Am ajuns la limita colapsului în educație. La 32 de ani de la Revoluție, visurile au devenit un coșmar
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Niciodată în istoria scurtă a acestei țări, care a cunoscut câteva războaie mondiale și multe tragedii, nu am avut o perioadă atât de lungă în care educația să fie subfinanțată sistemic.
Modernizarea României a început cu proiectul educației. În mici trepte, procesul a început prin pașoptiști, prin interbelic, prin „comuniști”. Diversele regimuri care au reprezentat statul român.
Dacă la finalul epocii interbelice alfabetizarea era de aproximativ 50%, în anii ’60 -’70 a avut loc marele salt în acest domeniu. Mai ales prin universalizarea, obligativitatea, gratuitatea și dezvoltarea sistemică a resurselor umane și a infrastructurii educaționale.
Anii ’60-’70 la acest capitol, cu toate problemele de atunci, sunt un caz fără precedent în istoria României.
Toate aceste regimuri - cu multiplele lor probleme - au încercat să pună educația în prim-plan, crezând că ea este factorul principal al accelerării dezvoltării acestei țări.
Degradarea începe cu anii ’80, când sistemul intră în stagnare puternic: dar mașinăria încă funcționează. Presiunea și degradarea regimului ceaușist au efecte profund negative asupra sistemului de educație. După ’90 vine însă marea descompunere sistemică.
După ’90, educația și-a pierdut din „aura priorității” - a devenit cenușăreasa bugetului și ultima în lista priorităților. La fel ca sănătatea. Cele două structuri centrale ale modernizării au devenit secundare și subfinanțate.
Educația după ’90 și-a pierdut din prestigiu și din puterea de ascensor social. Pe de o parte. Iar prin subfinanțare și-a pierdut capacitatea de a atrage resurse umane de top și a intrat treptat într-un amplu proces de descompunere la capitolul resurse umane, dar și la cel al infrastructurii.
Faptul că sistemul de educație românesc nu este în colaps total se datorează în mare parte investițiilor imense din anii ’60-’70 și cetățenilor care și-au asumat o mare parte din cheltuieli.
Reformele fără număr și fără noimă, cu miniștri schimbați la fiecare jumătate de an, cu o subfinanțare cronică și cu un prestigiu degradat, au dus la ceea ce avem azi, când am ajuns la limita colapsului.
Faptul că avem cea mai mică alocare bugetară procentuală din UE, nu de un an sau doi, ci de 32 de ani încoace, face ca sistemul să devin total disfuncțional.
Mai rezistă, repet, prin inerția investițiilor făcute acum mulți ani (atât la nivel de resurse umane, cât și infrastructură) și faptului că părinții subvenționează indirect o parte a educației.
Asta cu subvenționarea toți o știm și, din păcate, prea mulți acceptăm. Participăm cu toții tacit la această ilegalitate și corupție cronică. Articolul 32 alineatul 4 din Constituție ne spune: „Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”.
În realitate nu e deloc așa. Costurile învățământului devin tot mai exclusiviste și prea mari.
Practic, în acest moment noi ne apropiem de perioada interbelică în ceea ce privește sistemul într-un context global radical diferit.
O formă de castizare medievală făcută prin mecanismul de acces la educație care ține de resursele financiare.
Avem o mică elită care își ține copiii la școli de lux sau afară: școli foarte scumpe. Avem o clasă de mijloc care muncește enorm și-și pompează veniturile în educația copiilor pentru a-i „exporta” afară. Ei sunt în liceele bune „de stat”, dar „investesc” în copii minimum 2.000 de lei/lună: strict pe cursuri, ore suplimentare, after school, profesori, limbi străine și tot ce trebuie pentru „export”; plus taxe interne, 1001 de achiziții pentru școală etc. Strict pentru educație zic, nu haine și altele.
Fără un salariu minim „investit” în copil nu merge. Firește, sunt multe excepții - aici trag linia groasă. Însă, în mare, așa funcționează mașinăria. Școala universală gratuită cum e în toată Comunitatea Europeană nu mai poate asigura o educație decentă compatibilă cu cerințele actuale ale sistemului de pregătire.
În acest sens școala de mult nu mai este gratuită, nu mai este universală și nu mai este un ascensor social decât pentru unii, tot mai puțini, care-și permit. Restul, abandonați: forță de muncă ieftină, necalificată, care reproduce sărăcie sistemică. Zona rurală, periferiile orașelor mari sau mijlocii sunt total abandonate. Acolo însă se află grosul populației și marea parte a copiilor. Copii fără educație, fără viitor. Clasa de mijloc se bate pe cele câteva licee bune, „prestigioase”, din centrele orașelor, care au devenit inuman de supraaglomerate.
Programul președintelui Iohannis - președintele eșec - cu România educată e de fapt o Românie needucată: subfinanțarea sistemului de educație damnat la eșec.
Dacă educația este un eșec, atunci avem un amplu proces de de-modernizare a României. Avem, repet, o Românie care nu mai poate garanta o educație decentă, universală și gratuită, ca în toată UE și așa cum scrie în Constituție. Ci doar o educație pe caste: boierii cu boierii, la școli bune - iobagii cei mulți neșcoliți, pe plantațiile globale, la munci necalificate.
Dar fără educație nu poți face modernizarea țării și nu poți ieși din sărăcie. Pentru că educația înseamnă o meserie mai bună, o calificare mai bine plătită: e mult mai ușor de la o generație la alta să construiești ceva sistemic. Asta așa, ca pentru clasa întâi.
Așa că acest sector, ca și cel medical, ar trebui să fie unul de interes național - un soi de pact al tuturor partidelor - care să acorde o prioritate centrală, esențială.
Dar dacă tot visăm la interbelic - suntem aproape, foarte aproape cu acest 2,28% din PIB la educație (media UE 4,7% din PIB; Afganistan în 2019 avea 3,2 % iar Bulgaria - 4,1 %).
Ca stratificare socială și acces la educație - o mică boierime cu copiii la Paris, Londra etc. și o imensă masă de iobagi neșcoliți și cu salariul minim pe economie, damnați la sărăcie. Și au trecut doar 32 de ani de la Revoluție - visurile au devenit un coșmar.
