Doi bucureșteni îi tund gratuit pe bolnavii unui centru de îngrijiri paliative. „Poți dărui cuiva șansa de a se vedea ca o persoană normală în oglindă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gabriela Andrei și Gabriel Drăgoi sunt doi hairstyliști din București care au descoperit beneficiile muncii voluntare, pe care o îmbină cu munca la salonul pe care Gabriela l-a deschis în urmă cu 16 ani. În ultimii ani au tuns gratuit bolnavi și bătrâni izolați, au strâns bani pentru diferite cauze și au făcut cumpărăturile pentru pensionarii care nu mai au pe nimeni.
Cuprins:
- O promisiune făcută fratelui bolnav
- Clienți care vin la salon de 30 de ani
- „Vorbim despre orice. Numai de boală nu”
- Și-a schimbat viața la 38 de ani
- Au pregătit ca frizer un tânăr dintr-un centru de plasament
- I-au tuns pe bătrânii izolați din Apuseni
- Voluntariat în vremea pandemiei
- O cutie a implicării și speranței
O doamnă căruntă stă pe un scaun și așteaptă să fie tunsă. E trecută de 90 de ani și știe exact ce-și dorește: stilul Sassoon (de la faimosul hairstylist britanic Vidal Sassoon, cel care a reinventat bobul, n.r.). Pe pereții din încăpere sunt pictați mai mulți sfinți.
La final, bătrâna se admiră într-o oglindă și zâmbește larg, un zâmbet care-i luminează chipul. Scoate câteva bancnote din buzunar, dar este refuzată politicos. „Nu se poate gratis”, spune femeia. „Ba se poate gratis, credeți-mă că se poate”, îi răspunde Gabriel, cel care i-a aranjat părul.
Întâmplarea are loc în sala de mese a Centrului de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie din București. Era 2019 când Gabriela Andrei, 62 de ani, și Gabriel Drăgoi, 47 de ani, doi hairstyliști din Capitală, au început să meargă lunar să-i tundă, bărbierească și coafeze pe pacienții „care staționează un pic acolo”, cum îi place Gabrielei să spună.
<strong>Prima dată când au fost la centru, toți pacienții veneau la tuns cu bani la ei, în buzunarele de la pijamale, să le dea. Apoi au înțeles că cei doi vin acolo pentru a-i ajuta să se simtă un pic mai bine, iar asta uneori nu costă nimic. </strong>
O promisiune făcută fratelui bolnav
Cei doi au aflat de „Sfântul Nectarie” când Răzvan, fratele Gabrielei și colegul lor, s-a îmbolnăvit și a ajuns la centru ca pacient. În primăvara lui 2019, a fost diagnosticat cu cancer esofagian, iar șase luni mai târziu s-a stins.
„Asta e o promisiune pe care i-am făcut-o fratelui meu: că o să mă întorc la centru să ajut cum pot. Răzvan era primul care sărea de fiecare dată când cineva avea nevoie de ajutor”, povestește Gabriela pentru Libertatea.
„Răzvan a murit la 53 de ani. Când la 53 de ani se termină, te răscolește un pic, te face să vezi altfel viața. Începi să te gândești la tine, te schimbă”, spune și Gabriel. Răzvan i-a fost cel mai bun prieten și omul care l-a făcut să se îndrăgostească de meseria asta.
Exceptând perioadele în care pandemia a impus restricții dure, Gabriela și Gabriel au mers în fiecare lună la centru: iarna le-au dus pacienților portocale, vara - pepeni. Și întotdeauna au avut la ei trusa de tuns.
Când suferă o pierdere, oamenii își găsesc diverse refugii. „Există o mulțime de dovezi că unul dintre cele mai bune medicamente antianxietate disponibile este generozitatea”, spune psihologul și scriitorul Adam Grant, citat de The New York Times. Experții spun că voluntariatul nu numai că îi ajută pe oameni să se simtă mai puțin singuri și stresați, ci poate îmbunătăți și starea de sănătate. Gabriela și Gabriel și-au găsit dintotdeauna alinarea în a-i ajuta pe alții.
Beneficii sunt de ambele părți. În Marea Britanie există un program de sănătate mentală care îi pregătește pe frizeri să recunoască problemele emoționale ale clienților lor, să pună întrebările potrivite și chiar să recomande servicii specializate. 43% dintre hairstyliști spun că se simt, deopotrivă, frizeri și psihologi.
Clienți care vin la salon de 30 de ani
De obicei, pe cei doi îi găsești în spatele scaunelor de coafor dintr-un salon cochet, numit Hairitage, aflat în centrul Bucureștiului. Pe pereți sunt atârnate tablouri cu citate motivaționale: „Râde mai mult”, „Dacă poți să-ți imaginezi un lucru, poți să-l și realizezi”. Deasupra oglinzii la care lucrează Gabriela stă așezată o caricatură: Răzvan îl tunde pe fostul președinte american Donald Trump.
Gabriela lucrează în domeniu de 40 de ani, iar cea mai mare satisfacție nu este peretele plin cu diplome primite la diferite workshopuri și competiții, din țară și din străinătate, ci faptul că are cliente care-i trec pragul de 30 de ani.
„Când la orice colț de stradă există câte un coafor, asta mi se pare mare lucru. Se creează o intimitate, niște legături care nu pot fi distruse prea ușor. Oamenii se simt ca acasă aici, ca și cum ar veni în vizită la o rudă, la o prietenă foarte dragă”, explică Gabriela.
„Vorbim despre orice. Numai de boală nu”
Ca pe niște prieteni dragi îi privesc și pacienții de la „Sf. Nectarie”. „În timp ce îi tundem vorbim despre orice. Numai de boală nu se vorbește. Sunt niște oameni care au acceptat ce li s-a întâmplat și nu se plâng”, spune Gabriela.
E mai mult decât o mulțumire, e o satisfacție că poți dărui cuiva șansa de a se vedea ca o persoană normală în oglindă.Gabriela Andrei, coafeză:
E trist când se întorc și nu-i mai găsesc pe toți cei pe care i-au tuns ultima dată. Gabriela ne arată niște poze de la centru. „Cred că doamnele nu mai există”, spune într-un oftat, zăbovind cu privirea la imagine. „Ne întristăm când nu-i mai găsim pe unii dintre ei, dar suntem mulțumiți și împăcați că am contribuit și noi la starea lor de bine, atât cât am putut. Și vom face asta tot timpul”, spune femeia.
Și-a schimbat viața la 38 de ani
Pe Gabriel îl încearcă de obicei o stare de tristețe după ce pleacă de la centru. Cât timp e acolo însă, pacienții nu sunt pacienți, ci doar niște oameni pe care îi tunde. Asta și pentru că nu interacționează cu familiile sau aparținătorii. Se duc, își fac treaba și pleacă. „Noi suntem ca fulgerele pe acolo”, rezumă Gabriela.
Gabriel a ales meseria asta după ce Răzvan l-a tot bătut la cap să vină la școala lui și a Gabrielei de hair-styling, deschisă în 2007. „El probabil că a văzut ceva în mine”, spune acum bărbatul.
În 2011, a renunțat la jobul pe care îl avea, în domeniul auto, și s-a înscris la cursurile care au durat șase luni. A terminat în martie 2012. Avea 38 de ani și începea să simtă că a găsit o meserie pentru sufletul lui. Spune că de când a făcut schimbarea asta este mult mai liniștit. Iar confirmarea că a făcut o alegere bună vine și din privirile clienților care se așază între el și oglindă.
Anul ăsta e un deceniu de când face meseria asta. Timp în care a coafat de la manechine pentru prezentări de modă, la pacienți incurabili, vârstnici izolați. Unul dintre primele voluntariate le-a făcut în 2013, când a mers cu Răzvan și au tuns rezidenții unui azil de bătrâni.
Au pregătit ca frizer un tânăr dintr-un centru de plasament
Gabriel nu e singurul care a învățat meserie la școala celor doi frați. Au trecut pe acolo zeci de oameni. Unul dintre cei de care își amintesc cu emoție e un tânăr din Galați. În vârstă de 18 ani, băiatul tocmai ieșise din sistemul de protecție socială, nu avea părinți și nici nu știa ce să facă pentru a se întreține singur.
„Ce satisfacție mai mare poți avea decât faptul că ai ajutat pe cineva să-și poată clădi o viață? Dacă ai o meserie, ai o temelie pentru o viață decentă”, spune Gabriela.
Școala au închis-o în urmă cu cinci ani, dar oamenii pregătiți acolo încă duc meseria mai departe. „N-am mai reușit să o ținem, cheltuielile erau prea mari. A fost o perioadă și grea, și frumoasă”, rezumă Gabriela povestea școlii.
I-au tuns pe bătrânii izolați din Apuseni
O femeie încovoiată de bătrânețe întâmpină un grup de tineri. Are ochii de-un albastru senin și îi poftește pe musafiri în căsuța ei veche și izolată. Pereții sunt scorojiți de vreme, acoperișul stă să se dărâme, de pe oalele în care își face mâncare a sărit smalțul, dar femeia este bucuroasă de oaspeți.
Întâmplarea are loc undeva în Munții Apuseni, unde Gabriela și Gabriel au vizitat la finalul anului trecut, alături de Asociația Fotografi Hai-Hui, aproximativ 15 case izolate. Le-au dus bătrânilor pachete, i-au ajutat cu treburile gospodăriei, le-au văruit pereții și, pe unii, i-au tuns.
„În Apuseni am cunoscut oameni minunați și am trăit una dintre cele mai emoționante experiențe, în casa acestei bătrâne. A scos o găletușă cu vopsea bleu și ne-a rugat să o ajutăm să văruiască. Făcea totul atât de natural, vorbea cu noi de parcă eram copiii ei.
Peste tot unde am fost, în toate casele acelea, erau numai bătrâni care nu aveau nimic. Femeia asta nu mai avea nici poartă, casa stătea să cadă pe ea, avea o cămăruță foarte mică, era încovoiată de ani, dar nu s-a văitat nicio clipă. Faptul că-ți asumi viața pe care o ai fără să te vaiți de nimic pe mine m-a impresionat”, povestește Gabriela.
E ceva ce-ți dă de gândit când te întorci în apartamentul tău călduros, când deschizi frigiderul și ai de toate. Îți dă de gândit ce înseamnă să fii fericit, ce înseamnă bucuria vieții, a bătrâneții.Gabriela Andrei, coafeză:
„Cred că oamenii ăștia ar trebui strânși undeva și ascultați. Cred că am putea învăța niște lucruri importante de la ei. Sunt niște istorii vii. E păcat că nu-i ascultăm mai des”, mai spune Gabriela.
Voluntariat în vremea pandemiei
Se spune că în vremuri de criză, cel mai bine fac față situației cei care îi ajută pe alții. Asta au făcut și Gabriela și Gabriel la începutul pandemiei de COVID-19. Când cei mai mulți dintre noi ne-am închis în case și am încercat să luptăm cu anxietățile și stresul provocate de incertitudine, cei doi au mers să-i ajute pe cei mai vulnerabili în fața virusului.
De trei ori pe săptămână făceau cumpărături pentru bătrânii care nu aveau pe nimeni să-i ajute. Pachetele erau apoi livrate cu ajutorul curierilor. „Ne-am bucurat că am putut contribui în a le face viața mai ușoară seniorilor”, spune Gabriela.
O cutie a implicării și speranței
Pe lângă implicarea practică, pe teren, Gabriela și Gabriel au mai reușit ceva: le-au trezit celor din jur dorința și disponibilitatea de a se implica. Au făcut-o în momentele de intimitate care se creează pe scaunul de la coafor: le-au povestit clienților despre proiectele de voluntariat, despre oamenii pe care i-au întâlnit, despre sentimentele care îi încearcă atunci când reușesc, prin gesturi mici, să le aducă o rază de soare unor persoane care se aflau în momente dificile ale vieții. Iar unii dintre clienți au ales să facă parte din poveste.
„Ce m-a surprins în mod plăcut a fost că prietenii și clienții noștri au avut încredere în noi și au contribuit la strângerile de fonduri. Am strâns bani de la cliente, de la prieteni. Noi strângem bani pentru orice”, spune Gabriela și ne arată o cutie transparentă, pe care este lipită o icoană cu Sfântul Nectarie. Este ca un portal care leagă cele două lumi în care trăiesc cei doi Gabi.
