Corespondenţă din Gaziantep. Cutremurele i-au alungat din case, așa că oamenii trăiesc de o săptămână în parcări, săli de sport și moschei. „Tresar la cel mai mic zgomot”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După ce au ieşit pe străzi, în noaptea cutremurului, locuitorii din Gaziantep nu mai au curaj să intre înapoi. Unii poartă încă, pe sub hainele de împrumut, pijamalele pe care le aveau pe ei când s-a produs seismul. Au plecat în papuci, desculţi și au lăsat în case totul. La 7 zile de la seism, orașul din sudul Turciei este presărat cu tabere de sinistrați. Peste 33.000 de oameni au murit în Turcia și Siria, în urma cutremurelor din 6 februarie.
Cuprins:
- Viața s-a mutat în mașină
- Linte dimineaţa, la prânz şi seara
- „Am rămas aşa, în întunericul nopţii, în frig şi în ninsoare”
- „Oameni care ţipau, oameni care fugeau”
- „Numai împreună...”
- Turci și sirieni, cazați în sala de sport
- „Când o să se termine?”
- Festivalul de corturi din parc
- Moscheea, adăpost pentru sinistrați: „Arătați lumii!”
Maria Andrieș și Laurențiu Ungureanu, jurnaliști Libertatea, se află în Turcia și transmit reportaje exclusive în urma cutremurului devastator soldat cu zeci de mii de morți.
„Mai intru din când în când, să hrănesc pisica. Sau să iau ceva lucruri. Odată, când am intrat în apartament, s-a produs o replică şi am ieşit în fugă. Senzaţia este că nu se mai termină cutremurele. Că nu s-a terminat”, povesteşte o femeie de 50 de ani.
Viața s-a mutat în mașină
După seism, frica e duşmanul numărul doi. Nu s-au prăbuşit multe clădiri în Gaziantep. E drept, pe blocuri se văd crăpături mari şi multe. Bibelourile s-au spart, mobilele s-au plimbat de la un perete la altul, din ce povestesc oamenii. „Patul parcă se rotea cu noi”, spune, încă îngrozit, un bărbat pensionar. Dar, văzut din mers, Gaziantep e un oraş funcţional. Curent electric, internet, apă curentă, dar nepotabilă. Magazine şi restaurante sunt deschise. Reţeaua de gaze e încă în reparaţii. Drumurile de acces au fost, de asemenea, plombate şi pe ele vezi utilaje şi muncitori pansând cu asfalt fisurile.
Nu e nici pe departe tabloul postapocaliptic din Antakya, Pazarcik sau Kahramanmaraş. Oamenii se luptă însă cu aceeaşi spaimă copleşitoare. O profesoară, Sheila, 38 de ani, nu îndrăzneşte să intre în niciun spaţiu cu acoperiş şi ziduri. Ea, soţul ei, cele două fetiţe şi pisica s-au mutat în maşină. Au parcat locuinţa pe roţi în curtea unei grădiniţe, care s-a transformat în centru pentru sinistraţi.
Bancheta e camera copiilor, scaunele din faţă - dormitorul părinţilor. Pisica se lăfăie pe un scutec absorbant în cuşca ei transportoare. „Sssst!”, Sheila duce degetul la buze, să nu se trezească mica felină.
Linte dimineaţa, la prânz şi seara
Pentru a-şi alunga gândurile negre, Sheilla munceşte, alături de alţi nouă voluntari, la bucătăria de campanie, improvizată într-un depozit al grădiniţei. Oamenii din Gaziantep aduc aici donaţii: alimente, produse de igienă, sobe, reşouri, butelii, pături, haine. La cantină se găteşte de la prima oră. Trei mese pe zi, pentru peste 1.500 de oameni din cartier şi pentru familiile cazate în grădiniţă şi în maşinile din curtea ei. Plus oale uriaşe cu mâncare expediate, la cerere, în alte locuri din oraş unde s-au adăpostit sinistraţi.
Sheila frământă brânza feta şi pune porţii în farfurii de plastic. Totul e atent măsurat, să ajungă pentru cât mai multă lume. Ceai cald. Brânză, măsline, halva şi lavaş, pâine subţire, coaptă în tigaie, caldă încă, dăruită de o brutărie din oraş. Supă de linte în caserole. Macaroane.
„S-au săturat oamenii de supă de linte! Ce-am mai putea face?”, dezbat chefii de ocazie, manevrând capace şi polonice uriaşe. Decid să varieze pe aceeaşi temă: kofte - chiftele din linte, cu bulgur, zarzavat şi condimente. „E mult de frământat la kofte. Trebuie să mă rugaţi frumos”, glumește un bucătar.
Voluntarii nu se dau în lături de la corvezi. Faptul că reuşesc să ajute alţi semeni îi ţine pe linia de plutire. Când se opresc noaptea, pentru somn, frica revine.
„Tresar la cel mai mic zgomot. Mă înec cu propria salivă. Panică. Mi se pare că iar ne mişcăm, deşi acum dormim pe jos”, spune o voluntară, arătând teancuri de pături turceşti - patul ei -, lângă un dulap al grădiniţei.
„Am rămas aşa, în întunericul nopţii, în frig şi în ninsoare”
Toate jucăriile sunt la locul lor, scăunelele, desenele cu personaje de basm şi tablourile cu Ataturk nu s-au clintit. E curăţenie şi e linişte. Doar că în sălile vesel decorate, unde în urmă cu șapte zile se jucau copiii, vezi dormind bătrâni. Pe măsuţe, pe jos sau pe scaune. Pe străzi, în corturi sau în adăposturi, mulţi sinistraţi aleg să aştepte salvarea stând aşa, pe scaun, cu capul sus şi gata de plecare, ca soldaţii în gardă.
Gulya, 72 de ani, şi Mehmet, 74 de ani, se ridică de lângă dulapul cu jucării pentru copii de 3-6 ani. Oamenii îşi împărtăşesc experienţa cutremurului. Ce simţi, ce vezi atunci când îţi fuge pământul de sub picioare?
Citiţi această mărturie chiar din inima care-a pompat unda de şoc în toată Turcia, oraşul Pazarcik. Fostul oraş Pazarcik.
„La 4 dimineaţa, până şi canapeaua pe care dormeam sălta. Ne-a luat din somn. Eram buimaci, nu înţelegeam ce se întâmplă. Pereţii s-au crăpat, scările la fel. Am vrut să fugim repede, dar uşa de la camera fiicei mele era blocată. Nu puteam s-o las acolo, cu trei nepoţi, aşa că am spart uşa cu picioarele. Nu ştiu cum am avut puterea asta. Am ieşit în pijamale şi în picioarele goale şi, la puţin timp după asta, din bloc au început să se desprindă bucăţi. E un bloc de nouă etaje, credeam că e solid. Normal că n-am mai intrat, am rămas aşa, în întunericul nopţii, în frig şi în ninsoare. A fost totul atât de repede...”, povesteşte Gulya.
„Oameni care ţipau, oameni care fugeau”
De loc, Gulya şi Mehmet sunt din Gaziantep. Cu câteva zile înainte de cutremur, s-au gândit să-şi viziteze fiica şi cei trei nepoţi. În Pazarcik, într-unul dintre cele mai fierbinţi puncte de pe harta seismologică. Cu toţii au scăpat cu viaţă. Au fugit cu ce aveau pe ei și nu s-au mai întors.
Au stat într-o staţie de autobuz până când a putut veni cineva să-i ia.
Mehmet încă îşi găseşte cu greu cuvintele, dar pauzele lungi pot fi înţelese şi de cei care nu vorbesc limba turcă.
Am 74 de ani, dar n-am trăit niciodată aşa ceva. A fost un haos! Înăuntru, totul se crăpa şi parcă venea asupra noastră: şi pereţi, şi mobilă, şi geamuri. Afară, ambulanţe, oameni care ţipau, oameni care fugeau. Din fericire, în blocul nostru n-au fost victime, dar nimeni nu mai are curaj să intre în clădire. Totul e crăpat, ar putea cădea oricând.
Pentru oamenii aceştia, viitorul a devenit un cuvânt imposibil de cuprins. Tot ce ştiu e că nu ştiu nimic. Despre ziua de mâine, despre alte zile. Au rămas pe drumuri. Sunt recunoscători că sunt în viaţă. „Ştim doar că suntem aici, acum. Trăim. E bine”.
„Numai împreună...”
Ţin amândoi capetele plecate şi gesticulează în oglindă, ca niște siamezi. Sunt împreună de-o viaţă, au ajuns să semene. E ca şi cum ai vorbi cu o singură persoană. Grija lor se îndreaptă spre cei tineri, fiica, ginerele, nepoţii. „Noi am trăit, mai avem puţin, dar ce vor face ei? Unde se duc? Dumnezeu să aibă milă de noi!”, spune Gulya. Mehmet o priveşte înduioşat şi încurcat în acelaşi timp. Nu găseşte cuvinte de consolare.
Ceilalţi taţi, copiii şi femeile din încăpere tac. Fiica Gulyei şi a lui Mehmet, cu doi copii pe lângă ea, însărcinată, pune mâna la gură, să-şi ascundă tulburarea.
Unul dintre bărbaţi, kurd, de mână cu băieţelul lui de 6 ani, care-l urmează peste tot, ca greierele pe Pinocchio, se adună şi se exprimă în numele grupului: „Numai împreună vom trece peste asta! Numai împreună vom învinge frica”.
Turci și sirieni, cazați în sala de sport
Sala polivalentă din Gaziantep, una dintre cele mai mari din Turcia, găzduieşte acum sinistraţi. Sunt înăuntru în jur de două mii de oameni, familii de turci, dar şi familii de refugiaţi sirieni. Sala este păzită, să nu intre eventuali răufăcători. Anul trecut, din cei 3,7 milioane de sirieni care se aflau sub protecţia temporară a Turciei, potrivit cifrelor oficiale, 462.697 se aflau în Gaziantep.
Mulţi dintre sirienii alungaţi din ţara lor de război au locuit în zonă, în tabăra de refugiaţi de lângă Gaziantep. Unii au plecat spre Vest, alţii au fost mutaţi în locuinţe sociale. Cutremurul i-a înrolat pe sirieni şi pe localnicii din Gaziantep în aceeaşi flotă de coji de nucă, suflată încolo şi încoace de vântul sorţii.
Aysel, 33 de ani, ţine în braţe un copil ai cărui părinţi sunt în Germania. E nepotul ei, fiul surorii sale. „Tatăl lui şi mama lui nu ştiu nimic despre el. Ar fi vrut să-l ia cu ei, dar au fost opriţi de autorităţi”. Aysel e în Gaziantep de 12 ani, iar de-o săptămână locuieşte pe un izopren corai, de 1,5 metri pătrați. Înainte de cutremur, se gândea că-şi va duce copiii la înot aici. Acum, în cel mai mare bazin de înot din Turcia, până şi apa e cu raţie.
„Locuim la parter, nici noi nu am ştiut cum am ieşit din casă, cu copiii. Am avut noroc cu maşina, că am putut să fugim cu toţii”, povesteşte femeia. În prima noapte, a dormit în maşină. Dar celor doi copii ai săi nu prea le place să se joace şi să doarmă, înghesuiți, pe banchetă. Singura soluţie: sala polivalentă din oraş.
Autorităţile încă nu le permit oamenilor să se întoarcă în casele lor, pentru că nu ştie nimeni care dintre ele sunt sigure şi care sunt periculoase. În plus, fiecare zi aduce câte-o nouă replică.
„Când o să se termine?”
Cum e viaţa pe un izopren? Dacă toată averea ta e redusă la perechea de pijamale în care dormi, atunci nu ai prea multe lucruri de făcut. Aşa că, de dimineaţa până seara, Aylin stă. Stă şi se gândeşte la ce-a trăit de i s-a întâmplat tocmai ei asta. Îşi mai priveşte copiii cum se joacă, încearcă şi ea cum poate să le ofere un motiv pentru care să se bucure şi mâine. Noaptea, la fel, stă. Nu poate să doarmă. Îi e teamă să-i lase pe copii nesupravegheaţi.
„Mami, iar ne zgâlţâim?”, o mai întreabă copiii, în momentele acelea în care simt replicile, ca un ecou al cutremurelor de luni.
„E greu. Ne trebuie o mulţime de lucruri. Papuci, încălţări, haine, scutece. Şosete”, spune tânăra.
În sala polivalentă se dă doar micul dejun. Pentru celelalte mese, familiile cazate lângă piscina olimpică trebuie să ceară, să întrebe, să aştepte. La atâtea guri de hrănit, caserolele cu supă de linte şi macaroane se golesc rapid, apoi se umplu la loc, cu fişicuri de coji de portocale, de la desert. Miroase a mâncare, a balsam de rufe şi-a gel de duş, ca într-un cămin.
Înaltă şi slăbuţă, cu inele de argint pe degete, Aysel e cea vorbăreaţă din grupul de femei cu eşarfe pe cap, tunici care trec de şolduri şi pantaloni comozi din jerse.
În această parte a Turciei, tradiţionalistă, femeile ies foarte rar din casă. Cele mai multe poartă veșminte conforme cu religia islamică. Acum, femeile sinistrate sunt expuse privirilor oricui trece pe holurile curbate ale Polivalentei. Trag şi ele cu ochiul, timid, curioase să vadă feţe necunoscute în jur.
Copiii par să reziste cel mai bine la toate schimbările şi tot provizoratul aduse de cutremur. Cei mici se joacă, butonează telefoanele, aleargă, se ascund prin cotloanele sălii de sport. Se uită pe geam ca şi cum s-ar uita la televizor. Televizoare nu se zăresc prin preajmă. Dar mulţi sinistraţi ne-au mărturisit că evită să privească ştirile la TV, pentru a-şi cruţa moralul şi aşa zdruncinat. Vor să afle atât, o singură informaţie: când o să se termine?
Festivalul de corturi din parc
Fost nod comercial pe Drumul Mătăsii, Antepul a devenit Gaziantep după 1928, pentru a cinsti curajul populaţiei din timpul Războiului de Independenţă. „Ghazi” în turcă înseamnă rănit de război. Are 1,8 milioane de locuitori şi e al şaselea ca mărime dintre oraşele Turciei.
Este renumit pentru specialitățile sale regionale: de pildă, produsele din cupru și papucii „yemeni”, specifici regiunii, și deține prima poziție la exportul și importul de bunuri.
Faptul că a fost mai puţin avariat îl recomandă pentru amenajarea unor tabere şi pentru cei din alte localităţi. Aşa că în oraş au apărut mici sate de sinistraţi, fiecare cu populaţia în creştere.
De pildă, în Parcul Festivalului, AFAD, departamentul turc pentru situaţii de urgenţă, a instalat 400 de corturi, în care au fost cazaţi în jur de 4.500 - 5.000 de oameni. „Nu avem o evidenţă clară acum, pentru că vin mereu alţii şi alţii. Stau câte 10 persoane în cort. Dar sunt şi corturi unde sunt 15-16 persoane”, afirmă un membru al pichetului de pază de la intrarea în parc.
Fiindcă noaptea temperaturile ajung la -6, -7 grade Celsius, corturile trebuie încălzite, pentru asta se folosesc reşouri electrice. Pericolul izbucnirii unui incendiu nu e de neglijat, aşa că echipe de pompieri şi ambulanţe au fost amplasate în diferite zone ale parcului.
Dincolo de aceste rigori, viaţa în parc pare o idee mai aproape de viaţa aşa cum o cunoşteau înainte de cutremur. Copiii fac ceea ce făceau de obicei în parc: joacă fotbal sau se caţără pe meridianele moi ale unui glob pământesc construit pe tartan. Mamele spală vasele şi legumele la cişmelele din parc. Rufele se usucă pe frânghii întinse între corturi. Toaleta din parc, o căsuţă cu acoperiş în formă de ciupercă, slujeşte acum la toate treburile gospodăreşti.
Un restaurant a fost transformat în cantină: în faţa lui sunt distribuite porţiile de hrană caldă. Oamenii stau la cozi ordonate. Așteaptă.
Moscheea, adăpost pentru sinistrați: „Arătați lumii!”
În Gaziantep sunt relocaţi şi supravieţuitorii, dar şi morţii de la cutremur. Iar voluntarii vorbesc despre o criză de kefen. Pânza cu care musulmanii îşi înfăşoară morţii e tot mai greu de găsit.
Deşi AFAD aduce sute de corturi şi distribuie mii de pachete cu ajutoare, privirile turcilor se îndreaptă rugătoare spre cer. Mai puțin spre oamenii care conduc țara. Politica regiunii este controlată de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) al preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan. La ultimele alegeri din 2018, AKP a obţinut 50,6% din voturi, la mare distanţă faţă de ocupantul locului 2, Partidul Republican al Poporului (CHP), care nu a adunat mai mult de 15% din sufragii. Cu toate că, până la alegeri, regiunea era fidelă opoziţiei.
Moscheile, nu doar în Gaziantep, în toată Turcia, adăpostesc zilele acestea sinistraţi şi donaţii pentru cei loviţi de catastrofă. În mod normal, oamenii religioşi îi ceartă cu privirea pe turiştii care îi fotografiază în intimitatea rugăciunii. Acum însă, privirile lor spun altceva: „Da, aşa am ajuns, arătaţi lumii, avem nevoie de voi!”.
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
