Corespondență din Antakya: Furia voluntarilor care n-au mai așteptat ajutorul întârziat al autorităților și au început ei să caute supraviețuitori. „Ştiau că nu sunt pregătiţi! De ce nu au făcut nimic?”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Antakya nu mai există!”. Nu e o constatare, e un avertisment. Asta ne spun turcii care se întorc din oraş. Reporterii Libertăţii au mers în oraşul din sudul îndepărtat al Turciei, unde cutremurul de luni a făcut cele mai mari daune. Voluntarii de aici s-au organizat pentru a-i găsi pe cei care sunt încă prinși de vii sub dărâmături.
Cuprins:
- Oamenii au rămas și fără toalete
- „Liniște! Opriți motoarele!”
- Voluntarii care n-au mai așteptat ordine „de sus” ca să fie oameni
- „Ce eroi!”
- Tabăra de sinistrați
- Noaptea, turcii se încălzesc în jurul butoaielor cu foc
- Salvatorii de oameni și animale
- Oamenii, furioși pe liderul de la Ankara
- „Ştiau că nu sunt pregătiţi”
Maria Andrieș și Laurențiu Ungureanu, jurnaliști Libertatea, se află în Turcia și transmit reportaje exclusive în urma cutremurului devastator soldat cu zeci de mii de morți.
Antakya este localitatea în care acţionează salvatorii români şi este cel mai important oraş din provincia Hatay. Regiunea se află în sudul ţării, pe coasta mediteraneeană şi se învecinează cu Siria la sud şi la est. E unul dintre cele mai afectate oraşe, în urma cutremurului care a zguduit Turcia luni, 6 februarie.
1.700 de clădiriau fost distruse complet numai în Antakya, a spus, marţi, Fuat Oktay, purtătorul de cuvânt al administraţiei prezidenţiale. Mai bine de 2.000! – a spus şeful administraţiei locale din Antakya.
Oamenii au rămas și fără toalete
În mod normal, în Antakya se ajunge uşor. De la portul istoric Iskenderum, fondat de Alexandru cel Mare, drumul nu şerpuieşte prin munţi mai mult de o oră. În această săptămână însă, maşinile merg în ritm de melc şi pe autostradă, dar şi pe drumul de pe coastă – a doua cea mai întinsă coastă din lume.
„Antakya nu mai există”, sună avertismentul descurajator al oamenilor din cozile de maşini care aduc tot felul de ajutoare în zonă. Iar în zonă e nevoie de multe lucruri.
Cel puţin în primele patru zile de după cutremur, în majoritatea localităţilor din regiune nu existau apă curentă, electricitate sau combustibili. În Antakya, oamenii au probleme până şi cu toaletele – în primele zile, erau folosite toalete din şcoli şi din alte clădiri joase. Dar, în lipsa apei, acestea au devenit un focar de infecţie. „Este nevoie urgentă de toalete mobile. Se vor îmbolnăvi cu toţii”, ne explică un voluntar aflat în drum spre oraş.
„Liniște! Opriți motoarele!”
Încă de la intrare, Antakya îşi arată arterele prăfuite, un labirint negru prin care circulă doar disperarea mută a victimelor şi strigătele voluntarilor. Un cadru de film apocaliptic, acesta este Antakya. Un film cu mulţi supereroi, niciun răufăcător şi multe, multe victime. Dar autopsierii acestor ruine nu prea se lasă impresionaţi de regia plăcilor tectonice.
Maşinile abia înaintează pe fostele străzi din oraş, acum nişte uliţe aglomerate. În stânga, operaţiuni de salvare, în dreapta, operaţiune de căutare. „Linişte! Opriţi motoarele!”, se aude uneori. E momentul în care echipajele de voluntari încearcă să comunice cu cei aflaţi sub dărâmături. Încearcă dispozitivele cu termoviziune, apoi camerele video care se pot insinua printre ruine, câinii utilitari, orice poate da vreun indiciu despre supravieţuitori. Pentru toate astea, e nevoie nu doar de concentrarea unor oameni privați de somn şi mâncare, ci şi de foarte, foarte multă linişte. Periodic, speranţa amuţeşte oraşul Antakya.
Voluntarii care n-au mai așteptat ordine „de sus” ca să fie oameni
„Afet yardim araci” – vehicul care transportă ajutoare. E inscripţia pe care şi-au ataşat-o de maşini cetăţenii turci care s-au mobilizat în ajutorarea compatrioţilor sinistraţi. Turcia, țara în care trebuie să ceri voie pentru orice de la cabinetul numărul unu. Scenariu familiar pentru românii care au trăit în comunism.
Dar, după cataclism, turcii din toate colţurile subcontinentului s-au urcat în maşinile încărcate cu ajutoare şi s-au îndreptat spre zona lovită de seism. Oamenii nu au mai aşteptat permisiune de sus să fie oameni.
„Suntem pregătiţi să stăm aici cât e nevoie, şi două luni”, spune un tânăr, arătând spre camionul care a adus cherestea. Lemnul va fi folosit la focurile care încălzesc taberele din Antakya.
Un domn cu vestă pe care scrie „Anda” ne ia în primire. „Un ceai cald, o cafea?”. Îl cheamă Ramazan Kurt şi e voluntar al organizaţiei Anda, specializată în protecţie civilă. „Anda” înseamnă „frate” în turca veche. Iar „Kurt” înseamnă „lup”, îi place lui Ramzan să ne spună.
Anda este una dintre puţinele organizaţii care au primit trei stele din partea AFAD, departamentul turc pentru situaţii de urgenţă. Asta înseamnă că voluntarii sunt autonomi, nu trebuie să aştepte aprobări oficiale pentru a distribui ajutoare şi pentru a coordona operaţiuni de salvare.
„Ce eroi!”
Ramazan a venit în Antakya încă din prima zi. Zice că n-a mai dormit de 35 de ore. „Low battery. Sunt mort”. Râde şi ridică din umeri. „Toată lumea, nu doar eu. Nu sunt special.” Se bucură că vorbeşte cu jurnalişti din România mai mult decât s-ar putea bucura orice român în locul lui. Numai că, de data asta, nu numele lui „George Hagi” e cel care-i încreţeşte colţul ochilor.
Acum trei ore, echipa noastră a lucrat cu echipa voastră de profesionişti şi am salvat de sub dărâmături un copil de 6-7 luni. Era în hipotermie, dar medicii l-au ţinut în viaţă. Ce eroi!
Atât de mândru este de acest succes, că nu poate să spună „salvatorii români” fără să pronunţe şi cuvântul „erou” sau să-şi ducă mâna în dreptul inimii. Aşa că se hotărăşte că, pompier sau jurnalist, atât timp cât eşti român, ai respectul lui.
Tabăra de sinistrați
Şi, de la sine putere, se transformă într-un ghid al ruinelor locale şi al taberei lui.
Tabără e mult spus. Sunt nişte corturi improvizate din prelate şi felii de polistiren, pe un mic platou, departe de zidurile care ar putea să cadă din moment în moment. Se vede intenţia de organizare: napolitanele pentru oameni pe raftul de sus, boabele pentru animale pe raftul de jos. Un stand unde voluntarii încălzesc apa pentru ceai cald şi cafea. Un loc de dormit, un WC turcesc, varianta rurală. „Încerc să nu mănânc, să nu beau, ca să nu-l folosesc. Asta e, suntem la început”, spune un voluntar, cu o mină atât de obosită, încât zici că vorbeşte în vis.
„Priviţi! De aici au fost salvate 3 vieţi”. Ramzan ridică lanterna spre mormane de ciment, cu un aer încrezător. „Dar au fost găsite şi 14 cadavre. Iar de aici am scos un om. Aici n-a mai trăit nimeni. Nici aici. Nici aici. Nici...”. Pe fiecare clădire pe care ne-o arată, salvatorii au scris cu vopsea ecuaţii morbide ale cutremurului. „L = 1”, „D=7”, „L=2”, „D=5”. Arareori, L are o valoare mai mare decât D. Adică numărul celor găsiţi în viaţă (L), în comparaţie cu numărul decedaţilor (D), în acest recensământ funest.
Noaptea, turcii se încălzesc în jurul butoaielor cu foc
Înaintăm cu Ramazan prin întuneric, ocolim pietrele desprinse din clădiri, gunoaiele de pe stradă, ocolim şi cadavrele lăsate în faţa caselor dărâmate şi acoperite cu pături turceşti. „Pe mijloc, pe mijloc!”, ne avertizează Ramazan în permanenţă. „Pericol!”. Şi, ca să fie sigur că înţelegem, se mai opreşte şi aprinde lanterna pe câte-o fostă stradă importantă. „Dezastru, pericol”, spune. Dezastru, pericol şi aici, dezastru, pericol şi acolo.
În oraş nu mai e electricitate, iar oamenii care au supravieţuit cutremurului şi care au rămas aici se adună, în timpul nopţii, în jurul unor butoaie metalice în care ard ce găsesc: rame de tablouri, mobilier, orice poate să degaje căldură.
Soarele din timpul zilei mai reuşeşte să păcălească oamenii, dar noaptea e cea care-i trezeşte mereu la realitate. E frig de crapă şi pietrele deja crăpate. Cei mai mulţi localnici se adăpostesc la aceeaşi adresă pe care o aveau şi înainte de cutremur. Numai că nu înăuntru, ci pe stradă, în jurul butoaielor de zinc. Fiecare stradă, cu sinistraţii săi. Miroase a fum greu peste tot, iar fiecare respiraţie umple plămânii cu un praf murdar, din nori de moloz şi azbest.
Salvatorii de oameni și animale
Slalomul printre ruine ne aduce în faţa unei operaţiuni de recunoaştere coordonate de Anda, organizaţia lui Ramazan. „Am scos de aici două persoane vii şi, din păcate, patru decedate”, ne spune Bariş Parsak, coordonatorul operaţiunii. Acum, echipa lui mai caută alte persoane sub dărâmături.
Lângă echipa de salvatori de la Anda, Bariş ne arată o cutie oarecare, abandonată în câmp deschis. Sunt doi pui de porumbei, ne explică Mehmet, care are grijă de garsoniera lor de carton. Mehmet e salvator montan, dar acum se caţără pe munţi de moloz. E mândria lui asta, că le-a salvat singur pe cele două zgribulite. Şi a mai salvat şi o pisică. Aşa e el, îi plac animalele.
„Sper că ne vom mai întâlni, într-un loc mai bun!”, ne spune Khan. Are 18 ani şi a venit în Antakya marţi, a doua zi după cutremurul care a luat până acum viețile a peste 24.000 de oameni în Turcia și Siria. Și Khan e voluntar Anda, alături de mama sa, care asigură asistenţa medicală răniţilor de sub dărâmături.
Până să ajungă aici, Khan nu mai văzuse niciodată un trup neînsufleţit. După ce o să plece de aici, nici n-o să mai vadă, ne promite nouă, dar îşi promite mai mult lui.
Oamenii, furioși pe liderul de la Ankara
În mijlocul nimicirii cosmice, oamenii contează pe oameni. Nu pe sisteme sau instituţii. Furia împotriva regimului Erdogan se acumulase până la limita de alarmă, când liderul de la Ankara a cedat în faţa presiunii populare şi a permis accesul tuturor celor care vor să ajute în zonele afectate. Taxele de drum au fost temporar suspendate, barajele de poliţie şi „Jandarma” au fost date la o parte. Totuşi, echipajele de salvatori şi produsele de strictă necesitate ajung cu greu în satele lovite de cutremur.
Hatay este una dintre provinciile cele mai afectate de cutremurul de luni. Cu toate acestea, în ziua seismului, autorităţile nu au trimis nicio echipă de salvatori în regiune. Câteva echipe AFAD au ajuns marţi în Hatay, însă acestea acţionau într-un număr redus. Au început să apară şi corturile pentru cei rămaşi fără adăpost.
Auzeam încontinuu voci! Strigătele de ajutor de sub dărâmături te fac să te cerţi cu Dumnezeu! Pentru că doar El mai poate face ceva. Şi, pe măsură ce trece vremea, aceste voci se împuţinează.
Numărul redus de salvatori profesionişti a fost recunoscut şi de către Fuat Oktay, purtătorul de cuvânt al administraţiei prezidenţiale. Acesta a explicat, marţi, că salvatorii s-au concentrat mai întâi să salveze victimele din regiunile aflate în nord-estul şi nord-vestul Hatay, adică în regiunile Adana şi Kilism, dar că efectivele vor creşte curând.
„Ştiau că nu sunt pregătiţi”
Unii dintre voluntarii cu experienţă în protecţie civilă ne arată un raport pe care AFAD l-a făcut public anul trecut, pe 23 noiembrie 2022, în urma unui cutremur de 5,9 grade pe scara Richter, care a afectat oraşul Duzge, provincia Golyaka (aflat în sud-estul oraşului Istanbul).
Raportul spune: „Nu am putut avea coordonarea necesară. Locurile de întâlnire pe care le-am ales nu erau cele potrivite. Ajutorul a venit târziu şi nu am putut oferi corturile necesare. Nu am avut nicio unitate AFAD care să urmărească şi să coordoneze adecvat întregul personal. Unii dintre membrii echipelor noastre au ajuns în Duzge abia la două zile după cutremur”.
„Ştiau că nu sunt pregătiţi! De ce nu au făcut nimic? Unde e AFAD acum, arătaţi-mi-i, vă rog frumos!”, îşi spune oful voluntarul. Nicio haină cu inscripriţia „AFAD” nu se vede în furnicarul acesta din ceea ce era odată centrul oraşului. Poate sunt în alte zone, aici au terminat, continuă ironic, arătând ruinele din jur.
În contrast cu miile de turci care încearcă să-şi ajute compatrioţii, în regiunea Hatay a mai apărut un fenomen: majoritatea celor care au reuşit să plece din zonă avertizează cu privire la riscul de a fi tâlhărit. Condiţiile aspre şi lipsa de perspectivă că vor fi ajutaţi îi fac pe turci să apeleze la gesturi extreme.
ionutbedreag 11.02.2023, 19:04
"oameni deprivaţi de somn" iar deschidem cutia cu cuvinte grele. ce iese aia scriem
iuliarosu 11.02.2023, 19:41
Mulțumim pentru atenționare. Colegii sunt totuși în Turcia de unde transmit mai multe reportaje. Le puteți citi și pe celelalte.
spin7 11.02.2023, 21:34
Buna ziua!Nu inteleg care e problema....Lipsa somnului sau un nr de ore mai mic de somn de cat ar trebui se numeste deprivare de somn.Ce nu e clar??Dar na, sunt plecat de 22 de ani din tara, poate nu mai stiu eu ...