Greșind o adresă, am descoperit dragostea

Ca patroană de firmă (și m-aș lăuda că firma era prosperă), îmi permiteam să călătoresc cu o limuzină dotată cu șofer, angajat al firmei. Așa am călătorit în vara anului 2014, de la București la Constanța, cu treburi de serviciu. Mai precis, îmi aranjasem acolo niște întâlniri cu niște antreprenori cărora intenționam să le vând materiale de construcții. Trebuie să vă spun că succesul meu în afaceri se datorase, printre altele, și celibatului. Trecusem de 35 de ani și nu fusesem niciodată căsătorită, drept pentru care am putut să dedic carierei tot timpul meu și toată energia mea. Deci… mă duceam la Constanța. Secretara mea făcuse rezervări la un hotel de patru stele.

Plecasem seara, căci nu-mi place să călătoresc ziua. și am ajuns la hotel în toiul nopții, dar nu la hotelul unde aveam rezervări. Am greșit adresa, nimerind la alt hotel. Am întrebat portarul hotelului dacă recepționera e trează. Așa mi-a venit mie, „recepționeră”, deși putea foarte bine să fie un bărbat. și chiar un bărbat era.

— La recepție se află domnul director! a zis portarul.

— Poftim?

— I-a dat liber recepționistului și l-a înlocuit dânsul.

„Aha, deci recepționist, nu recepționer”, mi-am zis.

— Bine. Mulțumesc! I-am plasat un bacșiș. Însoțitorul meu parcase deja mașina și a intrat împreună cu mine.

Bărbatul de la recepție era singur în tot salonul de primire. Părea îngrijorat din cauza mâinilor sale, care începuseră să nu-și găsească locul pe tejgheaua recepției. De parcă îi venise o inspecție neanunțată. și-a transferat surpriza într-un zâmbet pe care mai mult ca sigur și-l studiase deseori în oglindă. Era Amabilul Surâs de Bun Venit pe care presupun că și-l desăvârșise de-a lungul meseriei sale, de-a lungul anilor în care exercitase profesia de hotelier: un zâmbet de simpatie, dar prudent, reținut, întrucât… probabil că învățase din experiență că toți clienții, mai ales cei bogați, puteau fi țâfnoși după o călătorie obositoare, iar ultimul lucru de care aveau nevoie la sosire era un recepționer sau un director de noapte rânjind ca un cimpanzeu.

Cravata lui avea un nod impecabil, la gulerul cămășii albe cu mânecă scurtă. Am concis că bărbatul era, dacă nu de vârsta mea, puțin mai mare. Nu purta verighetă. Avea dinți sănătoși. Era înalt și prezentabil. Fără legătură cu ceva anume, mi-a trecut prin cap că, în pofida orei târzii, în holurile hotelurilor mai ieftine decât acesta trebuia să fie încă animație, în plin sezon. Acesta era un hotel de patru stele, aidoma celui la care aveam noi rezervări. Un hotel pentru cei puțini.

— Bună seara! Sau bună dimineața, cum doriți! E o mare onoare să vă avem ca oaspeți! a spus directorul. Mutra șoferului meu exprima limpede cele mai mari îndoieli asupra nivelului de onoare al hotelierului.

După un schimb de propoziții, m-am lămurit că greșisem hotelul, dar erau camere libere și n-aveam chef să mă urc din nou în mașină. Am cerut două camere alăturate. Era deja duminică, ora două noaptea.

și aveam să adorm buștean. Întâlnirile mele de afaceri trebuiau să înceapă de luni. șoferului i-am spus, înainte de culcare, că poate să-și facă de cap trei-patru zile, deoarece voi folosi taxiuri. Era o favoare, un gest de generozitate din partea mea. II lăsam să se bucure, în aceste zile, de litoral, ca și cum ar fi fost într-o scurtă vacanță. Era tânăr și burlac. Dar de ce zic „era”? Este și acum.

Mi-am stimulat întotdeauna anga-jații, i-am recompensat cumva ori de câte ori s-a purut – și îmi place să cred că ei mă apreciază și îmi sunt loiali. Nu mă costa aproape nimic să-l fac fericit pe Răzvan Istrate, șoferul meu per-sonal.

La prânz, în restaurantul hotelului, unde mă dusesem să mănânc (singură, căci Răzvan dispăruse), am dat din nou ochii cu directorul și m-am întrebat: „Omul ăsta nu doarme?”. Părea destul de fresh. Nu mai era îmbrăcat „cuminte”, ci cu niște bermude și cu un tricou pe care scria „Mamaia”. Avea șlapi în picioare. Am remarcat că era bronzat și musculos.

A venit la mine, m-a salutat și s-a mai prezentat o dată:

— Sunt Radu Moldovan, în caz că ați uitat.

— N-am uitat.

— Duduie Delia… I-am retezat-o:

— Delia, nu duduie. Delia ralanti…

— OK. Ați vrea să fiți invitata mea la masă?

Mă privea învăluitor și cald. Recunosc întotdeauna dorin-ța în ochii bărbaților, arunci când ea există. Am recunoscut-o și de data asta. Menționez, neobișnuită cu falsa modestie, că arăt ca un fotomodel, în ciuda vârstei.

Am spus:

— Da. Poate servindu-l deopotrivă pe directorul lor, chelnerii și bucătarii mă vor pricopsi și pe mine cu mâncare comestibilă.

Glumeam. Era un hotel cu pretenții. Sunt o gurmandă (dar nu mă îngraș). Mă îndrăgostesc de orice sortiment nou de mâncare bună.

Dar, la prânzul acela, m-am îndrăgostit (subit, incredibil, năucitor, ca o fetișcană) de bărbarul cu care stăteam la masă și care a flirtat cu mine agresiv.

Vă rog să mă credeți! Dragoste la a doua vedere! La întâlnirea noastră nocturnă, individul îmi fusese complet indiferent.

Omul avea tupeu și nu pierdea timpul. Nici eu – de felul meu – nu ocoleam și nu temporizam avenrurile, dar asta părea să fie, din perspectiva simțămintelor mele, mai mult decât o aventură fugitivă. Se întâmpla CEVA, fără doar și poate.

Îmi spusese deja că e necăsătorit și că mă place. Ne-am petrecut împreună după-amiaza și prima parte a serii pe faleza de la Mamaia, căci ne aflam în stațiunea Mamaia.

Luni-noapte, după prima mea zi de „muncă”, m-am culcat cu el. și a început, fără semne că s-ar putea opri prea curând, o trepidantă poveste de amor. Preconizasem să stau la mare câteva zile și… am stat o lună, după ce l-am trimis acasă pe Răzvan. Printre zvârcolirile dragostei, am reușit să le vând antreprenorilor constănțeni câteva zeci de tone de materiale de construcții.

M-am întors în București la sfârșitul lunii august, aducându-l cu mine și pe Radu, după ce îl convinsesem să se mute în casa mea și să lucreze pentru mine, la firma mea. Are studii economice făcute „pe bune”.

Deja ne dăduserăm seama că suntem foarte potriviți, plus că ne conștientizam vârstele (el este cu doi ani mai mare decât mine), deci înțelegeam că, după un anumit prag, timpul nu prea mai are răbdare în caz că vrei să-ți întemeiezi o familie.

Ne-am căsătorit anul trecut, la câteva zile după Paște. și sunt fericită cu el. II ador. E zeul și stăpânul meu, chiar dacă, la serviciu, eu sunt șefa lui.

Mă gândesc adesea că eu, greșind o adresă de hotel, mi-am găsit norocul. De fapt, lui Răzvan Istrate, șoferul meu, îi datorez asta. El a greșit adresa și m-a condus spre… dragoste!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE