Andrew Davidson-Novosivschei, americanul care trăiește la București, predă la „Coșbuc” și scrie poezii în română: „Colegii îmi sunt tare dragi. Îi scuip pe toți, să nu-i deochi” | Interviu 

Publicistul Vasile Ernu a stat de vorbă cu unul dintre aceștia, poetul Andrew Davidson-Novosivschei (37 de ani), născut și crescut în SUA, care a scos recent un volum de versuri în limba română foarte apreciat – Inimă leneșă, Editura Dezarticulat, 2024.

Libertatea: Dragă Andrew Davidson-Novosivschei, la noi pe la țară când mergi – suntem o țară profund legată de rural și țărănime, urbanizată târziu – te întreabă: tu de-al cui ești? Adică cine sunt ai tăi, de unde vii? Spune-mi, te rog, tu de unde vii, cu exactitate? Unde a fost copilăria ta?
Andrew Davidson-Novosivschei: Eu vin din Mesa, Arizona, a.k.a. (n.r. – also known as, în traducere cunoscut și ca) Valea de Est, care face parte de zona metropolitană Phoenix, a.k.a. Valea Soarelui.

Mama s-a născut în California, mama sa era din Iowa, tatăl ei din Missouri. Tatăl meu s-a născut în Connecticut. Dar nu e din Connecticut, e din New Jersey. Mama este asistentă medicală, tata lucra în sănătatea și siguranța la locul de muncă, amândoi pensionari, bunici. 

Recomandări

Motivarea BEC pentru anularea candidaturii lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale

Despre originile familiei nu știu multe. Din partea tatălui, știu că suntem irlandezi. Din partea mamei, tot așa, insulele britanice, aproximativ. Dar subiectul ăsta – de unde ți-au venit rudele înainte de a ajunge în SUA? – niciodată nu m-a atras prea tare. Normal că sunt curios de ce avem fruntea chiar așa mare, dar în afară de astfel de detalii nu știu ce îmi poate spune despre mine sau despre ai mei. 

Sunt mai degrabă copilul mijlociu cu un frate mai mare și o soră mai mică. Copilăria a fost prin suburbii, pe biță sau trotinetă. Stăteam pe o stradă de case tipic suburbană de regiunea Sun Belt, adică Nevada, Arizona, New Mexico etc. Îmi aduc aminte de camping cu părinții și frații mei în deșert, în munți și pe plajă.

Aveam aventuri lângă casa bunicilor cu verișorii, făceam forturi din așternuturi și perne. Super Mario Kart și Zelda: A Link to the Past erau lucruri importante în copilărie. ‘N Sync și Backstreet Boys rupeau la un moment dat, Christina Aguilera, Britney Spears, clar. 9/11 când eram în clasa a VIII-a, parcă. A apărut AOL Instant Messenger care a rupt. Concerte cu multe formații tinere locale foarte tari. 

Recomandări

Senatul schimbă a treia oară accesul angajaților. Salariații vor fi puși să ocolească Parlamentul, o nouă firmă va livra un sistem mai scump – EXCLUSIV

– Pentru noi, pentru generația mea, Arizona înseamnă Arizona Dream – filmul lui Kusturica. Ce înseamnă pentru tine Arizona, căci ești legat de ea?
– Arizona pentru mine înseamnă casa din copilărie și, mai recent, locul unde pot să-mi cunosc nepoții, să petrec timp cu părinții mei, alți membri ai familiei și prieteni vechi. Natura, deșertul acolo, munții și pădurile au mult de spus. Arizona înseamnă o anumită lumină, aerul are altă greutate. Clima e foarte diferită față de ce am simțit în alte locuri unde am mai fost. 

Arizona înseamnă 45 de grade, aer condiționat, mașină când mergi la lucru, la cumpărături, la programări la medic, la o cafea. Când eram mai mic, Arizona mi se părea un loc unde nu se întâmplă nimic, un fundal oarecare, dar obligatoriu pentru plictiselile sau dramele mele. În adolescență, începea să se simtă ca un loc opresiv, unde eu eram inadaptat. În ultima perioadă merg acolo în vizită și mă simt foarte bine. 

Recomandări

Firul care îl leagă pe Călin Georgescu de gruparea antistatală „Vlad Țepeș”. Rolul Dorinei Mihai și al putinistului Mihai Lauruc

În tot statul sunt locuri de vizitat, precum Antilope Canyon, Sedona, Marele Canion, alte canioane, Tombstone (vezi și filmul), sunt universități mari cu multe resurse pentru public, sunt concerte de rock multe bune, sunt tradiții și arte indigene dinamice. Phoenix are echipe profesioniste de sport care nu se ridică la nivelul așteptărilor și, în sensul ăsta, sunt simpatice și relatable, Flagstaff are păduri multe frumoase și un observator de renume, Tucson are un aer de latino-punk mândrie, niște cartiere sau barrios de o frumusețe rară. 

În jurul orașelor ăstora sunt orășele mai mici, unele sunt bijuterii, precum Winslow, Prescott, Cottonwood, Jerome, și alte orașe cu istorii și povești când stranii, când vag paranormale. Mi-e tare drag de Arizona și îmi pare rău că nu ne-am înțeles mai bine în trecut. 

– Ești născut în generația finalului de ‘80: copilăria ai trăit-o în ‘90 și adolescența în 2000. Apropo – cum arăta adolescența unui puști american din acea epocă? Ce consumați cultural? Care erau muzica și literatura la modă în adolescența voastră?
– Mie mi se pare că, în State, cultura de tineret e un pic mai arțăgoasă, frontală, poate agresivă, față de ce văd zilele astea în România. În gimnaziu și liceu mergeam la mai multe concerte cu formații de copii de vârsta mea, formații mai heavy, rock alternativ, punk, hardcore. Concertele erau destul de improvizate, dar importante social, cultural, personal. 

Am petrecut mult timp cu cărțile Harry Potter, cu jocurile video Grand Theft Auto, cu muzică piratată, cu serialul Lost. Filmul The Royal Tenenbaums de Wes Anderson a avut impact, Kill Bill. Albumul 2001 de Dr. Dre rupea, Jay-Z, Eminem, Incubus, Linkin Park, Limp Bizkit, Evanescence. Eram eu, în schimb, consumator post-hardcore, At the Drive-In, Relationship of Command, Thursday, Full Collapse și altele. 

Am consumat mult rock, în general, precum Radiohead, Wilco, The Appleseed Cast, care aveau apariții solide în anii aceia. Alte mențiuni importante cu rock sunt The Strokes, Is This It?, Don Caballero, American Don și Joan of Arc, How Memory Works. Mișcarea Neo-Soul a fost importantă pentru mine, cu The Roots, Erykah Badu, Jill Scott, apariții rap interesante atunci erau Stankonia, Outkast, The College Dropout, Late Registration, Kanye West, O.S.T., People Under the Stairs și întreaga mișcare underground hip-hop a fost destul de bogată în anii aceia. 

Literatura, în schimb, nu era la modă, cel puțin nu în grupulețele mele. Adică, nu așteptam să apară noua carte a lui Nicole Krauss, Zadie Smith, Dave Eggers sau alți autori importanți din anii 2000. Din ce-am citit pentru școală mi-au plăcut Nathaniel Hawthorne, John Steinbeck, Harper Lee, Maya Angelou, J.D. Salinger, în afara școlii citeam Aldous Huxley, Ray Bradbury, Kurt Vonnegut, mi-au plăcut și biografii, și istorii. 

– Dragă Andrew, când ai auzit prima dată de România și cum ai ajuns la limba română? Cum a început aventura ta românească?
– Nu-mi aduc aminte când am auzit prima oară de România. Sper că asta înseamnă că știam de voi de multă vreme. Îmi aduc aminte de războaiele iugoslave la televizor și poate de atunci auzeam de România ca o țară în Balcani, în Europa. La facultate am fost pasionat de literatură din Europa Centrală și de Est, numai că nu mă credeam în stare să învăț limbile din zonă, limbi slave, germană, maghiară.

Studiasem multă vreme spaniolă, așa că aveam mare noroc să găsesc o limbă latină și o profesoară bună pentru limba aceea la Arizona State University. La orele de română, cu profesoara Julie Paulesc, am descoperit că spaniola mă ajută doar până la un punct, că va fi greu și cu româna, dar m-am legat de filmele românești, muzică, geografie, istorie etc. Asta era în 2009, cred. 

Înainte de absolvirea facultății, m-am înscris într-o școală de vară la Universitatea Babeș-Bolyai în Cluj, așa am venit prima oară în țară, în 2011. Eram într-o bulă de studenți americani, dar m-am bucurat de oraș, muzee, galerii, locale. Apoi am intrat tot la Arizona State University la masterat în literatură comparată, engleză-română, cu profesoara Ileana Orlich, conducătoare de teză. 

Am început să citesc în română, profesoara Orlich a propus mai multe proiecte de traduceri, am discutat cu ea, cu profesorul Horia Poenar, care a stat un an în Arizona, despre alegeri gramaticale, literare, despre soluții. Am revenit în România, la București, cu un fel de stagiu la universitate, atunci am stat vreo opt luni. 

Predam la universitate, citeam, umblam cu tramvaiul 16, umblam prin oraș. Am stat mult singur, multă liniște. Atunci am scris și publicat primele poezii în engleză. Am cunoscut-o pe Claudia, cu care urma să mă însor. Apoi m-am dus înapoi în Arizona. 

În ultimul an de masterat, am făcut și un program de traducere literară, am tradus poeme de Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu și Gellu Naum și o piesă de teatru de Ștefana și Ion Pop-Curșeu. Mi-a plăcut mult să traduc, mi-au plăcut și mulți autori români, și mi se părea că dacă vreau să continui, trebuie să învăț mai bine limba română.

– Tu ai revenit aici prin 2015 – care a fost aventura venirii tale aici? Și de ce ai rămas?
– Am venit după ce am terminat masteratul. Am lucrat o vreme să strâng bani, am stat la părinți câteva luni, am cumpărat un bilet și am venit. Claudia deja mă susținea și s-a oferit să mă ajute. A fost o aventură să-mi obțin un permis de ședere, iar fără Marian Novosivschei, tatăl Claudiei, nu cred că reușeam. Am înființat o firmă, apoi autoritățile voastre m-au lăsat să rămân.

Până și astăzi, sediul firmei e la apartamentul Oniței Cosma, mama Claudiei. După aceea am participat la atelierele pentru traducător FILIT, organizat cu Memorialul Ipotești, am câștigat o bursă pentru traducere oferită de Institutul Cultural Român. Consideram că mi-am propus o muncă destul de obscură, iar aici mă simțeam încurajat de câțiva oameni și instituții s-o fac.

– Apropo: ce te-a surprins cel mai mult aici? Ce ți s-a oferit atât de atractiv ca să rămâi? Ce avem noi și nu aveți voi? În sensul de diferență care cumva poate face un om să se îndrăgostească de un loc, de niște oameni…
– În primul rând, mă simt mult mai bine cu mersul pe jos în oraș. În Phoenix, știu sigur că nu găseam un apartament de la care să pot să mă deplasez pe jos la muncă, la cumpărături, la prieteni, la atâtea evenimente culturale bune fără mașină. Poate găseam așa ceva în alte orașe americane, dar nu-mi permiteam cu un salariu de profesor, cu tarife de traduceri, cu ore private de meditații și cu un timp de scris, de citit, de uitat pe pereți. 

Comunitatea de scriitori și artiști în București a fost foarte generoasă cu mine. Institutul Blecher cu Ana Toma și Claudiu Komartin a fost tot timpul un loc cald, primitor, de o mare sinceritate. M-am legat de mulți oameni buni de acolo, îmi amintesc niște lecturi și discuții transformatoare. Iar acum că m-ai pus să mă gândesc, eu cred că e vorba și de comunitatea mai mare, toți în jurul meu. 

Când am venit în 2015, puteam înțelege prea puțin din ce auzeam în piață, autobuz, supermarket. Între timp, aud ce vorbesc toți ăștia, îi înțeleg, poate că mă supără sau mă amuză. În orice caz, deși am fost aici o vreme, sunt aspecte și elemente ale locului pe care le descopăr continuu.

– Eu, de exemplu, sunt educat protestant – de asta îmi este ușor cu americanii pe linie religioasă – dar am multe discordanțe pe linie religioasă cu prietenii ortodocși, chiar dacă avem aceeași limbă. Unde au apărut la tine anumite „conflicte culturale” – adică lucruri cu care îți este greu să te obișnuiești aici?
– Da, presupun că religia are mult de spus despre aceste momente de conflict cultural, de neobișnuință sau disconfort. Dar cred că la tine e mai complicat decât la mine.

Eu mă consider un musafir în România și sunt destul de mulțumit în această ipostază. Pot să pun întrebări, pot să ascult, să mă gândesc, să scriu, eventual. Învăț lucruri noi. De exemplu, prima oară când a venit un elev la mine la începutul orei să-mi dea o ciocolată de ziua lui de naștere și i-am zis „O, la mulți ani. Nu, mulțumesc!”. Nu știam că nu există să refuzi. 

Nu știam, de asemenea, cât de ofensați pot fi unii că, deși ai venit în vizită la ei în casă, nu ți-e foame. Din păcate, am participat la câteva înmormântări aici și iarăși foarte multe stângăcii sociale, confuzii, chiar și frustrări, neputință din partea mea. Niciodată nu-mi ies acele grupaje de cuvinte care se spun la priveghi, înmormântare, pomană. Dar pe mine, în general, oamenii mă lasă cu protestantismul care stă sub aceste stângăcii sau conflicte. 

Alții nu sunt lăsați așa și bineînțeles că este o întreagă geopolitică nedreaptă aici care vehiculează aceste prejudecăți. Oare de ce româna mea stricată e OK (chiar și simpatică, am mai auzit), dar nu și cea vorbită de imigranți din alte țări mai puțin puternice, de imigranți care vin din partea cealaltă a hărții sau de mai multe comunități lingvistice aici? Mie îmi este relativ ușor să fiu autentic și străin. Ar fi păcat să nu-mi îmbrățișez „stranietatea” și ar fi greșit ca alții să n-aibă voie.

– Tu scrii în engleză și română: ai publicat o carte frumoasă de versuri. Ca bilingv, știu că nu e deloc ușor să faci transferul dintr-o limbă în alta. Cum e la tine? Cât de confortabil ești în limba română?
– Mă bucur că ți-a plăcut cartea. Încă mă obișnuiesc cu scrisul în două limbi, încă învăț ce înseamnă acest transfer. În general, fac o decizie conștientă că voi scrie ceva în română sau engleză sau mi se propune. Dar s-a întâmplat să încep o poezie în engleză, să dau rateuri, s-o traduc în română, s-o modific, apoi s-o continui în română. 

Așa au apărut poemele cu titluri care încep cu „aproape tot ce (…)” din carte. Iar invers, a apărut o poezie în engleză în 2021, „boys will be boys”, care cred că urma să fie „băiețeală” în română, dar am renunțat și am rescris-o în engleză. Deci acest transfer poate fi și o formă de autotraducere dintr-o direcție sau alta. 

O altă decizie conștientă a avut loc în pandemie, când mi-am spus să scriu timp de trei luni în engleză, apoi să revin la română. Acum sunt într-o altă perioadă de scris în engleză. Mi-am propus să fac chestia asta acum șase luni, dar numai timp de o lună merge.

Cred că scrisul în română mi-a adus mai multă fericire decât scrisul în engleză, dar am și petrecut mai mult timp cu româna. Sunt destul de hotărât să continui să public în ambele limbi, dar depinde de mai multe. De exemplu, pe mine, la momentul de față, acrobația aeriană nu mă interesează deloc, dar poate că mă apucă ceva. Poate scuba. 

– Am observat – cred că a scris și Mihai Iovănel despre asta – că au apărut mai mulți scriitori noi care scriu românește nefiind români și neavând limba română ca limbă nativă. E un fenomen al globalizării sau e un accident? Între timp avem și un lăutar american – Jean Americanu, faimos în branșă. Eu mai glumesc și zic: ultimul lăutar român este un american. Poate și literatura să fie la fel?
– Putem glumi și aici, dar sper să nu vedem ultimul scriitor român în următoare perioadă. Da, am citit ce au scris Iovănel, Ștefan Baghiu și Yigru Zeltil despre alții care au publicat în română, nefiind din România, nici dintr-o comunitate de vorbitori de limba română. Îl cunosc pe maestrul Jean Americanu. Îl cunosc și pe un bucătar american care stă în București, Brent Baker. 

Aproximativ un an după ce ne-am cunoscut la Londohome, am aflat că mama lui a fost colegă de facultate cu maică-mea. În mare, cred că e vorba de globalizare. Dar, cel puțin în cazul meu, ar trebui să adaug că am scris în limba română preț de 6 ani pentru că eram uimit de ce făceau scriitori români. Adică nu cred că e vorba doar de globalizare generală, obligatorie, ci de scriitori, critici, edituri, manageri culturali etc. Au creat niște condiții atractive pentru mine și, poate, pentru alții din afară. 

În engleză, astea s-ar numi pull factors, adică condiții care atrag oameni către o altă țară, limbă sau cultură. Și asta nu e doar părerea mea, s-a mai observat de către scriitori și edituri în alte țări că nivelul creativ și intelectual de literatură română contemporană e impresionant. S-au depus multe eforturi să fie un peisaj literar și poetic foarte mișto, dinamic, de calitate înaltă, de mai multe calități, și mi-am spus că e prea frumos așa să aibă parte numai românii; un american trebuie să aibă o bucățică și de această glorie. Și am furat-o efectiv. Ce să mai.

– Tu ești și traducător. Cum ți se pare această muncă? Ai ce traduce din română? Cum alegi ce traduci?
– Sunt multe părți ale traducerii literare care îmi plac, dar sunt destul de dezamăgit de cum mi-a ieșit această muncă până acum. Îmi place să citesc mulți autori, să reconstruiesc o lucrare cu alte instrumente și materiale și-mi plac banii. Glumesc. De fapt, cine are prea mulți bani să se apuce de traduceri literare. Te rezolvă. Am prea mult de tradus din română. 

Eu aleg textele pe care cred că le pot face bine. Anume, textele în care simt că înțeleg ambiguitățile, momentele în care textul scapă de sub controlul autorului, când pare gata să prindă viață. E vorba de o lectură atentă, la urma căreia pot să fac poezie din poezie; nu traducere din poezie. Acesta e cel mai important criteriu, dar nu singurul. 

Dincolo de părțile care îmi plac, se tot adună alte responsabilități pentru traducători: trebuie să redactăm, să promovăm, să fugim după burse, rezidențe, să cercetăm piețele din ambele țări, să trimitem fragmente ale traducerii la zeci de edituri, plus texte despre text, despre autor, și nu putem trimite aceeași mapă de presă la toate editurile, pentru că au diferite profiluri, reguli. 

Cel puțin când traduci spre engleză, sunt aplicații pentru burse care iau 40 de ore să completezi, 60 de ore, o aplicație din 1.000, din 5.000, se acceptă. La edituri, șansele de acceptare sunt la fel. Aceste aspecte ar fi caraghioase, dacă erau mai puțin brutale. 

– Acum lucrezi la Liceul Coșbuc – cum e să lucrezi în București cu tinerii? Ești perceput deja cred ca un soi de „american de-al nostru”.
– Îmi place să lucrez cu tinerii la „Coșbuc”. Tocmai am văzut niște proiecte de la mai multe clase care m-au dat pe spate. E multă muncă, multă responsabilitate, dar cel puțin șansele de succes sunt mult mai mari decât cele în traduceri literare. Plus, succes acolo înseamnă mult mai mult decât o carte. Singurul lucru care mi-e greu la școală e că elevii sunt foarte stresați. Mi se pare că presiunea pe tineri e prea mare. Sau poate că eu sunt fraier și, de fapt, ei stau foarte liniștiți. Sper să fie așa: să fiu eu fraier și ei liniștiți. În fine, iubesc acest job. Și colegii mei îmi sunt tare dragi. Îi scuip pe toți, să nu-i deochi.

– Tu ce te consideri acum? Scriitor american sau scriitor român ținând cont că limba definește un scriitor? Sau ambele?
– Da, într-adevăr, astfel de identitate la scriitori e ceva mai puțin flexibilă. Eu cred că sunt un scriitor american care a mai scris și mai scrie și în română, căruia i-ar plăcea să încerce și alte limbi. Oricum, nu-mi bat capul cu din astea. La puțin timp după ce am scos cartea, mi-am dat seama că nimănui nu-i pasă cum mă văd eu pe mine, ce am intenționat să fac, de ce, și oamenii ăștia au dreptate. Întrebările astea sunt bune și importante, răspunsurile însă care vor conta, dacă vor conta, nu vor veni de la mine. E și mai corect așa pentru că alții nu mint niciodată mai mult și mai flagrant despre noi decât ne mințim noi singuri.

– Spre final: spune-mi de ce zonă a literaturii te simți cel mai apropiat. Dă-mi câteva exemple din literatura americană și câteva din literatura română.
– Ce-mi place să scriu și ce-mi place să citesc sunt lucruri foarte diferite, dar sunt câțiva poeți americani care ar constitui o zonă în care mă simt mai apropiat: Ron Padgett, Mark Baumer, Kate Baer, Richard Brautigan, William Carlos Williams. The Dream Songs, de John Berryman, mi se pare cea mai bună carte de poezie semnată de un american, dar asta e departe de mine. 

Sunt și Gregory Pardlo, Dustin Pearson, Natalie Diaz, Norman Dubie, Etheridge Knight, Jack Spicer, Morgan Parker, Randall Jarrell. În română au fost două apariții care m-au marcat, E timpul să visăm un măcel (2017), de Ionel Ciupureanu, și antologia Mojar (2018), de Valeriu Mircea Popa. 

Scriitori pe care-i admir sunt Vlad Drăgoi, Alina Purcaru, Livia Ștefan, Andrei Dósa, Florentin Popa, Olga Ștefan, Vasile Leac, Tudor Pop, Elena Vlădăreanu, T.S. Khasis, Răzvan Andrei, Deniz Otay, Radu Nițescu, Ștefan Manasia, Dmitri Miticov și alții. 

– Și la final: crezi că viața ta va fi legată definitiv de România și limba română sau e doar un episod? Cum îți vezi viitorul?
– Mi-ar plăcea să rămân legat de România, de prieteni, colegi, elevi aici, de limba și literatura română. Mi-ar plăcea să fiu mai aproape de frații mei, nepoții, părinții, bunica, mătuși și verișori. Mă simt vinovat că am plecat atât de departe. Nici nu știu cum să mă apuc să mă gândesc să încep să mă mut înapoi. Nici nu știu cum va arăta această vinovăție peste 5 ani. Nicicum nu e bine. Nicicum nu e rău. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro