2020: Anul mersului pe jos, ca panaceu pentru pandemie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mersul, un lucru de bază în viața omului, la care nu te gândești prea des, a devenit în lunile de pandemie o ancoră în normalitate, peste tot pe glob. Cu ocazia Zilei Internaționale a Dansului, celebrată pe 29 aprilie, Centrul Național al Dansului București (CNDB) organizează o serie de plimbări împreună cu dansatori, în mai multe orașe din țară, până la mijlocul lunii iunie. Reporterul Libertatea a participat la una dintre plimbările organizate, o oră în care mersul nu a fost doar despre înșiruirea pașilor, ci despre conștientizarea ecourilor interioare ale mișcării. Un exercițiu despre prezență.
Cuprins:
„Știu că nu sunt singură: The Guardian a numit 2020 anul mersului. National Geographic a proclamat mersul pe jos „activitatea ideală pe timp de pandemie”, în timp ce VICE a spus că este activitatea „definitivă” din 2020”, notează jurnalista Jessica Remo într-o opinie despre cum s-a îndrăgostit, pe perioada pandemiei, de mers.
Eu am reînvățat să merg la aproape 30 de ani. De fapt, încă învăț. După un accident de mașină care m-a aruncat pe un pat de spital cu picioarele rupte, am devenit conștientă de distanța dintre mine și tălpile mele. Lucruri obișnuite, precum tăiatul unghiilor la picioare sau punerea unei perechi de șosete au devenit misiuni imposibile.
„Să fii pe picioarele tale”, „mergem mai departe”, „pas cu pas”. Imobilizată într-un pat, am realizat cât de mult folosim „mersul”, chiar și în expresii cu sens metaforic optimist, de progres. Când am aflat de evenimentul organizat de CNDB, am vrut să particip pentru a înțelege cum se vede mersul din perspectiva unui dansator.
Așa am cunoscut-o pe Irina Marinescu, o absolventă de limbi străine, care s-a îndrăgostit de dans în 2009. De atunci, a trecut prin mai multe forme ale dansului, printre care balet, dans contemporan și școala de dans a lui Ohad Naharin, cel care a reinventat limbajul dansului modern.
„Încercam să-mi găsesc acest - ce să fac?”, spune Irina, fericită că a găsit ce căuta.
Ce este un walking dance?
„Mersul este ceva obișnuit, însă cu fiecare pas înaintea celuilalt mișcarea devine automată, nereflexivă și tindem să uităm de potențialul ei de a crea. În plimbarea pe care ți-o propunem împreună cu un dansator, te invităm să îți lași corpul să fie ca un sit de cercetare a unei lumi înțelese prin dans. Îți propunem o întâlnire care să-ți aducă atenția către atitudine, postură și felul în care te simți”, sună invitația lansată de CNDB.
Mersul nostru împreună a început la Romană, în „București, acest oraș în care trebuie să te grăbești mereu”.
„Mintea noastră atinge cel mai înalt nivel de creativitate la aproximativ cinci kilometri pe oră, viteza unei plimbări moderate”, este concluzia unor studii recente care confirmă ce bănuia filozoful elvețian, Jean-Jacques Rousseau.
Dependența de mișcare se simte altfel la un dansator. La un moment dat, genunchii Irinei „mâncau din cartilagiu”. A fost aproape de o operație, pe care a evitat-o prin exerciții și noroc. Apoi, în 2013, și-a scrântit glezna când mergea cu bicicleta.
„Ce afectează mobilitatea nu e deloc confortabil.”
A mers șontâc, șontâc până când a ajuns la ritmul dinainte. În perioada în care a mers mai încet a avut timp să observe hainele oamenilor, frunzele copacilor, textura clădirilor.
Asta facem și în plimbarea noastră. Trecem de la agitație la străduțe cu liniște. Văd panouri publicitare, aud claxoane, apar pisici, miros de pomi înfloriți, case învelite în iederă.
Pentru mine, revenirea la mers a însemnat cârje, timp și răbdare. Atenție la pași și la locurile în care mă simțeam în siguranță să-i așez. După ce am lăsat cârjele, am început din nou să mă grăbesc.
Corpul, ca o clădire în renovare
Recuperarea nu înseamnă să dai timpul înapoi. „Pornești de unde ești. E important să te reglezi cu așteptările tale. Să fie de aici spre înainte. Sunt în punctul ăsta, cum merg mai departe?”, explică ea procesul de vindecare prin care a trecut de două ori.
Trecem pe lângă o clădire renovată și Irina face o comparație la care mă gândesc un pic: așa e și relația noastră cu corpul. Mai are nevoie și de câteva reactualizări, din când în când.
Iar uneori aceste actualizări înseamnă acceptare. Ca și în contextul pandemiei, mersul a ajutat la acceptarea situației și la încercarea de a-ți crea o viață cât de cât normală: kilometri de mers pe jos, fără destinație, în pline restricții, au însemnat un panaceu la pandemie.
Harta mersului nostru e pe talpă
„Dacă te uiți pe talpa încălțămintei, vezi tiparele mersului tău. Unde e teșită talpa?”
Irina povestește un exercițiu care a ajutat-o să se conecteze cu „mușchiuleții” de pe tălpile ei. A mers cu ochii închiși și a încercat să fie atentă la tot ce-i trecea prin cap:
„Să ai încredere că mergi drept. Deviezi. Măsoară pașii. Sunetele. Aliniere. Rooting. Să simți solul. Cum se simte contactul? Cum e amprenta pe sol? Cum se așază degetele tale în încălțăminte și care sunt marginile ei?”
<strong>„Mersul pe jos, cea mai lentă formă de călătorie, este cea mai rapidă cale către sinele nostru autentic”, notează National Geographic. </strong><br>
„Pentru copii, mersul e primul stadiu. A făcut primii pași!, apoi nu mai avem atenție la pași”, spune Irina în timpul orei în care ne întoarcem la primii pași.
În spital, pe perioada imobilizării, mi-am repetat cuvintele pictoriței Fridei Kahlo, în încercarea de a-mi metamorfoza pașii pe care tălpile nu îi puteau susține spre altceva: „Picioare, de ce am nevoie de voi când am aripi să zbor?”.
Cred în continuare că oamenii pot merge spre ei în multe forme.
Intersecțiile sunt vii, ne oprim unde se bifurcă și Irina mă întreabă pe unde să continuăm plimbarea. E mers de dragul mersului și îmi ia câteva secunde să aleg o direcție, fără ca la finalul ei să fie vreo destinație la care trebuie să ajung.
„Te trezești și ești ca în mașina de spălat. Tot felul de chestii de făcut. Obosești. Cum aduci plăcere în partea de mișcare? Să lucrezi cu mișcarea ca să îți simți scheletul, pielea.”
Dansul, deblocarea emoției
Dansul este de fapt un fel eficient de a folosi mișcarea, explică Irina. Dar este și eliberare. „Prin dans se deblocheză și emoția strânsă în interior”. Mă învață să merg dansat făcând opturi cu corpul la verticală.
Închidem bucla optului acolo unde am început, la Romană. Dansul e timp și spațiu, e nevoie doar să-ți duci atenția spre modul în care te miști.
Pare că, după un an de izolare, posibilitatea apropierii de pașii noștri, indiferent cât de șontâc îi facem, să fie aici.
Fotografii: Dumitru Angelescu / Libertatea
