Trista poveste a preotesei din Măureni. Cum ajung tot mai des medicii din România să aleagă între viața lor și cea a pacienților

Preoteasa din Măureni nu se numără printre morții epidemiei de coronavirus. Nu reprezintă o preocupare pentru Grupul de Comunicare Strategică, nici pentru Direcția de Sănătate Publică din Caraș-Severin. Nu știm nici cât a fost ea, cu adevărat, o preocupare pentru cei care ar fi trebuit să o salveze. Din păcate, ea este ceea ce numim, sec, “victimă colaterală” – o femeie care a avut ghinionul ca, într-o perioadă în care sistemul medical este în criză, să aibă nevoie de o intervenție medicală urgentă. Iar sistemul a eșuat – este inacceptabil ca, în secolul XXI, să mori dintr-o fractură, în spital, în mijlocul celor datori să îți salveze viața.

Însă acest articol nu se dorește a fi încă unul menit să blameze cadrele medicale – cel puțin, nu indivizi. Pentru astfel de morți, vina este sistemică și este colectivă. La fel ca în cazul unei crime, se iau în calcul umorile și impulsurile celui care a comis-o. În cazul de față, frica – frica medicilor, spaima lor de a fi infectați.

Ce știm despre cazul femeii din Măureni?

Știm că, într-o clipă nenorocită, femeia a căzut de pe scara pe care se urcase ca să spele geamurile. Mai știm că, urlând de durere, s-a târât până în curte, unde a strigat după ajutor.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Odată ajunsă la spital cu piciorul fracturat și cu o hemoragie care îi amenința viața, femeia ar fi trebuit operată de urgență.

În loc de asta, a așteptat 45 de minute în cortul de triaj, pentru că, asistentă medicală fiind, medicii s-ar fi temut că e infectată cu COVID-19. De la momentul la care a ajuns la spital până la momentul morții s-au scurs 90 de minute – o spune un comunicat oficial dat de Spitalul Județean din Reșița.

Rezultatul a fost dezastruos.

Această poveste nu face altceva decât să confirme ceea ce, sub acoperirea anonimatului, medicii povestesc presei: în spitalele noastre domnește o atmosferă de teroare.

Pe scurt, despre condiția de medic în România

Epidemia de coronavirus s-a insinuat în viața noastră cu pași de pisică – silențios, fără zgomot.

Când medicul chinez Li Wenliang le trimitea colegilor săi de facultate, pe WeChat, detalii despre pacienții cu SARS-Cov internați la Spitalul din Wuhan, medicii români sărbătoreau Revelionul.

Când același medic chinez se infecta, în ianuarie, în România nici nu se pomenea despre coronavirus.

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Abia în luna februarie, când Li Wenliang deja murea, țara noastră începea să se dezmeticească – amenințarea devenise una serioasă. Iar întreaga responsabilitate a gestionării crizei care se întrevedea le-a revenit medicilor noștri. Medicii români.

În România, condiția de medic vine la pachet cu o serie de neajunsuri despre care, ani de zile, presa a scris, dar care rareori au fost așezate laolaltă.

Adăugați la toate astea imperativul de a lucra într-un ritm rapid, complexitatea cazurilor, nesiguranța dată de lipsa protocoalelor, circuite profesionale defecte, insatisfacțiile pacienților și prejudecata că, în sistemul medical, nu este loc pentru oameni și emoții, ci doar pentru roboți.

Acestor presiuni venite pe fondul unui sistem deja lipsit de resurse, incapabil să facă față solicitărilor crescânde li s-au adăugat spaima pentru viețile lor și ale familiilor, amenințările cu dosare penale pentru cei care îndrăznesc să denunțe lipsurile, un virus nou despre care nu se știe nimic și în fața căruia sunt, în bună măsură, la fel de neajutorați ca noi toți.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

Toate astea pot face pe oricine să clacheze emoțional, iar medicii sunt, la rândul lor, oameni – mulți dintre ei, suferinzi de anxietate și depresie, fiindcă școlile medicale nu au neapărat un filtru prin care să treacă medicii al căror termostat emoțional depășește limita. Dar în fond, care ar fi limita?

Corpul medical, în întregime, este epuizat, speriat și depășit.

Și nu doar corpul medical.

Noi toți avem, confruntați cu această criză, reacții emoționale diverse. Unele – dezadaptative. Vedeți cazul cetățeanului chinez bătut, acum câteva săptămâni, în subteranele metroului bucureștean. Sau cazul medicului rezident dat afară din locuința în care trăia cu chirie. Sau, generic vorbind, isteria de a goli rafturile supermarketurilor.

Suntem dezbinați de frică și copleșiți chiar fără să ne aflăm în pielea cadrelor medicale care, zi de zi, se confruntă cu amenințarea de a contracta virusul.

Nu degeaba, în urmă cu trei săptămâni, Organizația Mondială a Sănătății avertiza medicii, într-o broșură: “This is not a sprint, this is a marathon”. Eforturile care astăzi par supraomenești vor crește. Spaimele care ne copleșesc se vor intensifica și ele până ce vor atinge un punct peste care nu vor mai putea trece. Dar, în drumul lor spre punctul culminant, aceste frici vor lăsa în urmă victime colaterale.

Cât ne ajută forțele și rațiunea?

Deși anticii nu au fost feriți nici ei de epidemii, Jurământul lui Hipocrate nu vorbește nicăieri despre condiția medicului care riscă el însuși să se îmbolnăvească atunci când tratează un pacient.

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență

Jurământul lui Hipocrate

Hipocrate invoca, așadar, forțele și rațiunea.

Unde este frică, însă, rațiunea se sufocă, iar forțele slăbesc.

Pentru că frica este mai puternică decât judecata rațională – frica este primitivă și colosală.

Ce face statul ca să domolească frica? Ce fac șefii spitalelor?

Am văzut amenințări cu plângeri penale ori cu alte sancțiuni pe numele medicilor care au îndrăznit să critice sistemul, cu nume și prenume.

Deși nu trăim în China, așa cum trăia medicul Li Wenliang, cenzura statului operează în mod similar. Și Wenliang a fost amenințat de poliția chineză cu pușcăria, pentru ca, după ce a murit, să i se ridice osanale prin canalele oficiale. Desigur, medicii noștri știu toate astea și, oricum, nu vor glorificare din partea statului, ci protecție.

Dar cum te poți aștepta la apărare de la un stat care este el însuși slab?

Este culmea ironiei: cadre medicale speriate imploră ajutor, sub anonimat, de la un stat nevolnic și pipernicit. Ce poate ieși de aici?

În alte state, medicii vorbesc despre felul în care sunt forțați să aleagă între pacienții pe care îi salvează.

În România, medicii sunt puși să aleagă, tot mai des, între viața pacientului și viața lor.

foto: Raed Krishan/GSP

Urmărește-ne pe Google News