O artistă autodidactă i-a cucerit pe români prin colajele în care explorează lecțiile vieții: „Nu aveam idee de nimic și din nimic am început să fac totul”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Mi-aș descrie lucrările drept pilde atemporale, niște lămuriri ale vieții, de când există ea”, spune Beatrice-Cristina Arzoiu. La 25 de ani, a reușit să-și facă un nume în lumea artei contemporane și să fie reprezentată de o galerie independentă din București, chiar dacă nu are studii în domeniu.
Cuprins:
Înainte de pandemie, tânăra a descoperit talentul pe care-l are pentru colaje, iar încet și sigur, cu ajutorul internetului, lucrările sale au ajuns la inimile oamenilor, iar contul său de Instagram are peste 33.000 de urmăritori.
Beatrice îmbină tot felul de elemente atemporale (de la imagini de epocă sau din cultura românească la detalii pe care le găsește pe stradă sau în anticariate), pe care le completează cu texte scrise de ea, și le transformă în mici filozofii, îndemnuri, jocuri de cuvinte, replici sau enunțuri, cu care ne vine ușor să rezonăm.
Artista își invită privitorii la un dialog intim, dar și la introspecție. „În colajele mele îmi place să explorez lecțiile date de viață și să le formulez într-un fel de teoreme sau pilde pe care trebuie să le învăț și eu. [...] Vreau doar să îți arăt ce am învățat și ce încă învăț eu, iar tu vei alege dacă și tu simți la fel”, susține ea.
„Toată copilăria am desenat și am creat altfel de lumi”
„Nașterea mea a fost o surpriză neplăcută pentru întreaga familie, mai puțin, cum chiar ea susține, pentru mama. M-a născut la vârsta de 16 ani, nu a vrut să renunțe la mine, m-a dorit, însă după trei ani a hotărât «să fugă», fără știre, în Spania. Nu am să o condamn niciodată pentru asta, era un copil care s-a trezit în fața unei responsabilități mult prea mari pentru ea, fără nicio plasă de salvare, fără niciun suport financiar, fără nimic altceva decât bunăvoința bunicii mele”, povestește Beatrice-Cristina Arzoiu.
S-a născut în 1999 la Târgoviște, dar a copilărit alături de bunica din partea mamei în comuna Pietroșița, la poalele munților Bucegi. În sărăcia de la sat era greu să se formeze un copil, după cum descrie, așa că, la insistențele nașei sale, s-a mutat la ea, în Sinaia, alături de bunică. „Urma să merg la grădiniță acolo, să scap de păduchi și să învăț să mănânc civilizat la masa unde mereu se găseau de toate. Am stat un an la Sinaia, timp în care am fost tratată ca o prințesă, însă, după o ceartă puerilă dintre mamaie și nașa, aveam să mă reîntorc la Pietroșița, unde am trăit până la finalul școlii gimnaziale”, adaugă artista.
Revelația din prima zi la grădiniță
A fost creativă de mică, lucru pe care și-l aduce aminte foarte clar. „Toată copilăria am desenat și am creat altfel de lumi. În prima zi de grădiniță la Sinaia, am avut de colorat o casă, dar nu am făcut doar asta, ci am ales să pun pe lângă ea flori și copaci desenate de mine, să o stilizez pe cât posibil, să fie cât mai specială, spre surprinderea educatoarei. La final, când s-au strâns lucrările, toți copiii s-au adunat în jurul căsuței mele și au lăudat-o, iar eu am simțit că asta e ceea ce știu să fac cel mai bine”, explică ea.
Liceul l-a urmat la Târgoviște, unde a locuit alături de bunicul ei, iar studiile universitare au adus-o la București, unde locuiește și în prezent. A urmat Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, timp în care, după cum spune, a uitat complet de artă. A renunțat la studii după doi ani.
„A urmat o depresie rapidă, care m-a imobilizat în gânduri și m-a pus să cuget până găsesc. Și-am găsit. M-am întors la ceea ce știam cel mai bine. Așa am început să fac colaje”, își amintește Beatrice-Cristina Arzoiu.
Crede că Dumnezeu i-a pus foarfeca în mână
Beatrice mărturisește că nu-și cunoaște nici tatăl, nici familia din partea lui, în timp ce rudele din partea mamei sale au fost cât pentru zece familii și de la fiecare a luat câte ceva. „Bunica mea, când avea timp, desena femei îmbrăcate elegant, mama desenează emoții, iar tataie desena elefanți. Străbunicul din partea bunicii a fost profesor de limba și literatura română și am avut ocazia să-l prind în viață până când am intrat în clasa a III-a. Stătea mereu retras într-o cameră mică, separată de casa în care stăteam noi, asculta radio și scria povești care, din păcate, s-au pierdut în focurile sobei”.
Singurele colaje pe care le știa erau cele pe care le făcea la școală, pentru diferite proiecte. Își aduce aminte că mereu s-a evidențiat prin asta și, la fiecare început de an școlar, aștepta cu entuziasm ora de educație practică, unde mereu avea un alt profesor, fapt care o ambiționa în îndeletnicirea ei.
„Mi-am dorit să fiu bună la ceva, mi-a plăcut să se observe asta la mine, că sunt bună de ceva. Când am mai crescut a început să mi se zică tot mai des că sunt bună și la scris, am crezut și am început să scriu”, zice tânăra.
Artista crede că Dumnezeu i-a pus foarfeca în mână: „Nu aveam idee de nimic și din nimic am început să fac totul. Când m-am apucat să fac asta nici nu am știut cum se numește, abia după aveam să aud de domnul Ion Bârlădeanu, cu care, din păcate, nu am apucat niciodată să beau bere”.
Fără studii de specialitate
Primul colaj pe care l-a făcut a fost realizat dintr-un CD, o pereche de căști vechi, bandă izolatoare și o bucată de hârtie. Era în liceu și nu credea că înseamnă ceva la acea vreme. „Am lipit toate elementele pe o foaie neagră, iar pe CD am scris cu marker roșu „BAD” (n.r. - rău). Acum, dacă mă uit la el, înseamnă atât de multe lucruri. Mereu m-au surprins mesajele ascunse pe care eu din trecut le-am pregătit pentru eu de acum”.
S-a apucat activ de colaje cu puțin timp înainte de pandemie, când era într-un weekend la Târgoviște. A rupt din cărți câteva elemente, le-a pus pe o foaie albă și le-a pozat. De atunci, așa cum subliniază, doar asta a făcut, în încercarea de a-și găsi stilul; odată ce a fost sigură de ceea ce face, a început să adauge și texte pe lucrări.
„Primul colaj realizat l-am postat pe Instagram fără să stau pe gânduri. Asta se întâmplă cu aproape toate lucrările mele, le trimit în lume imediat cum ies din mine. Simt că așa trebuie, atât datorită feedbackului pozitiv pe care l-am primit încă de la începuturi, cât și a realizării că tot ce se întâmplă bun pe lumea asta trebuie împărțit, iar ce este rău trebuie împărtășit. Arta mea consider că e cea mai bună parte din mine, de aceea o împart”, explică Beatrice.
Tânăra nu are studii în domeniul artei, nu a urmat vreodată vreun curs și nu a citit nicio carte despre ceea ce poate să facă. „Ceea ce fac este înnăscut, ceva ce îmi este cel mai natural să fac”, adaugă ea, nu fără a sublinia că, odată cu popularitatea lucrărilor ei, persoane inițiate din lumea artei au spus despre ea că a reușit să ardă mult mai rapid etapele cu care alți artiști s-au confruntat.
„Sentimentul pe care privitorul îl are în fața colajelor și intervențiilor pe fotografii vechi ale lui Beatrice este că undeva, cândva, a auzit pe cineva spunând acele cuvinte sau că s-a întâlnit, într-un context oarecare, cu o scenă similară de viață. Artista propune, de fapt, o conversație tête-à-tête cu semenii săi, într-o atmosferă caldă, intimă, în afara judecăților de valoare și în afara oricăror artificii semantice”, notează curatorul Mihai Zgondoiu despre arta ei.
„Viața îmi spune când să creez, iar eu creez”
Beatrice a lucrat la Anticariat UNU, locul unde și-a organizat și prima expoziție, dar și cel de unde-și procură majoritatea materialelor pentru arta ei, de la cărți și reviste vechi, la fotografii și rame. Restul le primește de la prieteni, urmăritori care au ajuns să-i fie amici sau le găsește pe străzi, aruncate. Deși parte din „munca” ei de artist este să caute toate aceste elemente, după cum subliniază, în procesul de creație, textul este de multe ori cheia, deoarece exprimă cel mai bine mesajul pe care vrea să-l transmită.
„Există și variante multe în care textul a pornit de la imagine. Mă inspir din tot ce prind, de la muzică, filme, conversații cu prietenii, familie, și până la viață. Viața îmi spune când să creez, iar eu creez. Dau mare ascultare tuturor ideilor pe care le am, le notez în telefon, iar când le vine momentul le pun pe foaie, le dau viață și le las să vorbească, nu numai pentru mine, ci pentru toată lumea de le capătă în cale. Din viață pentru viață”, explică artista.
Internetul a avut un rol major în ascensiunea ei artistică, așa cum recunoaște. Activitatea din mediul online i-a dus arta către mai mulți oameni și așa a fost descoperită de Mobius Gallery, o galerie de artă independentă, care a sprijinit-o pe parcurs și unde, în 2023, a avut prima ei expoziție oficială. Au urmat și expoziții de grup, cum ar fi la Iași, expoziția „Impatiens Tremens” by Romanian Creative Week, la București, expoziția „LOVE” by Mobius Gallery și la Sibiu, expoziția „JAZZ x SIBIU x VIAȚĂ” by Arhiva De Sunet.
În prezent, lucrările ei pot fi văzute la salonul de tatuaje „Sapiens Tattoo” și la coaforul „Cifeon Studio”, din București, și pot fi cumpărate prin Mobius Gallery, de pe site-ul Anticariat UNU sau direct de la ea, prin intermediul contului de Instagram sau a adresei de e-mail.
„Noi toți am trăit aceeași viață”
Tânăra vorbește despre cum colajele pe care le face reprezintă cea mai ușoară modalitate prin care-și poate exprima ideile, sentimentele și persoana. „Mereu mi-a fost dificil să fiu mulțumită de cuvintele rostite celorlalți. Mă gândeam că ar fi fost loc de mai mult, că aș fi putut spune mai mult, mai exact, mai puternic. Forma asta de artă cu care m-am împletit, colajul, m-a ajutat foarte mult din punctul ăsta de vedere. Imaginea, alături de text, mi-a permis să mă exprim în cel mai amănunțit mod”, explică ea.
Apropo de asta, una dintre lucrările care i-au adus și o schimbare în propria viață se numește „Pune mâna și trăiește”. Beatrice o descrie drept o evadare din închisoarea propriei minți, loc unde și-a petrecut multă vreme. „Gândurile multe răpesc trăirea propriu-zisă, amorțesc spiritul viu și nu te lasă să trăiești. Să trăiesc înseamnă să-mi asum fiecare pas de-l fac aici pe pământ, să învăț de la toate, bune ori rele, să câștig, să greșesc, să încerc măcar. Să trăiesc înseamnă să nu adorm, să am mereu ochiul minții trezit/deschis, iar cu el, tot sufletul!”.
Odată ce a început să aibă succes în online, artista povestește cum a avut un sentiment de mulțumire, deși nu s-a pierdut deloc printre numere, ci a continuat să fie atentă la treaba pe care o avea de făcut. Nu și-a dorit să se lase influențată nici de like-uri, nici de lucrările cele mai populare, astfel încât să riște să creeze în funcție de asta.
„Am văzut numerele oameni, iar pe oameni i-am văzut fix așa cum sunt, fix așa cum sunt și eu, un cumul de emoții și trăiri. O parte din ei rezonează mult cu lucrările mele mai triste, alții cu cele mai vesele, unii văd în ele sfaturi ori speranțe. Noi toți am trăit aceeași viață”, adaugă ea.
Copleșită de atenția publicului
Deși face parte din generația Z, Beatrice spune că nu a înțeles niciodată categorisirea generațiilor, mai ales că, încă de mică, i-a plăcut să-și petreacă timpul cu adulții. Nu știe cât de bine i se observă vârsta în arta pe care o face, deoarece reacțiile primite au fost ambivalente - unii au crezut-o mai tânără, iar alții mai în vârstă. „Îmi place să păstrez lucrurile simple, dar cu stil. Simt că fac parte din toate generațiile, de la fiecare am câte ceva”, precizează ea.
Artista se simte copleșită de modul în care lumea i-a primit arta și mărturisește că nu-și dorește nimic mai mult, mai ales că niciodată nu și-a dorit ceva de la lume. „Pentru mine a fost o surpriză să văd atât de mulți oameni îndrăgostiți de ceea ce fac. Dacă-mi doresc ceva, orice, doar de la mine îmi doresc”.
Are doar 25 de ani, dar crede că viața i-a oferit multe învățături până acum, de la abilitatea de a asculta de oamenii mai mari din jurul ei și cea de a nu da vina pe nimeni, la puterea de a iubi, care vindecă totul, dar și de a ierta, despre care spune că este eliberatoare. „Am învățat să nu-mi mai fie frică de nimic, nici măcar de gândacii de bucătărie. Frica ori te ține pe loc, paralizat, ori te face să dai cu pașii înapoi din calea vieții. Am învățat că atunci când viața mea pare cuprinsă de ceață, tot ce trebuie să fac e să continui să merg înainte, să dau din mâini și din picioare până se risipește toată și abia apoi să mă odihnesc. Am învățat unde e bucuria vieții, iar acum practic fac tot ce-mi stă în putință să rămân acolo”, spune ea.
Beatrice crede că vulnerabilitatea este parte din esența artei pe care o face și crede că, fără ea, lucrările pe care le realizează ar fi simple tablouri pe pereți. Nu dă sfaturi nesolicitate, nu pleacă urechea la judecățile lumii și preferă să-și dea voie să greșească, iar apoi să-și învețe lecția. Se simte împlinită și împăcată de fiecare dată când termină o lucrare, iar dacă ar fi să dea un sfat unei persoane care vrea să-i calce pe urme, i-ar spune: „tot ce e mai frumos și mai bun pe lumea asta există ca să fie împărțit. Nu aș insista, fiecare artist își are drumul și pașii lui, fiecare simte când e pregătit să-și scoată arta în lume”.
teleleu_ionel 28.09.2024, 17:18
O urmasa de-ale lui Ion Birladeanu, dar mult mai slaba.
ThomasVorbe 28.09.2024, 17:39
O alta forma de plagiat!!!?