Interviu cu cel mai exilat dintre scriitori, Norman Manea: „Azi, marasmul global, populismul și antisemitismul în creștere sunt ale planetei întregi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Seria de interviuri pornită de Vasile Ernu cu scriitori români, intitulată „Literatura la zi”, continuă astăzi printr-un dialog cu Norman Manea. Trăiește de peste 30 de ani în Statele Unite și spune că exilul este tema care i-a dominat existența. Întrebat unde se simte acasă, scriitorul, ajuns la 85 de ani, răspunde: „În camera mea, oriunde ar fi să fie. Uneori, nici acolo”.
Cuprins:
- „Cutremurul deportării în Transnistria”
- „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă
- „Bunicii au murit în primele săptămâni, înmormântați fără semn”
- „Am trăit ani fericiți la Rădăuți”
- Cum l-a cunoscut pe Ștefan Andrei
- „Tata se afla deja în faimosul lagăr de muncă de la Periprava”
- Debutul, în revista „Pionierul”
- „Din neant în neant, fără limbă, fără prieteni”
- „Exilul a devenit condiția mea psihică și socială cea mai pregnantă”
- După revoluție, „primul imbold a fost al întoarcerii”
Norman Manea s-a născut în 1936, la Burdujeni, în Suceava, din 1988 trăiește în Statele Unite. La 5 ani a trecut, alături de familia sa, prin ororile deportării. Deziluzionat apoi de „omul nou” proiectat de comuniști, alege o profesie care să-l pună la adăpost de tăvălugul politic. Era deja inginer hidrotehnician în 1969, când i-a apărut prima carte: „Noaptea pe latura lungă”, povestiri. Un an mai târziu i se publică primul roman, „Primitivii”. Au urmat multe altele.
A continuat să scrie în limba română și după ce a ales Statele Unite. „Sunt un exilat, confirmat din nou și din nou”, spune Norman Manea pentru Libertatea. O temă asupra căreia revine și în ultima sa carte, „Umbra exilată”, apărută în 2021.
„Biografia mea este tot mai mult o bibliografie”, explică scriitorul, devenit astăzi unul dintre cei mai traduși și mai cunoscuți autori români din lume. Apreciat de nume grele ale literaturii mondiale, Norman Manea știe deja cu cine va împărți eternitatea: „Eu am deja locul de veci rezervat în cimitirul multi-confesional de la Bard College, unde mă așteaptă ca vecin, așa cum și-a dorit, prietenul meu Philip Roth (celebru scriitor american - n.r.)”.
„Cutremurul deportării în Transnistria”
Vasile Ernu: Dragă Norman Manea, mă bucur că am ocazia să discut cu dumneavoastră, după o lungă perioadă în care nu ne-am mai auzit. Am multe să vă întreb. Sper că sunteți sănătos. Faceți parte din generația părinților mei, o generație la care țin mult: o generație greu încercată. O mai numesc „generația tăcută”, dar care a făcut enorm de mult. Aș vrea să vă întreb mai întâi: care sunt cele mai puternice amintiri din copilărie?
Norman Manea: Probabil, cutremurul deportării în Transnistria, în toamna anului 1941, care a zguduit definitiv existența noastră de până atunci. Eram un băiețel alintat, dus frecvent la fotograful Bartfeld, din Ițcani, azi o suburbie a Sucevei, atunci o mică, plăcută;localitate cu reminiscențe din vechiul imperiu austriac și cu o fabrică de zahăr unde lucra tatăl meu, contabil. Ziua fatală era, dacă îmi amintesc bine, începutul lui octombrie. În seara dinainte, părinții au fost vizitați de un polițist prieten carei-a avertizat ce va urma și i-a sfătuit să nu ia cu ei multe lucruri. „Veți avea de mers mult pe jos... de folos pot fi doar banii, dacă îi aveți.” Aveau economiile pentru cumpărarea unei case, dar nu aveau să mai aibă vreodată casa lor.
În gara Ițcani avea loc îmbarcarea pentru evreii din Ițcani, Suceava și Burdujeni, ca și din localitățile vecine, am întâlnit bunicii, unchii și mătușile din Burdujeni, cu toții, zgribuliți de spaimă.
În vagoane de vite murdare, striviți în îmbulzeală, bătrâni și bolnavi, copii și invalizi, lume dementizată, două zile și două nopți, sufocați de fecale și rugăciuni, până la Ataki, la graniță, unde au fost scoase cadavrele din vagoane și santinelele au început jaful și bătăile, în căutare de bani și bijuterii.Norman Manea:
La plecare, în gară se produsese o explozie de țipete și bocet, provocate de Maria, îngrijitoarea noastră adorată, care cerea să i se îngăduie să plece cu noi. Mama mea o preluase după căsătorie de la bunicul Avram, librarul pios care a cules orfana țărancă de pe drum și a adoptat-o în familie, nebănuind ca nimerise peste o ființă extraordinară, frumoasă, deșteaptă și devotată. Ea nu putea accepta despărțirea de familia care o adoptase cu totul. Personajul fabulos al Mariei merită o revenire, animând o biografie care exprimă calitățile omenești cele mai prețioase, mai ales în vremuri de urgie. Aș reveni la ea…
„Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă
- Vă amintiți, ați avut în acea perioadă niște jucării preferate? Dar cărți care v-au marcat copilăria?
- Nu-mi amintesc niciun fel de jucării înainte de deportare. De neuitat rămâne, însă, cartea primită în dar în 1945, la întoarcerea din deportare. Locuiam la rudele din Fălticeni, care nu fuseseră deportate, și am primit de la părinți un volum cartonat, verde, de Sfântul Ilie, 20 iulie, ziua iarmarocului, o zi după aniversarea zilei mele de naștere. Erau Amintirile din copilărie de Ion Creangă, care m-au hipnotizat zile și nopți într-o limbă irezistibilă, magică, asemănătoare și atât de diferită de banala limbă zilnică.
„Bunicii au murit în primele săptămâni, înmormântați fără semn”
- Nici nu știu cum să vă întreb despre acea perioadă tragică. Dar poate e bine să amintim pentru a nu uita soarta tragică prin care au trecut enorm de multe familii de evrei de pe continent: perioada deportărilor. Ce a rămas în memoria acelui copil de atunci?
- Mizeria și otrăvita incertitudine, amenințarea continuă a morții, spaima, frigul, sărăcia, foamea, bolile fără medicamente. Când tatălui meu i s-a îngăduit să lucreze, primea o pâine pe zi pe care o împărțeam între 4 persoane. Bunicii au murit în primele săptămâni, înmormântați fără semn în pădurea ucraineană din apropiere.
- Dragă Norman Manea, dar ce semnifică această tragedie pentru dumneavoastră azi, privind în spate? Cum o vedeți azi?
- Între timp, episoadele biografiei s-au legat, căutându-și înțelesul. Așa că, dacă ar fi să numesc tema centrală, m-aș opri la exil. La 5 ani în Transnistria și apoi, pe variate meridiane, până la matusalemica mea vârstă neverosimilă de azi. Exilul, deci, exilul existenței.
De la lagărul Transnistria, prin „socialismul multilateral dezvoltat” al României postbelice, până la exilul generalizat al prezentului. Sunt un exilat, confirmat din nou și din nou.
Mama mea este înmormântată la Suceava, tatăl meu la Ierusalim, eu am deja locul de veci rezervat în cimitirul multi-confesional de la Bard College, unde mă așteaptă ca vecin, așa cum și-a dorit, prietenul meu Philip Roth. Într-o scrisoare către președintele colegiului, ceruse un loc în cimitirul de la Bard, anume lângă mine. „Ca să nu mă plictisesc în lunga viață de după moarte”.Norman Manea:
Curând după „repatriere”, sora mai tânără a tatei, frumoasa Luci, a venit la noi cu știrea că emigrează în Israel și avea bilete de vapor și pentru noi. „Nu, nu pot”, a răspuns tata. „Abia am despachetat, nu pot împacheta din nou”. Nu avusese ce despacheta și nici ce reîmpacheta. După decenii de reacomodare gâfâită în patria care ne gonise, a trebuit, după moartea mamei mele, soția sa de o viață, să-și adune puterile și boarfele, la peste 80 de ani, și să împacheteze rămășițele unei vieți pentru a se reuni cu familia demult plecată în Israel.
„Am trăit ani fericiți la Rădăuți”
- Știu că ați trăit cred un an în Basarabia și ați început școala cu predare în limba rusă. Vă mai amintiți ceva din acea perioadă? Ceva a rămas din acea epocă, din acea limbă?
- Da, la Briceni, am început școala în limba rusă. Nu-mi mai amintesc decât că eram fascinat de colega mea de clasă Maia, fiica unui înalt ofițer, care avea cărțile și caietele învelite în hârtie colorată și lucioasă.
Curând după „repatriere”, sora mai tânără a tatei, frumoasa Luci, a venit la noi cu știrea că emigrează în Israel și avea bilete de vapor și pentru noi. „Nu, nu pot”, a răspuns tata. „Abia am despachetat, nu pot împacheta din nou”. Nu avusese ce despacheta și nici ce reîmpacheta. După decenii de reacomodare gâfâită în patria care ne gonise, a trebuit, după moartea mamei mele, soția sa de o viață, să-și adune puterile și boarfele, la peste 80 de ani, și să împacheteze rămășițele unei vieți pentru a se reuni cu familia demult plecată în Israel.
- Spuneți-mi, vă rog, cum s-au așezat anii de după război? Ați avut speranțe, ați avut deziluzii? Viața a reintrat într-un făgaș normal sau totul avea să devină o farsă? Anii ’50, o epocă deloc simplă…
- Am trăit ani fericiți la Rădăuți, preferatul învățătoarei Vera Iurașoc, cu care am și o prețioasă fotografie. Ea m-a invitat de Crăciun în familie și între prietenii ei, care m-au înconjurat cu excesivă atenție, presupun că îmi făcuse în prealabil un portret înduioșător, în care capitolul deportării juca rolul sentimental central. În acel Crăciun am auzit prima oară cuvântul Iisus…
Eu activam deja, ca adolescent, în organizația sionistă de dreapta Betar inițiată de Vladimir Jabotinski, care domina viața evreilor din oraș. Jabotinski milita pentru „noul evreu vindecat de umilințe”.
La revenirea la Suceava, în 1947, am urmat prima clasă de liceu la Liceul evreiesc, desființat în 1948 prin reforma învățământului, după care am intrat în clasa a VI-a la Școala elementară nr. 1, unde am devenit, în primăvara lui 1949, comandantul unității de pionieri.
Am urmat apoi Liceul Ștefan cel Mare, vestit pentru rigoarea habsburgică și vechii săi profesori severi, am devenit până la urmă secretar UTM pe școală, fascinat de proiectul „omului nou”, nu doar al „evreului nou”.
Cum l-a cunoscut pe Ștefan Andrei
- Cât a durat această fascinație pentru „omul nou”?
- În ultimul an de liceu eram deja decepționat de realitatea din jur, de contradicția dintre utopia mincinoasă și cotidianul ipocrit. Am absolvit cu diplomă de merit, care îmi oferea privilegiul de a fi admis în orice universitate fără examen. Am plecat la facultate, la București, deși marea majoritate a colegilor aleseseră Iașiul, cum ar fi preferat și părinții mei. Alegerea unei facultăți tehnice era rezultatul dezamăgirii mele ideologice, speranța unei ocrotiri prin profesiune.
În prima ședință UTM pe an, am refuzat să fac parte din conducerea organizației, motivând că intensa activitate din liceu îmi justifică acum o retragere, focalizată strict pe studiu. Ședința era condusă de tovarășul Ștefan Andrei, viitorul ministru de externe și viitor apropiat al lui Ceaușescu. El fost scandalizat de refuzul meu și a decis pe loc să fiu sancționat, dar noii colegi, care nici nu mă cunoșteau încă, au refuzat și m-au înlocuit pur și simplu. Am fost ulterior chemat la conducerea UTM pe Capitală, unde am fost aspru admonestat. Norman Manea:
La cam o lună de la incident, întreaga facultate de hidrotehnică a fost trimisă la „muncă voluntară”, pe șantierul fabricii de ciment Medgidia. A fost momentul de neuitat când am văzut prima oară marea.
Pe șantier s-a nimerit să am patul vecin cu Ștefan Andrei, studentul activist din anul patru. El m-a invitat într-o seară la plimbare, când m-a întrebat dacă am citit Așa s-a călit oțelul, de Ostrovski și cum mi s-a părut. „O carte viguroasă, militantă, pentru adolescenți”, am răspuns. Interlocutorul meu s-a oprit din mers, intrigat. „Cum adică, dar ce anume citești dumneata? De pildă, ultima lectură.” Am răspuns, șovăind, Inima vrăjită, de Romain Roland, care îmi și plăcuse mult.
Câteva decenii după acest dialog, ministrul a făcut o vizită oficială la laboratorul de restaurarea cărții de la Biblioteca Centrală de Stat, unde era șefă Cella, soția mea. Avea de restaurat volume primite de la colegii miniștri din străinătate. „Ce face soțul dumneavoastră?”, a întrebat, după primul pas. Cella a rămas înmărmurită, nu cunoștea povestea mea cu activistul. Musafirul a adăugat „unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut. I-am urmărit traiectoria literară”. În ziua următoare, secretarul său a solicitat unul dintre volumele mele cu autograf.
Revin la Maria noastră, devenită, ironia sorții, soția tovarășului Victor Varașciuc, secretar de partid al orașului Suceava, apoi mutat la București, unde era instructor la CC și călătorea mai tot timpul în țară. Soțul activist s-a întors cândva acasă cu o fetiță, probabil a lui, bolnavă de blenoragie(!). Maria a acceptat-o și îngrijit-o ca pe o adevărată fiică. Vizitându-ne după mai mult timp, a apărut cu adolescenta, timidă și tăcută. Am întrebat-o: „Ai mai face și azi ce ai făcut pentru noi?”. „Nu știu, ce știu este că la voi, la bunicul tău și la mama ta, a fost singura perioadă când am fost cu adevărat fericită”.
„Tata se afla deja în faimosul lagăr de muncă de la Periprava”
- Impresionante aceste amintiri. Aș vrea să vă mai întreb ceva delicat: în ce fel v-a afectat viața și parcursul arestarea tatălui dumneavoastră, trimis la muncă silnică? Azi e tot mai greu să înțelegem lucrurile acestea.
- A fost un șoc comparabil cu cel al deportării. Am plecat imediat la Suceava. Mama era disperată. Îmi amintesc drumul cu trăsura de la gara Ițcani; orașul era pustiu, încremenit și fioros, eram singur pe lume. Tata se afla deja în faimosul lagăr de muncă de la Periprava, l-am vizitat de câteva ori în infernul de acolo.
Procesul, care n-a fost niciun proces, a fost rejudecat după vreo 10 luni.
Ulterior am aflat că înscenarea fusese decisă la Partid. În cumplita perioadă de detenție a tatei, mama și-a dovedit din nou tenacitatea, ca și în Transnistria; acolo, tata bombănise că „așa nu merită trăit”, descoperind primul păduche pe cămașa cândva albă, ea replicase „trebuie să rezistăm și vei avea din nou cămașa albă.”
- Studenția cum a fost pentru dumneavoastră? Apropo, cum ați ajuns la inginerie? Sau, mai degrabă, cum ați ajuns de la inginerie la literatură?
- Am ales ingineria ca protecție practică, după dezamăgirile politice cu utopia ipocrită și tiranică. Fusesem un elev premiat la matematică, nu doar la română. Aveam așa-numita diplomă de merit, cu care puteam fi admis fără examen oriunde. O facultate dificilă, Hidrotehnica, din cei peste o sută de studenți în primul an am absolvit 27. Începând de prin anul trei, mi-a fost tot mai greu, nu mai erau cursurile teoretice la care mă descurcam, ci pregătirea tehnică, practică. Au urmat ani prea mulți de inginerie...
Scriam, totuși, mai ales poezie, nu mai am nimic din caietele lirice. Citeam mult, descoperisem în București, în studenție, Biblioteca Institutului de relații culturale cu străinătatea, unde am întâlnit traducerea din Proust și toate volumele lui Camil Petrescu.
Debutul, în revista „Pionierul”
- Debutul dumneavoastră a avut loc în perioada dezghețului anilor ‘60, cred că în Ramuri (1966). Foarte rapid ați debutat și în volum cu „Noaptea pe latura lungă” (1969). A venit rapid și romanul „Captivi” (1970). Cum s-au întâmplat toate atât de rapid și ce a însemnat acest fapt pentru dumneavoastră?
- Debutul meu a avut loc, de fapt, în copilărie, în mai 1949, la înființarea organizației de pionieri. Atunci mi-a apărut în revista „Pionierul” prima poezie și mai târziu una în ziarul local sucevean „Lupta Poporului”.
În studenție eram străin de lumea literară. Ulterior am avut câțiva prieteni, interlocutori literari și scriam. Am fost sfătuit să trimit ceva lui M. R. Paraschivescu, considerat un fel de instanță supremă în evaluarea talentelor, după ce îl lansase pe Marin Preda. Am trimis câteva pagini pe adresa suplimentului „Povestea Vorbii” al revistei Ramuri. Am primit prompt o formidabilă carte poștală care începea cu „Proza dvs. este excepțională”.
Eram proiectat subit în Paradis. MRP promitea un număr special cu toate textele mele, dar revista a fost curând interzisă, încât mi-a apărut doar Fierul de călcat dragostea…Norman Manea:
Spre deosebire de mai toți promovații tineri ai lui MRP, îl vedeam rar, eram foarte ocupat ca inginer. Îmi amintesc când l-am condus la Gazeta Literară și a fost imediat înconjurat de un grup de tineri admiratori, eu eram tăcut, stânjenit în mijlocul lor, un total necunoscut. „O să vedeți curând cine este acest Norman Manea”… de parcă pronunțase Napoleon Bonaparte…
Mi-amintesc și o mică vacanță de 1 Mai la mare, unde mă rugase să-l însoțesc. La gară a apărut cu o nostimă tânără brunetă, însoțită de mama ei, o situație stânjenitoare. Într-un moment de relaxare a găsit prilejul să-mi vorbească de recenta sa traducere din Malraux și despre deosebirea dintre sex și erotism…
„Din neant în neant, fără limbă, fără prieteni”
- Spuneți-mi, vă rog, când a apărut conflictul dumneavoastră cu regimul? El a apărut în contextul lumii literare? Pe ce fond a apărut el?
- Conflictul cu sistemul politic al țării fermenta demult, m-a ghidat în alegerea facultății, când am optat pentru o profesiune practică, protectoare. Plecarea mea din țară, din limba în care locuiam, a fost o decizie mult întârziată și evazivă. Frământările s-au adâncit în timpul bursei de la Berlin, când nu mai vedeam nicio speranță reală în ameliorarea situației din țară.
Aveam deja 52 de ani când am ajuns în America, cu o bursă Fulbright, la Washington, la universitatea catolică, la profesorul Nemoianu. Din neant în neant, fără limbă, fără prieteni. O premisă nu tocmai favorabilă unei atât de drastice schimbări. Am și întârziat, în America fiind, să-mi rezolv încetățenirea.Norman Manea:
- A decide să pleci, să emigrezi, nu e lucru ușor. Când ați decis că e timpul să plecați? Când ați înțeles că plecarea, emigrația, este soluția pentru dumneavoastră? Care a fost acel declic?
- Când am plecat la Suceava pentru întâlnirea de rămas-bun cu părinții, mama mea, deja bolnavă și aproape oarbă, m-a somat să promit că vin la înmormântarea ei. Simțise că s-ar putea să nu mă mai întorc, și asta după ce ani de zile, ei rămăseseră pe loc din cauza mea. „Nu, nu pot promite așa ceva, dar n-ai să mori curând, să nu mai vorbim despre asta”.
A insistat, voia o promisiune solemnă. Eram într-o totală incertitudine, nu puteam să promit. A fost o lungă ezitare, schimbarea. Un chin al indeciziei la București, la Berlin, la Washington. Între timp, explodase în țară textul meu despre Eliade, eram atacat în presă.
„Exilul a devenit condiția mea psihică și socială cea mai pregnantă”
- Discutam cu Dorin Tudoran, am discutat și cu Ion Vianu tema aceasta, care susținea cumva că aceia care au plecat au pierdut. Cum a fost pentru dumneavoastră acest proces al exilului? Ce înseamnă exilul pentru dumneavoastră?
- Exilul a devenit, și poate a fost mereu, condiția mea psihică și socială cea mai pregnantă. Transnistria, socialismul românesc, înstrăinarea treptată și niciodată completă de trecutul apartenenței, pierderile afective și spirituale, înlocuirile de repere biografice și intelectuale, toate au compus o identitate pe care nu mi-am dorit-o.
O pierdere? Firește, o mare pierdere, dar și un câștig spiritual. Dramatica schimbare de destin, cu toate plusurile și minusurile imaginabile. În prima vizită în România, la 11 ani de la plecare, într-o plimbare cu Leon Botstein prin Capitală, el m-a privit lung și a spus: „Tu trebuie să-i mulțumești lui Ceaușescu, fără el ai fi rămas aici, după câte te cunosc”. Nu știu dacă avea dreptate, dar în mod sigur aș fi avut de mulțumit și mareșalului antisemit Antonescu și multora…
- Ce v-a lipsit cel mai mult în Occident?
- Limba și obsesiile culturale care m-au format. Biografia mea este tot mai mult o bibliografie. Ce-i lipsește străinului? Iluzia stabilității, a rădăcinii existențiale, a familiarității cotidiene. Cărțile care l-au format, emoțiile juvenile. Cât de american este cineva care nu conduce mașina și nu comunică și cu banca în care are contul personal?
Și totuși, celebrarea mea recentă de la Institutul Cultural Român, New York, a punctat cariera mea literară americană și internațională ca reprezentant al literaturii române. Evenimentul a fost foarte bine organizat, cu asistență numeroasă și participativă. M-am simțit inclus și onorat de prezența a doi ambasadori ai României în America, precum și de oficialitățile americane. Cum se știe, holul principal al institutului a primit numele „Norman Manea”, iar sala de expoziții „Constantin Brâncuși” a găzduit o expoziție de fotografii din biografie mea.
După revoluție, „primul imbold a fost al întoarcerii”
- Și a venit revoluția și marea schimbare. Nu v-ați gândit să reveniți? Cum a fost prima întoarcere? Cum ați regăsit țara?
- Eram doar de câțiva ani plecat din țară. Primul imbold a fost al întoarcerii. Am corespondat cu prieteni, exilați și ei. „Nu te grăbi, să nu ne grăbim. Doar știm tărișoara, una se spune, alta se face… Să mai vedem ce se întâmplă”. Și am tot văzut.
La prima vizită, am fost șocat de atmosfera politică, manipulările vizibile din presă, reminiscențele demagogice, starea mizeră a străzilor și localităților, amorțeala populației. Ulterior, am găsit țara mult mai bine, mai ales Ardealul și Bucovina. Azi, marasmul global, populismul și antisemitismul în creștere, sloganurile ubicue și cinismul generalizat sunt ale planetei întregi.
- Tocmai a apărut noul dumneavoastră volum - „Umbra exilată”. Care e povestea acestei cărți?
- Este un roman colaj despre exil într-o structură cvasi-muzicală, cu o temă obsesivă, laitmotivul, umbra înstrăinată. Un colaj de proză autobiografică și eseistică despre exil, ca realitate personală și fenomen social într-o peregrinare imaginară între îndoielile și eșecul senectuții.
- Acum, după o viață de om atât de complicată și lungă: dragă Norman Manea, unde vă simțiți acasă?
- În camera mea, oriunde ar fi să fie. Uneori, nici acolo.
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
