Era o zi mohorâtă din toamna trecută, în pauza de prânz. în loc să merg cu colegii la braseria de lângă firmă, mi-am luat un sendviș de la minimarket și m-am așezat pe o bancă, în părculețul de peste drum. N-aveam resurse interioare ca să-mi afișez masca jovială chiar nouă ore pe zi. De aceea l-am plesnit pe tânărul care a îndrăznit să se așeze lângă mine. Verbal, firește.
— Mai sunt și alte bănci în parc, i-am spus pe un ton agresiv, aruncându-i o privire dușmănoasă.
S-a îmbujorat puțin, dar nu s-a clintit. A deschis o umbrelă pliantă și mi-a întins-o deasupra capului. Se uita la mine de parcă vedea o zeiță. Era întreg la minte? Instinctul mi-a spus să mă ridic și să plec imediat de acolo, dar nu voiam să cedez.
— A început ploaia și ți-am adus o umbrelă, mi-a explicat, cu o voce joasă. De obicei, iei masa la braserie, cu colegii. Salată Caesar și apă plată. Te simți bine azi?
L-am privit revoltată. Fruntea înaltă, ochii mari, căprui, buzele pline, fesul negru și geaca de piele, tot mai udă, îmi erau vag familiare. Hainele mele erau uscate. Umbrela mă proteja doar pe mine. Instinctiv, m-am apropiat de el.
— De unde știi? Mă urmărești cumva? l-am întrebat, furioasă.
— Da, te rog să mă ierți! Dar nu-i vina mea că atelierul meu e chiar vizavi de firma ta, la nivelul biroului tău cu perete de sticlă, nu-i vina mea că ești așa… frumoasă… și tristă, deși te străduiești să zâmbești când ești văzută… Tu nu m-ai observat niciodată?
— Trebuia?
— Nu neapărat, dar am coborât de multe ori în braserie, când erai tu acolo. Simțeam nevoia să te văd de aproape, să fiu lângă tine… Dacă ai ști de când îmi fac curaj să-ți vorbesc, Angi!
— Angi?! De unde-mi știi numele și de ce mi-ai invadat intimitatea?
„Măcar acum ar fi cazul să mă ridic și să plec”, mi-am zis. Dar am constatat că ochii ăia căprui mă atrăgeau ca un magnet.
— Chiar Angi te cheamă? ți-am dat numele ăsta fiindcă semeni cu un înger! a exclamat el, uimit. îți pot explica doar că n-ai apărut din întâmplare în viața mea!
Fără să vreau, am izbucnit în râs.
— Eu?! Eu am apărut în viața ta?! Nu cumva tu ești cel care vrea să se amestece într-a mea?
M-a privit trist și i s-au umezit ochii. Sau era un efect al ploii? Clar, omul era nebun… după mine. Ce senzație minunată mă încerca brusc, după doi ani de singurătate!
— Tu m-ai atras, Angi, tu mi-ai acaparat gândurile și simțurile, iar acum, nu știu ce să fac…
— Să mă conduci până la firmă, dacă tot te-ai obosit să mă aperi de ploaie, și să te întorci în atelierul tău. Apropo, ce faci acolo când nu mă urmărești pe geam?
— Sergiu. Pictură, grafică. Vino să vezi! Se grăbea să-mi dezvăluie identitatea lui, cu tot ce însemna ea, ca să-l percep în sfârșit. La urma urmei, viața îmi oferea deodată un ditamai tortul. De ce să-l refuz?
În acea zi ploioasă de toamnă, mi-am dat frâu liber poftei de viață. înserarea m-a prins pe canapeaua veche din garsoniera lui Sergiu, transformată în atelier. în jurul nostru, stive de tablouri, peisaje mohorâte, ca cel de pe fereastră.
— De ce ești trist? mi-a venit să-l întreb, gândindu-mă la lucrările lui.
— Am fost trist până azi. Acum, sunt cel mai fericit om! mi-a răspuns el și m-a luat în brațe.
După nici o zi petrecută împreună, mi se părea că-l cunosc de o viață. Sărisem deodată, din viața reală, într-o poveste pasională. Dar trebuia să mă întorc în realitate.
Sergiu trăia de pe urma lucrărilor pe care reușea să le vândă. Eu i le-aș fi cumpărat pe toate, dar colecționarii, nu prea. N-avea bani să-și facă un nume. într-o seară, când el era cam abătut fiindcă se apropia plata chiriei și nu-și primise banii pe un tablou, mi-a venit ideea să îmbin povestea cu realitatea.
— Ce ai zice dacă te-aș angaja la noi, la agenția de publicitate? Sunt șefă de secție și am un cuvânt greu de spus. Cred că te-ai descurca de minune la atelierul de creație, care cam duce lipsă de… creație.
în prima clipă, i-au sclipit ochii. Pe urmă, și-a luat o mutriță abătută.
— știu și eu ce să zic? Poate că ai dreptate, nu sunt un artist autentic…
— Iartă-mă, Sergiu, n-am vrut să te necăjesc! Mă gândeam doar că…
— Fie, mi-a tăiat el vorba, am să accept ca să fiu lângă tine! Ești și tu acolo, nu?
— Un etaj mai jos, dar pauza e comună pentru toți din firmă. Mulțumit?
— Mmm… Mulțumit!
Am avut oarecare emoții la început; nu știam dacă Sergiu se va integra ușor în colectiv, nici dacă va face față ritmului asiduu de lucru din firma noastră. însă iubi-tul meu cel șarmant a atras rapid simpatia tuturor. Doar colega mea, Dorina, a fost ceva mai circumspectă.
— Mi-e cunoscut băiatul ăsta. De unde l-ai adus, Angi?
— De peste drum. Are acolo un atelier de pictură.
— Aha! Acum mi-am amintit de unde-l știu: din braserie! De vreo lună și ceva, l-am văzut acolo la prânz aproape zi de zi. Mereu singur, la aceeași masă, se uita la noi și părea interesat de conversația noastră. De câteva ori, l-am surprins studiindu-te pe tine. Ia zi, nu cumva…
— Hai, n-o mai face pe detectiva! i-am întors-o eu, simțind cum mă îmbujorez.
Nici cu treaba n-am avut motive de îngrijorare. Sergiu a ajuns să lucreze pe brânci, mă rugam uneori de el să plecăm acasă pe la opt seara.
în mai puțin de trei luni, era vedeta firmei, iar la serbarea de Crăciun, a încasat o primă zdravănă fiind-că mulți dintre clienții noștri cereau ca el să le lucreze materialele publicitare. Am sărbă-torit în doi victoria cu șampanie franțuzească și planuri de viitor. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că șampania mi-a plăcut mai mult decât planurile.
— Iubito, ți-ai dori să ne mutăm împreună? m-a întrebat el, într-o doară.
Se schimbase în ultimul timp; boemul rebel și trist se transforma pe zi ce trece într-un tânăr organizat și sigur pe el. îmi plăcea să-l văd așa optimist și însuflețit. Dar mi-ar fi plăcut și mai mult dacă m-ar fi între-bat, de pildă, dacă mi-aș dori să ne logodim.
— La tine sau la mine?, l-am întrebat.
— în casă nouă! în hruba mea cea tristă nu pot să te aduc, iar la tine e prea… ca la tine. Vreau un loc care să respire amândouă personalitățile noastre. Dacă ai fi de acord, l-aș căuta chiar de mâine!
Dar „mâine” n-a mai venit. Sergiu s-a aruncat iar în muncă și n-a mai pomenit nimic de casa noastră cea nouă. în februarie, ne-am pierdut câțiva dintre cei mai importanți clienți. Iar pe întâi mar-tie, l-am pierdut și pe Sergiu. N-a venit la firmă, nu mi-a răspuns nici la telefon, nici la ușă. Parcă l-a înghițit pământul. Am crezut că înnebunesc. Nu știam unde să-l caut și mi-am dat seama de ce: Sergiu îmi povestise multe din trecutul lui, dar nimic despre alți oameni. își pictase în fața mea viața ca pe tablouri: peisaje din care lipseau personajele; doar el și penelul erau acolo.
Acum câteva zile, m-a sunat directorul și m-a chemat la el în birou.
— Mai știi ceva de Sergiu M.?
— Nu, nimic, am zis repede și am simțit că-mi stă inima-n loc. De ce mă întrebi?
— Fiindcă eu știu, Angi. știu că face foarte bine, pe spatele nostru! a exclamat
Marius, nervos. Tocmai am aflat că ne-a furat cei mai valoroși clienți și și-a deschis firma lui de publi-citate. Tu știi cumva ceva de asta?
— Nu…
— Angi, chiar dacă te cred, nu pot să-ți acord încredere sută la sută. Ai văzut pe pielea ta cum e cu încrederea, în afacerea asta a noastră… Sau, poate, doar eu am fost cel păcălit…
— Ce vrei să spui? am șoptit, consternată.
— Vreau să spun că tu l-ai adus pe prietenul tău la noi în firmă. și mai vreau să spun că, deși tu ai atribuții pe linia contractelor, n-ai încercat să recâștigi clienții pierduți. Eu ce să înțeleg din asta? Că ți-ai neglijat munca sau că ai fost mână-n mână cu Sergiu? Oricare dintre variante ar fi cea adevărată, sunt nevoit să-ți spun că… ne despărțim îmi pare tare rău, Angi!
Nu știu ce să fac mai întâi: să-mi caut un job? Să iau hotărârea că voi rămâne singură pe restul vieții? Sau să încerc să aflu dacă și unde am greșit? Cred că, până una, alta, am să-mi iau o vacanță la ai mei, la munte, să mă las vinde-cată de culorile primăverii.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.