ci să deschidem un spațiu diferit, în care cei prezenți pot experimenta direct ce înseamnă să fie împreună”, explică Raluca într-un interviu pentru Libertatea.
Evenimentul s-a dovedit un succes încă de la prima ediție, după cum precizează cofondatoarea, și s-a dezvoltat de-a lungul anilor datorită apropierii față de public și nevoilor acestuia.
„De la început, publicul a savurat toate evenimentele din festival, nu doar filmele. Oamenii au nevoie de conversații, fie că sunt Q&A-urile care au loc după filme, fie dialogurile din cadrul festivalului. Odată ce am realizat asta, am început să construim festivalul în jurul a ceea ce oamenii ne arătau că au nevoie, am extins timpul de Q&A, am introdus class-urile și am creat contexte noi de întâlnire. În această ediție, multe dintre evenimente au apărut direct din conversațiile constante cu publicul.”
„Psihoterapia este importantă, dar nu este singura cale”
Libertatea: Din perspectiva ta de psihoterapeut, cum vezi raportarea oamenilor la sănătatea mentală în 2026? Mai vorbim despre stigmat sau observi o deschidere reală? Unde simți că mai e de lucru?
Raluca Bejenariu: Observ că oamenii sunt mai deschiși să vorbească despre ce li se întâmplă și caută tot mai mult soluții pentru a-și crește starea de bine. Există, desigur, diferențe între generații, dar direcția este clară: vorbim mai mult decât înainte, mai deschis și cu mai puțină teamă de a fi judecați. În același timp, mai este de lucru la calitatea serviciilor de sănătate mentală și la diversificarea soluțiilor, inclusiv prin includerea unor experiențe precum participarea la evenimente culturale. Psihoterapia este importantă, dar nu este singura cale. Avem nevoie și de contexte care susțin relațiile, comunitatea și apropierea de natură.
– În descrierea festivalului spuneți că filmul poate declanșa conversații importante. Ce are filmul în plus față de alte forme de discurs când vine vorba de sănătate mentală?
– Filmul este unul dintre puținele contexte în care trăim o experiență emoțională comună alături de un număr mare de oameni. În același timp, oferă un cadru fertil pentru reflecția asupra naturii umane și are puterea de a declanșa conversații între oameni. Privind filme, avem acces la povești și situații care uneori sunt greu de exprimat în cuvinte - vedem ce îi face pe oameni diferiți, dar și ce îi face, în esență, asemănători. Din acest proces apare o înțelegere mai profundă a „celuilalt”, una care poate depăși stereotipurile și dezvoltă mai multă toleranță față de ceea ce este diferit. Pentru noi, filmul creează un spațiu comun de experiență, urmat de întrebări și răspunsuri, de reflecții în care oamenii nu vorbesc despre concepte abstracte, ci despre ceva ce au simțit împreună, un fel de proces de clarificare și înțelegere a experienței.
„Relația” - element central în selecția filmelor din 2026
– Cum ați construit selecția de filme pentru ediția din 2026? Ce tip de povești ați căutat anul acesta? Există o temă sau un fir roșu al ediției?
– Am constatat abia după finalizarea selecției că nu avem niciun film în limba engleză. Pentru noi, criteriul de selecție este relevanța subiectului pentru ceea ce înseamnă sănătatea mentală, așa cum este definită de Organizația Mondială a Sănătății: o stare de bine în care fiecare persoană își realizează propriul potențial, poate face față stresului normal al vieții, poate munci productiv și este capabilă să contribuie la comunitatea sa.
Ne bucură, în același timp, diversitatea pe care o aduce această selecție și faptul că am inclus și filme românești precum „Still Nia”, „Ink Wash”, alături de „Green Light”, al regizorului Pavel Cuzuioc. Dacă ar fi să observ un fir care se repetă în filmele din acest an, acela este relația, în formele ei foarte diferite: relații de cuplu, relații care se termină sau se construiesc, relații între părinți și copii, relații aflate la început. Este, în esență, o selecție care vorbește despre ce pornește o relație, ce o menține și o protejează, dar și despre ce o poate fragiliza sau încheia.
– Dacă ar fi să recomanzi trei filme din program, care ar fi acelea și de ce merită văzute?
– E greu să aleg, pentru că fiecare film are un loc și un sens în festival, dar aș începe cu filmul de deschidere, „Iubirea doare” (regia Alexandru Mavrodineanu) - un film onest și vulnerabil, care urmărește relațiile de cuplu în momentele lor de tensiune și fragilitate. Este genul de film în care mulți oameni se pot regăsi, un film care nu oferă răspunsuri, ci lasă loc pentru reflecție. Apoi „Diagnonsense” (regia Ane-Martha Tamnes Hansgård), câștigător al premiului publicului la Scottish Mental Health Arts Festival - un film sensibil, construit ca o investigație personală a regizoarei asupra propriului diagnostic psihiatric.
Este o explorare lucidă și nuanțată a felului în care etichetele pot influența identitatea și relația cu sinele. Și „Hold on to me” (regia Myrsini Aristidou), un film care mi se pare special prin felul în care protejează relația dintre personaje. Urmărește apropierea fragilă dintre un tată și fiica lui și ne ajută să rămânem aproape de această relație, fără să o judecăm. Atmosfera caldă a filmului deschide un spațiu de înțelegere și, într-un fel, de reparare. A avut premiera la Sundance Film Festival 2026, unde a câștigat Premiul Audienței la categoria „World Cinema Dramatic” și suntem bucuroși să îl prezentăm în premieră națională la Romanian Mental Health Film Festival.
„Un spațiu în care oamenii pot trăi experiențe și pot intra în dialog unii cu alții”
– Festivalul nu înseamnă doar proiecții de film, ci și o serie de evenimente conexe. Ce tipuri de experiențe ați pregătit anul acesta? Care sunt câteva highlighturi pe care nu ar trebui să le ratăm?
– Pentru noi, festivalul înseamnă întotdeauna mai mult decât proiecții; este un spațiu în care oamenii pot trăi experiențe și pot intra în dialog unii cu alții. Anul acesta ne bucurăm să avem două expoziții importante: „Plecat”, de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu, la Palatul Braunstein, și „Struggle”, o expoziție curatoriată de Maria Bîrsan (curatoare și gallery director la Sandwich Gallery). Ambele expoziții propun forme diferite de a reflecta asupra experienței umane.
Class-urile din festival sunt gândite ca spații de împărtășire și devin din ce în ce mai articulate ca structură. De exemplu, întâlnirea cu regizoarea Gianina Cărbunariu pornește de la întrebarea „ce mi-aș fi dorit să știu mai devreme?”. În ediția din acest an avem încă o noutate: „Family”, un format-pilot dedicat dialogului între generații, conexiunii și creșterii comune prin experiențe artistice și resurse care pun în centru bunăstarea emoțională. Am inclus în program un dialog despre bunăstarea mamelor și un format interactiv pentru părinți și copii, „Teatrul de Joacă”, produs de PunctArt.
– Trăim într-un context global destul de instabil, iar anxietatea pare tot mai prezentă. Tu cum vezi această stare generală a societății? Ce putem face, concret, la nivel individual, pentru a ne proteja sănătatea mentală în astfel de perioade?
– Observ și eu acest lucru și, într-o anumită măsură, cred că este o reacție firească la ce se întâmplă, atât la evenimentele globale, cât și la modul în care acestea sunt comunicate, mai ales în media și social media, unde discursul este adesea polarizant și poate amplifica anxietatea și sentimentul de neputință. La nivel individual, cred că unul dintre lucrurile cele mai utile pe care le putem face este să ne întoarcem la experiența directă, să fim în contact cu oameni reali, în situații reale, fără interfețe digitale. Nu pentru că ar fi o soluție completă, ci pentru că ne reamintește că lumea e mai complexă și mai puțin amenințătoare decât ne-o prezintă un feed.
„Simpla posibilitate de a vorbi și de a fi ascultat are un efect profund”
– Cum vezi implicarea statului român în zona sănătății mentale? Unde suntem acum și ce ți-ai dori să se îmbunătățească în mod concret în următorii ani?
– E un subiect complex. Statul are dificultăți structurale reale: subfinanțare, acces limitat la servicii, o diferență mare între urban și rural. În același timp, observ că vorbim mai mult despre sănătatea mentală decât acum zece ani. Există o schimbare de discurs, chiar dacă infrastructura nu a ținut pasul cu ea. Ce mi-aș dori în următorii ani este ca această deschidere să se traducă în politici concrete: mai mult acces la servicii specializate și recunoașterea faptului că sănătatea mentală nu se construiește doar în cabinet. Intervențiile culturale au un rol real și ar putea să facă parte din ceea ce înseamnă sănătatea publică. Noi ne concentrăm pe zona în care putem avea impact, dar ar fi mai bine să nu funcționăm separat de sistem, ci împreună cu el.
– Cât de importantă este, din perspectiva ta, interacțiunea reală între oameni pentru sănătatea mentală? Este festivalul și un pretext pentru astfel de întâlniri și conversații cu sens?
– Relația dintre oameni este esențială pentru sănătatea mentală. Dincolo de tot ce ține de intervenții individuale, felul în care suntem unii cu alții contează foarte mult, iar uneori, simpla posibilitate de a vorbi și de a fi ascultat are un efect profund. Dintr-o perspectivă dialogică, sensul nu există doar în interiorul nostru, ci se construiește în spațiul dintre noi. Iar acest spațiu are nevoie de contexte în care să poată exista. Cred că festivalul este, în esență, despre acest lucru: despre ce facem cu spațiul dintre noi. Este un loc de întâlnire, un cadru de siguranță și de descoperire, în care oamenii pot fi atenți la ce trăiesc.
„Există un risc real să intrăm într-o cultură a soluțiilor rapide”
– După pandemie, mulți oameni par mai izolați și mai ancorați în online. Ce soluții vezi pentru a reconstrui conexiuni reale între oameni și pentru a ieși din bulele noastre?
– Da, cred că unul dintre efectele cele mai vizibile ale pandemiei a fost izolarea și slăbirea interacțiunilor, în paralel cu o creștere a digitalizării relațiilor. Tocmai de aceea, avem nevoie, în mod intenționat, de contexte reale de întâlnire, aproape ca o prescripție medicală. Evenimentele care au ca scop conexiunea între oameni devin esențiale. Primul pas este să conștientizăm că izolarea nu este doar o stare personală, ci un risc real pentru sănătatea noastră mentală.
– Observi diferențe între generații în felul în care vorbesc despre sănătatea mentală? Crezi că social media ajută sau complică relația noastră cu sănătatea mentală?
– Există clar diferențe între generații. Îmi asum riscul generalizării când spun că generația părinților mei a crescut cu ideea de a merge mai departe prin dificultăți fără să vorbească prea mult despre ce simte, iar acum mulți dintre ei recunosc acest lucru, au muncit mult și și-au exprimat indirect emoțiile. Noi, în schimb, avem mai mult spațiu, permisiunea să vorbim și privilegiul de a fi ascultați. Social media are un efect în ambele direcții: pe de o parte aduce informație și normalizează anumite experiențe, pe de altă parte o diluează prin exces și zgomot. Mi se pare că mai degrabă complică relația noastră cu sănătatea mentală decât o simplifică.
– Apropo de online, trăim și într-o cultură a „soluțiilor rapide”, de la self-help și wellness, la sfaturi virale. Cum diferențiem între ajutor real și pseudo-soluții, la ce să fim atenți?
– Cred că există un risc real să intrăm într-o cultură a soluțiilor rapide, în care totul pare rezolvabil în câțiva pași. În același timp, apare și tendința de a patologiza experiențe firești sau de a ne auto-diagnostica pe baza unor informații incomplete. În cabinet vedem aceste tendințe, etichete precum ADHD sau narcisism sunt uneori preluate cu mare ușurință. Cred că e important să ne întrebăm de ce căutăm o anumită explicație și ce problemă încercăm, de fapt, să rezolvăm. Claritatea vine mai degrabă dintr-o înțelegerea propriei experiențe, din capacitatea de a răspunde întrebărilor unde sunt și încotro am nevoie să merg.
„Echilibrul vine din diversificarea modurilor în care ne raportăm la noi”
– La polul opus, există riscul ca oamenii să devină prea concentrați pe sine, pe „a-și analiza stările”, în detrimentul acțiunii sau al relațiilor? Cum vezi aici un echilibru?
– Da, există riscul să cădem într-o spirală a autoanalizei, în care observăm foarte mult, dar nu acționăm sau nu ne expunem unei noi experiențe de a fi și a face. Conștientizarea este importantă, dar de una singură nu produce schimbare. Cred că echilibrul vine din diversificarea modurilor în care ne raportăm la noi: nu doar introspecție, ci și acțiune, relații și experiențe concrete. Avem nevoie de curaj, toleranță la incertitudine și răbdare în demersul ăsta. De cele mai multe ori, schimbarea se produce din exercițiul de a fi în contact cu ceilalți.
– Cum putem fi un sprijin real pentru cineva apropiat care se confruntă cu anxietate sau depresie? Ce greșeli facem cel mai des atunci când încercăm să ajutăm?
– Cred că primul pas este să întrebăm direct și să spunem ce observăm, fără să presupunem. Să arătăm că suntem acolo și că putem oferi sprijin. De multe ori, greșim atunci când oferim sfaturi sau soluții nesolicitate. Intenția este bună, dar poate crea distanță. La fel și tendința de a vorbi despre noi, fără să fim întrebați. Ce ajută cu adevărat este o curiozitate reală față de ce trăiește celălalt și disponibilitatea de a asculta, fără să grăbim procesul sau să încercăm să „reparăm” lucrurile.
– Dacă ar fi să rămână publicul cu o singură idee după această ediție a festivalului, care ai vrea să fie aceea?
– Mi-ar plăcea ca oamenii să plece cu ideea că nu sunt singuri în ceea ce trăiesc. Că pot vorbi despre ce li se întâmplă fără să fie nevoie să aibă toate răspunsurile și că există spații în care pot fi ascultați fără să fie judecați. Pentru asta există și festivalul: ca un loc în care oamenii se pot întâlni, pot împărtăși și pot descoperi că experiențele lor au sens și în relație cu ceilalți. Uneori, simplul fapt că nu ești singur cu ce trăiești schimbă totul.
