Baronii dinamitei în ariile naturale protejate. Cum ne aruncăm în aer viitorul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dezvăluirile privind implicarea unor firme din anturajul președintelui CJ Neamț, Ionel Arsene, în exploatările de granit din Munții Măcinului, în arii naturale protejate de interes comunitar, nu reprezintă o surpriză, ci o confirmare a faptului că, în spatele acestor proiecte extrem de distructive pentru mediu stau interesele speciale ale unor afaceriști controversați, aflați în legătură directă cu politicieni influenți la nivel local și/sau național.
Cuprins:
Acest lucru nu este posibil fără acoperirea și sprijinul primit din partea unor instituții publice, în special al agențiilor pentru protecția mediului județene. Răspunsul APM Tulcea, făcut public de „Libertatea”, e revoltător prin neadevărurile și contradicțiile flagrante pe care le conține.
Practic, APM Tulcea recunoaște că exploatările anterioare s-au făcut ilegal (existând o decizie judecătorească definitivă care arată că s-a exploatat dincolo de limitele autorizate), invocă studii și rapoarte care constată afectarea habitatelor protejate, dar, în loc să ia măsuri pentru refacerea mediului și habitatelor, face apel la efectele distrugerilor pentru a justifica extinderea lor de către firma care a preluat afacerea!
Am urmărit cazul carierei de granit din Munții Măcinului încă de anul trecut, avizarea și autorizarea ei fiind obiectul unei interpelări parlamentare2, din luna iunie, la care am primit un răspuns în septembrie 2020, în care eram informat că procedurile de avizare sunt în derulare.
Profitând de faptul că fostul ministrul al mediului, Costel Alexe, era preocupat mai mult cu tabla de pe casă și cu propria campanie electorală de la Iași, precum și de tumultul alegerilor locale și parlamentare, constat că, la mai puțin de o lună de la răspunsul pe care l-am primit, în octombrie 2020, proiectul a fost avizat, cu o viteză care ridică din start semne de întrebare, în condițiile în care studiile și studiile de mediu necesită cel puțin un ciclu natural de un an (sau chiar doi).
Răspunsul APM Tulcea, făcut public de „Libertatea” (și datând din decembrie 2020), denotă, însă, o abordare profund contradictorie și antimediu. Zice în răspuns: „concluzia elaboratorului (studiului de impact de mediu – n.a.) e că habitatul natural de interes conservativ prioritar nu există pe suprafața carierei propriu-zise”. Dar nici NU TREBUIE! De-asta și există la limitele ariile naturale protejate ceea ce se cheamă „zone tampon” (buffer zones), uneori incluse în arii, în alte cazuri, în afara lor, unde anumite activități sunt restricționate.
E o chestiune elementară (sau ar trebui să fie!) pentru cineva care lucrează în domeniul protecției mediului, că impactul unui proiect industrial se întinde pe o suprafață mult mai mare decât amprenta la sol a proiectului respectiv, uneori pe o suprafață de până la zece ori mai mare.
Iar exploatările miniere în cariere deschise sunt printre proiectele cu impactul de mediu cel mai mare, dincolo de amprentele propriu-zise, la sol, ale minelor.
O exploatare minieră de suprafață înseamnă explozii, poluare fonică și chimică (deversările accidentale de combustibili fiind cât se poate de frecvente), praf, trafic rutier greu, drumuri care fragmentează habitatele, schimbări de microclimă și de rețele hidrografice, afectarea ecosistemelor.
Toate acestea sunt efecte care se produc dincolo (MULT DINCOLO) de cariera propriu-zisă. Un lobby-ist al unei firme miniere poate face trimiteri strict la amprenta proiectului, dar e inadmisibilă o asemenea „justificare” într-un răspuns oficial al unei agenții pentru protecția mediului.
Mai mult, în același răspuns, se aduc în discuții Rapoarte de monitorizare a biodiversității din anii 2012 și 2013 – potrivit cărora nu ar exista habitatul conservativ prioritar pe suprafața carierei – pentru a justifica acordul de mediu eliberat inițial, ale cărui proceduri de emitere s-au desfășurat în anii 2009-2010! Pe de o parte, o cauză a lipsei speciei/speciilor prioritare protejate într-o arie a cărei scop e protejarea lor ar putea fi în legătură directă cu activitățile antropice din zonă. Adică e posibil ca tocmai activitățile autorizate în 2009-2010 (ori cele precedente sau conexe acestora) să fi afectat habitatul până la monitorizările din 2012 și 2013.
Pe de altă parte, faptul că într-o suprafață a unei arii naturale nu mai există specia/speciile prioritare pentru care s-a instituit regimul de protecție nu înseamnă că acolo se pot permite/autoriza activități distructive pentru mediu, ci reprezintă un semnal de alarmă pentru a implementa măsuri suplimentare de protecție și refacere a habitatului conservativ și de readucere a speciei/speciilor protejate la un nivel care să îi/le asigure conservarea!
E dureroasă nonșalanța cu care APM Tulcea vorbește de continuarea exploatărilor miniere după instituirea regimului de situri Natura 2000 (mai exact după 2007), „cu respectarea măsurilor impuse prin autorizațiile de mediu pentru protecția biodiversității”. Asta chiar dacă, în același răspuns, și cu referire la aceeași carieră pentru care s-a emis un nou aviz e menționată o hotărâre judecătorească definitivă prin care se constată încălcarea măsurilor impuse pentru protecția biodiversității!
Mai exact, măsurile impuse au fost încălcate, mediul a fost afectat (și răspunsul APM Tulcea confirmă acest lucru când invocă studiile și rapoartele care constată absența speciilor prioritare în zona carierei), dar în loc să fie luate măsurile pentru refacerea mediului, se invocă distrugerea cauzată ilegal, pentru a premia firma care a moștenit/preluat afacerea cu avize și acorduri pentru continuarea distrugerii!
Ministerul Mediului e și mai și
Și mai cinice sunt răspunsurile pe care Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, respectiv APM Tulcea le-a transmis către „Libertatea”, după publicarea primei investigații. Zice ministerul că nu e vorba despre minerit și o „mină”, ci de o „exploatare de piatră (granit”). De parcă disputa terminologică ar fi problema, dar nici măcar în chestiunea asta nu au dreptate, pentru că și exploatările de suprafață (cariere) tot de Legea Minelor nr. 85/2003 sunt reglementate (la care, de altfel, face trimitere, inclusiv, APM Tulcea) și le sunt aplicabile aceleași legi și norme de protecția mediului.
Stratagema asta terminologică are, însă, o altă explicație. Pentru a invoca așa-zisele „activități tradiționale”, care ar fi posibile în arii naturale protejate. O pivotare care sfidează bunul-simț, pentru că e suficient de privit imaginile făcute publice de „Libertatea”: imensele concasoare menite să sfărâme granitul, care n-au absolut nicio legătură cu activitățile tradiționale de prelucrare a pietrei ornamentale.
Produsul final al acestor concasoare aduse să macine cei mai bătrâni munți ai Europei e destinat construcției de drumuri, nu construirii ori ornamentării unor case. Și, cu excepția câtorva salarii mizere pentru maximum o mână de localnici, nu e niciun alt beneficiu pentru comunitățile locale. Dimpotrivă, doar pierderi.
Potrivit definiției din OUG 57/2007 (art. 4, pct. 31), „activitățile tradiționale” sunt: „activitățile de utilizare durabilă a resurselor naturale și specifice zonei respective de către comunitățile locale, care au stat la baza dezvoltării comunității de-a lungul timpului și nu afectează obiectivele de conservare a biodiversității”. După cum am arătat, exploatarea industrială a granitului, de dată recentă, are o legătură pur și simplu tangențială cu comunitățile locale. Apoi, nici activitate durabilă nu e – pentru că o activitate durabilă e cea care nu-și epuizează resursa și are capacitatea de a se regenera în timp (că doar n-o să crească alt munte la loc acolo, exceptând, Doamne feri, vreo erupție vulcanică).
Cât despre „obiectivele de conservare a biodiversității”, chiar studiile invocate în răspunsul APM Tulcea din decembrie arată că acestea au fost afectate. Așadar, a spune despre dinamitarea și concasarea munților că ar reprezenta o „activitate tradițională” și, mai mult, una în sensul normelor de protecția mediului e și abuziv, și sfidător.
În fine, remarc și o altă inadvertență, din corespondența oficială. În răspunsul APM Tulcea se vorbește de 120 de metri între carieră și limitele Parcului Național Munții Măcinului, în timp ce în răspunsul pe care l-am primit în urma interpelării parlamentare, în septembrie 2020, de la Ministerul Mediului, această distanță ar fi de doar 50 de metri. Acest lucru denotă fie superficialitate, fie incompetență, fie altceva, mai grav.
Când interesele unor afaceriști se întâlnesc cu conexiuni politice
Din păcate, situația din Munții Măcinului nu este una singulară, ci reprezintă o problemă sistemică, în care interesele speciale ale unor diferiți afaceriști cu conexiuni politice locale și naționale distrug ariile naturale protejate din România. Recent, am scris și am încercat să opresc Hotărârea de Guvern prin care, pe baza unei legi cu dedicație (Legea 158/2018), pe care am atacat-o la Curtea Constituțională (CCR), s-a hăcuit Parcul Național Munții Rodnei, într-o zonă care are este, la rândul ei, inclusă în rețeaua Natura 2000, având atât statut de sit de importanță comunitară, cât și de arie de protecție specială avifaunistică, pentru a permite extinderea unei cariere de marmură.
Patron este un afacerist local extrem de controversat, Pavel Sângeorzan, care publica, pe Facebook, fotografii de la partide de vânătoare a caprelor negre, în care apare alături de președintele Consiliului Științific al Parcului Național Munții Rodnei, Ioan Păcurar – adică cel care i-a avizat extinderea carierei!
De altfel, în perioada dezbaterilor parlamentare privitoare la legea menționată (2017-2018), am încercat să obțin o listă a concesiunilor miniere cu licențe dobândite înainte de 2007, care se suprapun cu arii naturale protejate. În ciuda a mai multor interpelări oficiale, nici Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), nici Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) nu au oferit un răspuns, mutând pisica de la una la alta. Interesele speciale care au stat în spatele legii cu legislație au fost mai puternice, ele ieșind la iveală, rând pe rând, doar în momentul în care ajung cu proiectele în fazele de avizare și autorizare, și doar dacă jurnaliști de investigație ori activiști de mediu află despre ele.
Factura nu se va rezuma la afectarea mediului
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), invocată, în parte, și în sesizarea de la CCR amintită, nu lasă loc de dubii: autorizarea și, mai ales, începerea activității a unor astfel de cariere în arii naturale de interes comunitar atrage riscul unui infrigement și a unei condamnări la CJUE. Și vom ajunge să plătim și amenzi usturătoare. Noi, majoritatea cetățenilor, nu afaceriștii din jurul decidenților politici.
Dar dincolo de spectrul infringementului și al sancțiunilor CJUE, distrugerile de mediu le vom resimți pe propria piele. Iar faptul că încă nu înțelegem că nu există distrugeri „minore” de mediu (cum le pot părea unora genul ăsta de cariere), că nu e nimic tradițional și/sau durabil în dinamitarea și concasarea ariilor protejate, că aceste arii protejate nu sunt un moft, ci o necesitate urgentă, ne plasează într-un primitivism întunecat al gândirii de ev mediu.
Factura tuturor acestor distrugeri crește cu fiecare proiect similar avizat și autorizat, și dacă nu vom ajunge să o plătim chiar noi, copiii și nepoții noștri nu vor mai avea cum să o evite. Și, în ciuda costurilor financiare uriașe, factura nu se va rezuma doar la acestea, ci la toate componentele calității vieții – sănătate, sărăcie, conflicte sociale și/sau climatice, inundații și alte fenomene naturale extreme, pandemii.
