Statul postmodern între răul necesar și binele comun. Scurtă istorie a emancipării individului în fața autorităților centrale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Întrucât am trăit până la 27 de ani în dictatura comunistă, e un paradox că mi-am dedicat cariera, prin diplomație, serviciului public. Ar fi fost mai normal să reduc la maximum interacțiunile cu statul. Chiar mă întreb dacă am ilustrat astfel un soi de sindrom Stockholm sau încrederea naivă că Leviatanul ceaușisto-securist poate fi reformat dacă cei mai buni din generația mea se implică „în viața cetății”. Nu voi insista pe dezlegarea acestei șarade biografice. Mă concentrez azi pe tema de fond a relației românilor (și a oricăror cetățeni) cu propriul stat. Asta presupune și o anumită privire istorică legată de istoria autonomizării individului în epoca modernă.
O primă fază a acestui proces înscris în durata lungă s-a consumat de prin epoca napoleoniană până la izbucnirea Primului Război Mondial. În această perioadă (studiată profetic în excursia efectuată de Tocqueville în America) s-a forjat vocabularul modern al libertății individuale: sufragiu universal, stat de drept, libertatea presei. Despotismul dur al monarhiilor absolute a fost înlocuit atunci printr-un stat mai liberal, dar și prin slăbirea corpurilor intermediare (biserici, breslele, asociații, familii) care protejau tradițional „omul de rând”.
Fie că indivizilor nu le trebuie de fapt libertatea, fie că elitele (mereu interesate de menținerea propriilor privilegii) au reușit să dicteze istoriei un curs totalitar aproape nu mai contează: cert este că după veacul diverselor revoluții liberale (1848 și altele) a urmat unul în care statul s-a umflat imens între 1918 și 1980. Inflația statală s-a produs atât în lumea comunistă cât și în cea capitalistă (prin „New Deal” și statul providențial din Europa postbelică).
Abia după anii ’80 (Reagan/Thatcher & perestroika lui Gorbaciov) o mișcare neoliberală spre deregularizare, care să lase individului mai mult oxigen, inițiativă, libertate de mișcare: pot spune că m-am maturizat intelectual (formându-mi o primă conștiință politică lato sensu) în acei ani în care suveranitatea economică planificată central și ochiul de Argus al statului presupus omniscient au început să facă loc unei „dezetatizări” (produsă din plin și în fostul lagăr comunist, după implozia URSS).
Vedem clar că nu mergem pe un fir unic. Nu există o dialectică implacabilă a emancipării individuale, ci mai curând un zigzag, pentru că în toate societățile moderne găsim adepți ai statalismului dur și promotori ai statului minimal. După încheierea Războiului Rece (din 1990 până azi) cei care vor să pună statul în lesă și în boxă au avut de partea lor noile tehnologii, tot mai accesibile, care au spart aproape peste tot (inclusiv în China, Rusia, Iran etc) monopolul „autorităților” asupra informațiilor și asupra politicilor publice. Funcții regaliene ale statului - niciodată absente de la imperiile antice până alaltăieri - au cunoscut restrângeri sau forme de concurență directă. Monopolul emiterii de monedă cade prin criptomonede. Social media și internetul scapă practic de orice formă (odinioară exhaustivă) de cenzură. Însăși propaganda statală e (nefericit) contracarată printr-o dezinformare ușor anarhistă, din surse private.
Enervat de venerația mitologică față de „rațiunea de stat”, m-am așteptat de vreo doi-trei ani, de când AI crește exponențial, ca democratizarea acțiunii individuale să termine monopolul statal din orice domeniu, dar nu-i chiar așa. Da, cunoașterea, organizarea politică orizontală și coagularea de comunități libere au crescut grație AI, însă statele revin puternic în guvernanța geopolitică și internă a forțelor pe care aceasta le declanșează. Impactul AI e atât de amplu, intens și iminent încât tare mi-e teamă că (asemenea americanilor din epoca lui Roosevelt) vom cere în gura mare acțiunea hotărâtă a statului. Și fără panica asta potențial subjugantă, statul e jucătorul de bază în ecuație, pentru că numai el poate modela piața globală, aprovizionarea cu cipuri, capacitățile energetice și legislația bioetică preventivă. Bătălia mare nu se dă între mine, individul aleatoriu, și statul fără concurență, ci între giganții digitali și guvernele G7 (hai, G20). Nu ne vor mai controla prin clasicele mecanisme birocratice (odiosul „dosar cu șină”), ci prin simplul fapt că doar ele, inclusiv statele mai mici, vor exercita monopolul asupra securității infrastructurii critice.
Visul statului minimal va coexista cel mai probabil cu visul statului providențial. Pesemne că statul minimal realizat ar duce la atomizare și anarhie, așa cum statul nelimitat e inevitabil liberticid. Atenție la ce dorim, așadar! După cum ne dovedesc cărțile lui Chantal Delsol, erodarea normelor în creștinătatea occidentală a lăsat cale liberă unor ideologii substitutive devastatoare. Întrebarea filozofică e „cum pot lucra pentru dispariția statului fără să deschid poarta totalitarismului”? Descentralizarea puterii politice pretinde ceva similar în ordinea economică și informațională. Nu vrem clanuri, miliții private ca în perioda „bandelor din New York” de la începutul secolului XIX...
E limpede că noua ordine geopolitică (definită prin competiția unor blocuri rivale) va pretinde state solide, imaginate (în cazul UE) sub formă federală (ca și în SUA). Bref, bătrânul stat va continua să penduleze între condiția de rău necesar și idealul binelui comun. Tertium non datur.
