Lecția de viață a lui Mirjam Bercovici, supraviețuitoare a Holocaustului: „Colegii mă înmormântaseră deja, renunțaseră la mine”

Libertatea a publicat ieri declarația tulburătoare a lui Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului, care la 96 de ani povestește cum a ajuns, la 19 ani, într-un vagon din “trenurile morții”, în care mii de oameni și-au găsit sfârșitul asfixiați .

Astăzi, continuăm mărturiile despre Holocaust cu povestea de viață a unei alte supraviețuitoare.

Mirjam Bercovici, 96 de ani, e mai mult decât o supraviețuitoare a Holocaustului. E un om care s-a încăpățânat să trăiască după propriile alegeri, în ciuda vremurilor și a tiparelor.

În octombrie 1941, la câteva zile după ce împlinise 18 ani, a fost deportată, împreună cu familia, din Câmpulung Moldovenesc la Djurin, în Ucraina. Și-a pierdut bunicii paterni la câteva luni după deportare. În lagăr, a ținut un jurnal, publicat apoi, întâi în germană, apoi în română.

După război, a devenit medic, doctor în medicină, șef de secție la Oncologie Pediatrică, la Spitalul Fundeni.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

În apartamentul ei de pe o străduță retrasă din București, Mirjam Bercovici are o cameră unde nu curge timpul. E camera soțului ei, Israil, poet, dramaturg, traducător. Din 1988, de când el “a binevoit să moară”, camera a rămas neatinsă: “Intru, dar foarte rar”. Deschide ușa și ne-o arată din prag. Cărți de sus până jos. “Am avut și mai multe, am donat vreo 3.000 de volume unei biblioteci universitare în Potsdam (Germania), aici nu avea nimeni nevoie de ele”.

În camera de zi, pe un perete, fotografia unei femei cu zâmbet trist. “Fiica mea, Ada Ulubeanu, pianistă. Era foarte frumoasă. Iubesc muzica, dar, de când ea a murit, ascult muzică foarte greu”.

După ce v-ați întors din lagăr, v-ați mai simțit persecutată?
Când m-am întors, m-am simțit persecutată de sărăcia mea. Am venit desculță, slabă ca dracu, bolnavă la cap… Eu sunt un om care doarme de zeci de ani numai cu somnifere. Și acum dorm cu două somnifere, unul pentru adormit și unul pentru dormit.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

După lagăr, am luat-o de la început, de la citit, de la scris. M-am întors pe jos în România, două săptămâni pe drum

Mirjam Bercovici

Cum a fost revenirea în societate?
A fost foarte grea reintegrarea, inclusiv la rudele mele, la bunici. Bunicul, după două săptămâni, a dat drumul la femeie de serviciu. A crezut că i-a venit o femeie de serviciu. Și a zis: “Trebuie repede măritată fata asta!”. Eu mi-am căutat serviciu. După două săptămâni, mi-am găsit de lucru la Primăria Botoșani, ca translator de limba rusă. Deși nu știam suficient, scriam prost… Acum nu știu nici atâta. Asta a fost.

«Colegii evrei mă priveau ca pe o curiozitate»

– V-ați întors la școală?
– Da. Colegii neevrei se retrăseseră cu armata. În Botoșani a fost un hiatus, au fost doar rușii, din aprilie 1944 până în 23 august 1944. Colegii evrei, eram de la Liceul Carmen Sylva, liceu de fete renumit, mă priveau ca pe o curiozitate. Mă înmormântaseră deja. Renunțaseră la mine. Mai ales că alesesem un alt tip de societate decât erau ei. Am ales o societate sub clasa lor socială. Pe soțul meu, care era dintr-o familie foarte săracă. Din Calicime, cartierul evreilor săraci din Botoșani. Soțul meu era fiul unui croitor de pantaloni, un om foarte sărac. Asta a fost prima discriminare.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

– Apoi?
– Am terminat liceul, cele două clase care-mi lipseau. Apoi am plecat la Iași, la Facultatea de Medicină, în 1945 nu s-a dat concurs. Încet-încet, am reînceput să învăț. Nu mai știam să învăț, nu mai știam să citesc… Trei ani în care ți-ai scos cititul din cap… Circulau două cărți în ghetou…

–Ce cărți?
– Stefan Zweig, “Amok”, și “Pe aripile vântului”, mi se pare. Circulau tot aceleași cărți… Nici un ziar… Să nu vezi o literă… Eu am citit de copil mic, nu știu când am învățat germană, ebraică… Am cântat la pian 12 ani. Doamna Renate Weber e fiica avocatului Weber care a făcut în vara anului 1944 o orchestră la Botoșani. Și am fost solistă de pian acolo. Și am jurat că nu mai pun mâna pe pian de atunci.

– De ce?
– Îmi ruginiseră degetele. N-am mai putut cânta la pian. Asta a fost.

«Nu pot să citesc Cărtărescu!

– Acum citesc tot mai puțini oameni, se cumpără tot mai puține cărți, la noi…
– Nici eu nu mai cumpăr cărți așa multe. Sunt o veche cititoare de Dilema. Librăriile sunt, de fapt, niște papetării. Librăriile le găsești în chioșcuri. Se vinde ceea ce se cere. Și se cer gunoaie… Dar, totuși, de exemplu, Cărtărescu nu pot citi. Cu toată bunăvoința, tot ce aș face… Vreau să citesc Cărtărescu… Ei, nu pot! Nu e pe înțelesul meu. Dar pot citi alte cărți… În nemțește, mai ales.

– Care sunt autorii dumneavoastră preferați?
– Tot ce e carte bună. De exemplu, acum citesc o carte pe care am primit-o de la un neamț din Berlin, om de teatru, homosexual. E o carte care n-a făcut vâlvă în lume: “Das Kind auf der Liste” – “Copilul de pe listă”, de Anette Leo. Tot despre Holocaust. Citesc cu precădere literatură despre Holocaust. Văd filme cu precădere despre Holocaust. Îmi cumpăr programe TV și caut filme despre Holocaust. Cartea asta are o semnificație deosebită. E vorba de un nume adăugat pe o listă în locul altui nume, un copil de țigan adăugat în locul unui copil de evreu. Am să scriu la revista Baabel despre ea.

– “Lista lui Schindler” cum vi se pare?
– Am văzut filmul de vreo cinci ori. E făcut de un evreu, care a descoperit foarte târziu că e evreu. E un film făcut cu suflet, cu artiști mari. Mă rog, e film, nu-i realitate. Dar Schindler a existat, a salvat evrei. Și sora mea și cu mine suntem preocupate, în momentul de față, ca acei ucraineni care ne-au ajutat în timpul deportării să fie recunoscuți ca “drepți între popoare”.

«Atât i-am cerut: fără bancuri cu evrei»

– Doar o familie de ucraineni v-a ajutat, dintre toți oamenii întâlniți pe drum. De ce?
– Antisemitismul e o problemă vastă, nu sunt eu în măsură… Vă spun doar atât, că m-ați întrebat dacă am mai simțit antisemitism după deportare. Vasăzică, am intrat în facultate. De-abia în anul IV-V am început să învăț la posibilitățile mele. Și-am terminat printre primii trei, am rămas în București. Pe atunci, studenții la Medicină trebuiau să stea la țară trei ani. Am rămas în București pentru că aveam note foarte bune. Cu o condiție: atunci când e nevoie, să plec la țară.

– Și a fost nevoie?
– Am făcut teren cât cuprinde. Aveam deja copil. Nu idealizez perioada comunistă, în nici un caz. Dar am fost în Oltenia, într-o campanie împotriva tuberculozei, unde am văzut un județ întreg, toți copiii, pentru că sunt pediatru. S-a făcut atunci. Am fost în Tulcea. Nu pot să uit un localnic rus lipovean. Am făcut tuturor radiografie. Lui i s-a găsit apă la plămâni, pleurezie. A zis: “Nu se poate, eu nu beau niciodată apă!”. Așa mi-am făcut termenul de țară, am trecut prin toate examenele și concursurile posibile.

Medicii de azi nu mai văd pacientul, nu mai pun mâna pe el. Se uită numai la aparate

Mirjam Bercovici

– Și doctoratul…
– Târziu m-am apucat de doctorat, după ce scrisesem nu știu câte lucrări. Ei, am început la Institutul de Ocrotire a Mamei și Copilului Emilia Irza, în Tei. Am făcut pe Salvare o campanie antigripală. Apoi m-am mutat la Spitalul Fundeni, de unde am ieșit la pensie. Ca studentă, l-am avut coleg de an pe unul care a făcut o percheziție la noi, la Câmpulung, de Yom Kippur. S-a făcut că nu mă vede. L-am ignorat. Ce era să fac? Tot Câmpulungul m-a văzut când mergeam la gară, tot Câmpulungul era.

– Ați mai fost acolo după deportare?
– Am încercat. Cu sora mea, am luat o mașină, am mers la Câmpulung. Ea a coborât, eu n-am putut. N-am putut fizic. Înapoi la Fundeni… Norocul meu era că profesorul Gheorghe Goldiș nu era antisemit deloc, avea prieteni evrei. Atât i-am cerut: să nu facă bancuri cu evrei. Niciodată în fața mea. Să nu vorbească despre evrei.

«M-am gândit să plec, dar ar fi trebuit să dau din coate»

– V-ați întemeiat o familie în acești ani.
– Da, soțul meu era tehnician dentar, autodidact și mare cunoscător de limba idiș, limba diasporei evreiești. A lucrat la radio, la o emisiune pentru străinătate, în limba idiș. Apoi a lucrat la Teatrul Evreiesc, ca secretar literar.

– De ce ați rămas în România?
– Mă gândesc câteodată că ar fi trebuit să insist să plec… Dar aveam un loc de muncă, în care eram prețuită, în care am avansat. Nu mă simțeam în stare să o mai iau o dată de la început. Trebuie să știți că eu am luat-o de la început, de la citit, de la scris. N-am mai putut.

În Israel poate aș fi putut să ajung. Știam limba, dar trebuia să iau locul cuiva, să dau din coate. Și nu mai aveam putere să dau din coate

Mirjam Bercovici

– În zilele noastre, medicii pleacă în Germania.
– De ce să nu plece, dacă li se dau bani mai mulți? Eu am fost mulțumită cu ce aveam. Am scris un articol pentru Baabel, care se cheamă „Casele mele”. Cu ce am început… Și aici mi se pare un palat. Am început într-o cameră de studenți, de patru metri pătrați, încăpea un cuier, o masă, un scaun și o canapea. Pe canapea aveam loc amândoi. N-aveam voie să gătim. Și mama mi-a trimis o găină din Botoșani și am vrut să o gătesc pe reșou. A fost un scandal monstru. De la camera asta, am ajuns pe Matei Basarab, lângă Biserica Sfânta Vineri, în două camere mizere, cu mucegai, cu sobe de teracotă. În 1969, am reușit să strângem bani să ne mutăm la bloc. Întâi la Ozana, apoi aici. Astea au fost casele mele. Apropo de poveștile cu evrei care sunt ahtiați după bani. Ne-a fost de-ajuns.

– Cum era viața de zi cu zi?
– Am dus o viață civilizată, concerte, teatru, cititul, fiecare își vedea de treaba lui, și eu, și el. Au întrebat-o pe fiica mea, la grădiniță: „Ce e mama?”, „Mama-i doctor”, „Și tata?”, „Tata e evreu”. Teatrul era aproape de casa noastră. Era evreu de meserie… Și chiar a fost. Poet, a scris mult, a scris istoria teatrului evreiesc în România.

– După Revoluție?
– El murise, în 1988. Am reușit să trăiesc după moartea lui plecând mult. Am fost pensionată în 1991, la 69 de ani. E adevărat, aveam vârsta. Vineri dimineața, l-am luat pe profesorul Goldiș cu mașina, el n-avea voie să conducă. Mi-a spus: Mirică – așa îmi zicea -, noi ne pensionăm împreună. Mi-am văzut de treabă, vizite, contravizite. Mă rog. Și, la ora 9, profesorul m-a chemat și mi-a spus: de luni nu mai vii. Ai fost pensionată. Se putea mai delicat.

Se făcea puțin altfel medicina pe atunci, nu eram și la stat, și la particular

Mirjam Bercovici

«Există antisemitism, zace, zace la foc mic»

– Și după pensionare?
– Pensionarea e un șoc pentru oricine. M-am luptat să mai lucrez, am lucrat încă 13 ani, la spitalul comunității evreiești din București, alți șapte ani am lucrat la Școala Lauder-Reut. Am lucrat până n-am mai putut. În ziua în care n-am mai putut, am simțit că am o coxartroză și m-am operat. Până atunci nici nu simțeam că mă doare.

– După operația la șold ce s-a schimbat?
– Am devenit o pensionară care călătorește, dar tot mai puțin. Asigurarea de sănătate nu se face peste vârsta de 80 de ani, când pleci în străinătate. N-am vrut să cad în sarcina nimănui. Am rămas aici. Trebuie să te integrezi, să te duci măcar în parc. Și aici – eu le numesc “văduvele negre”, un grup de femei care vin zilnic în parc, mai tinere ca mine, toate văduve – m-au primit printre ele. Într-o zi, mă întreabă una: “Nu v-am văzut la biserică”. Zic: “Eu nu mă duc la biserică”, “Nu vă duceți la biserică?” Zic: “Eu sunt evreică”. Dacă aș fi spus că sunt maimuță sau tigru, nu se speriau mai tare. “Mai sunt evrei în țara asta?”, “Da, uite, eu sunt evreică în țara asta”, “Și locuiți aici?”, “Da”. A doua zi, am venit, ele parcă s-au așezat mai încolo. În clipa când le-am spus că sunt medic și că le pot fi de folos, partea de evreică s-a estompat. Le-am spus că-l cunosc foarte bine pe părintele de la biserică, am adunat saci de haine și le-am dus acolo. “Și evreii dau pentru creștini?”, “Suntem într-o țară, toți suntem, eu am ales unde să fiu”. Apropo de antisemitism…

– Există?
– Există ceva latent, ca și cum ieri, alaltăieri, a fost omorât Hristos, care a fost evreu, printre altele, un evreu bun, prea bun. De Sfânta Maria mică, am adus ciocolată în parc, ăsta e obiceiul. Și m-au întrebat: “Ce nume e ăsta, Mirjam?”, “Păi, zic, Maria era Mirjam”, “Ei, nu se poate!”, “Păi, Mirjam era evreică”, „Nu se poate!”, “Vreți să spuneți că era româncă?”. Se duc la biserică, nu li se spune ce trebuie să li se spună. În schimb, antisemitismul zace, zace la foc mic. La școală… M-am dus prin multe școli, să vorbesc…

– Despre ce?
– Să vorbesc despre copilăria mea, despre deportare, despre cum am fost scoasă din clasă, deși eram premiantă… La Școala Gimnazială Nicolae Iorga, niște copii frumoși… M-am așteptat în liniște, cu un buchet mare de flori pe masă. Nu știam cu ce să încep. Zic: “Copii, voi ați văzut un evreu?”, “Ce-i aia?”, “Dar un jidan?”, “Aaaa”, zice unul, “bunica mea mi-a zis că ăsta-i mai rău ca un țigan, că te fură din ochi”. Există antisemitism. “Te fură din ochi…” La numărul de evrei care există în România, la vârsta lor… Bine au făcut cei care au plecat. În Israel, eram la fel cu ceilalți. Poate nu eram șef de secție, nu aveam atâtea lucrări, poate n-aș fi dat doctoratul. Dar aș fi avut din ce să trăiesc și o locuință cel puțin la fel de bună ca asta.

Deja au refuzat două sedii pentru Muzeul Holocaustului, scurt. Acum și-au adus aminte că trebuie să se extindă… Iar evreii să stea la locul lor, în sinagogă

Mirjam Bercovici

«Am văzut că se poate face bine și cu vorba»

– Ați fi ales altă meserie dacă nu ajungeați în lagăr?
– Am vrut să fac istorie. Părinții mei au făcut imposibilul ca noi să învățăm mult. Și carte, și gospodărie. Erau oameni muncitori. Tata era geamgiu, numele lui e inscripționat pe acoperișul bisericii din Câmpulung. Dacă făceam istorie, m-ar fi trimis la Cernăuți. La Medicină, doar în timpul deportării m-am hotărât. Am fost atât de bolnavă în anii aceia. Am văzut că se poate face bine cu vorba. Am avut febră tifoidă, încă un fel de tifos, am avut hepatită, șase luni am fost galbenă. Am zis: dacă scap, o să fac medicină. Istoria a rămas hobby-ul meu. Avusesem o profesoară foarte bună la Botoșani. Nu jonglam cu date, îmi plăcea să studiez cauza. Profesoara se temea că o să mă fac comunistă.

– Și v-ați făcut?
– Da, am fost membru de partid. Dar atât. Marele meu merit a fost că am avut voie să fac învățământ politic cu femeile de serviciu. O dată pe lună. Femeile erau obosite, m-am apucat să le citesc un roman despre medici. Am fost certată că nu fac învățământ politic. Nu-mi pare rău, n-am intrat în partid imediat, după ce m-am întors, abia după doi ani. Nu erau fericiți că aveau un fost deportat.

– Medicina a fost alegerea după lagăr, așadar.
– Medicina am ales-o pentru că am văzut că și cu nimic poți face bine. Am avut și zona zoster în lagăr, am și acum semnul. Cel mai rău lucru a fost. Doctorul mi-a adus aspirină, care mai atenuează durerile. A durut mai rău decât tot. Să ai zona zoster, să-ți scoată un dinte fără anestezie și tot timpul să-ți fie frică de un Costică, un jandarm cu o pușcă, o biciușcă și un câine, care când venea făcea prăpăd în piața aceea, din lagăr, unde nu se cumpăra pe bani, ci pe schimb.

– România de azi cum vi se pare?
– E o altă societate. M-am născut în comunism, am crescut în comunism. E o altă lume… Tinerii nici nu știu ce a fost…

De la CNSAS am scos dosarul de urmărire pe un an, am vrut să văd dacă într-adevăr am fost urmăriți de Securitate. Și am fost… Despre mine scria acolo că sunt o femeie de treabă

Mirjam Bercovici

– Un sfat pentru tinerii de azi?
– Să muncească. Singurul lucru care are valoare e munca. Să muncească în ce se pricep. Să muncească, asta-i singura satisfacție. Eu, dacă trece o zi și n-am făcut nimic, am impresia că am furat ceva… Pe cuvânt de onoare!

– Cum arată o zi din viața dumneavoastră?
– Mă scol la fel de devreme, mănânc la ore fixe, puțin… Nu m-am îngrășat cu un gram. O dată pe săptămână, merg cu un vecin pensionar la restaurant, să nu pierd legătura cu lumea. Ce mai fac? Citesc, mă uit la televizor o oră pe zi, la știri, să știu și temperatura, și ce m-așteaptă. Azi-noapte am închis geamurile în mijlocul nopții. Îmi iau cele două somnifere. Uneori dorm, uneori nu dorm. De ce am recurs la somnifere? Visam bunicii. Îi visam strigând: “Mimi, avem nevoie de tine!”. Mă trezeam cu niște coșmaruri cumplite. Visul meu e să dorm ca lumea. Și nu dorm ca lumea. Mă trezesc de două, trei ori pe noapte. Dar totuși cu somniferele merge.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro