Cum l-am întâlnit pentru prima dată pe Moș Crăciun
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
N-am de gând să-ți recit o poezie din două motive: primul, nu mă mai duce mintea să memorez, uneori uit și numele medicamentului pe care-l iau zilnic; al doilea, n-am avut niciodată o relație bună cu poezia, îmi pare rău! Nici nu vreau să-ți spun „realizările” mele din acest an, cât de conștiincios am fost la locul de muncă, numai ca să-ți intru în grații și să scoți din desagă cadoul pe care-l merit. Sunt dispus să-ți spun doar o povestire, dacă ai vreme să mă asculți, cea pe care o meriți: cum te-am întâlnit pentru prima dată.
Cred că eram în clasa a V-a. De-abia îmi băusem ceaiul și unchiul Lică s-a ridicat de la masă și m-a grăbit: „Hai, nepoate, să vezi ce ți-a pregătit Moșul!”. Bunica a început imediat să-i vorbească în rusește, în timp ce strângea farfuriile de la micul-dejun, probabil îl certa pentru ceea ce îmi spusese, dar unchiul Lică îi răspundea binedispus, în stilul său flegmatic, nu înțelegeam nicio boabă de rusă, deși la școală începusem să învățăm limba asta. Bunicul își bea ceaiul și o aproba din cap pe bunică-mea. El înțelegea, dar nu vorbea rusește. De aceea, taică-meu nu venea de sărbători la socrii săi, la mesele festive făcute de bunicii mei, la care se adunau rudele lor fugite din Basarabia, pentru că nu înțelegea rusește și-i reproșa mamei: „Nu-i de-ajuns că rușii tăi ne-au furat țara, dar mai vorbesc și rusește în țara noastră!”. Mama înghițea aceste reproșuri și-i tot ruga pe bunici și pe unchiul Lică să nu mai vorbească rusește de față cu tata și să nu mai cânte în rusește mai ales când beau mai mult. Mama nu știa rusa.
În schimb, Mircea, colegul meu de clasă, știa foarte bine engleza și franceza și-și bătea joc de cei care fuseseră trimiși cu forța la orele de limba rusă: „Sunteți urâți ca limba rusă!” Muream de ciudă pe Mircea, pentru că era cel mai simpatic băiat din clasă, toate fetele îl plăceau, îl răsfățau cu dulciuri și mă luam la întrecere cu el pentru a ieși cu premiul I. El era invidios pe mine pentru că primeam daruri de două ori de sărbători: prima dată de la Moș Crăciun, pentru că bunică-mea avea trecere la tine, și a doua oară de la Moș Gerilă, de Anul Nou, pentru că taică-meu avea o relație tovărășească cu acest moș, nu mai intru în detalii, pot să fie diferiți moșii, pot să fie unul și același, important este că primeam cadouri de două ori, Mircea murea de ciudă. La el venea moșul de Anul Nou, pentru că taică-su și maică-sa lucrau undeva sus în primărie și nu aveau voie să creadă în tine - mi-a șoptit bunica.
În acea dimineață, unchiul Lică m-a luat cu el în oraș fără să-mi spună ce anume urmărea cu Moșul. Am coborât pe strada 1 Mai, fosta Tecuci, pe un ger crunt, nici urmă de zăpadă, dar cu lunecuș pe trotuare, abia mă țineam după unchiul Lică. Nu-l suportam pentru că mă trata de sus, intrase la școala de maiștri oțelari, era bine văzut în combinat, mama zicea că se încurca și cu o mulțime de femei, unele erau măritate, dar pe mine mă întreba insistent cum sunt fetele din clasa mea, care fată îmi place mai mult, de ce nu stau în bancă cu o fată, chestii din astea. Eu stăteam în bancă cu Mircea.
Am ajuns la magazinul universal Modern din centrul orașului și m-a dus la raionul cu jucării. L-a întâmpinat o vânzătoare blondă, cu părul strâns într-un coc înalt, care a râs la glumele lui. După ce m-a învăluit cu o privire caldă, care mi-a înroșit urechile pe sub căciulă, a scos de sub tejghea o cutie mare din carton, pe care era desenat în culori strălucitoare, așa mi s-au părut culorile - strălucitoare! -, un teren de fotbal cu fotbaliști. Unchiul Lică a deschis cutia și a extras o tablă verde din lemn, un fel de teren pe care erau fixați în arcuri jucătorii celor două echipe. A apucat o bilă de fier, adică mingea, și a exersat câteva lovituri la poartă, fără să se oprească din vorbire, asta însemna că-i „făcea capul mare” femeii, care râdea încântată. Eu am rămas fermecat de acest joc de fotbal, nu mai văzusem așa ceva, eram mai tare de un milion de ori decât Mircea! Am deslușit niște cuvinte ciudate pe cutia jocului, pe care le-am înțeles că sunt în limba maghiară, urmăream almanahul Fotbal și acolo reținusem echipele care jucau în campionatul Ungariei. Unchiul Lică a băgat terenul de fotbal la loc în cutie, mi-a pus cutia în brațe și mi-a spus să mă duc acasă, ai grijă să nu ți-l fure derbedeii! Eu am plecat, el a rămas cu blonda.
Eram atât de emoționat, încât nu mai știam drumul de întoarcere la bunici. Dar am început să urc pe strada 1 Mai, fosta Tecuci, cu mare grijă, să nu alunec, cutia era mai grea decât ghiozdanul meu de-a V-a, o țineam cu ambele mâini, ca pe un tort de ziua mea, mi-era rușine că oamenii se holbau la mine, care căram cutia pe care era desenat terenul de fotbal în culori strălucitoare, obosisem atât de tare, încât m-am oprit în dreptul unui gard din fier forjat, la numărul 82, și am sprijinit jocul, să-mi trag sufletul.
Și cum îmi suflam în pumni, pentru că îmi uitasem mănușile, am văzut în fereastra casei o fată cu părul negru strâns în funde albe și cu gâtul ieșit dintr-un guler de dantelă, aplicat pe o rochie rozalie, cu mânecile bufante. Fata îmi făcea semne de parcă am fi fost colegi de clasă și îmi arăta fericită o păpușă cu părul negru și o cutie pe care scria cu litere mari „Dacii și romanii”. N-am apucat să mă uit mai mult la ea, pentru că te-am văzut pe tine, Moșule, ieșind de după colțul casei și pornind pe aleea care ducea spre poarta la care mă oprisem. Inima mi-a sărit din loc, pentru că niciodată nu te văzusem, erai atât de înalt și cu barba albă care strălucea de sub gluga roșie, pentru că nici la bunici și nici la părinți nu te văzusem cum îmi așezai darurile sub brad. Mi-ai făcut un semn cu mâna dreaptă, pentru că îți țineai desaga cu stânga și mi-ai strigat ceva, încântat că mă vezi, dar eu în loc să te îmbrățișez sub privirile admirative ale fetei cu părul prins în funde, am înșfăcat jocul meu și am fugit. Nu pot să-ți explic de ce, nici măcar acum: din cauza fetei, din cauza ta, nu știu! Până la bunici, care locuiau mai sus pe stradă, am alunecat de două ori și am căzut rău în genunchi, dar jocul de fotbal n-a pățit nimic.
Bunicii au fost încântați de jocul meu, dar eu le-am spus că m-am întâlnit cu tine, Moș Crăciun, tu mi l-ai dăruit. Unde te-ai întâlnit? - s-a interesat bunica. Pe 1 Mai, fosta Tecuci! La ce număr? 82! Acolo locuiește o fată, am precizat. Și ea a primit un joc, „Dacii și romanii”, și o păpușă de la Moș Crăciun. Auzind explicația mea, bunica i-a spus ceva în rusește bunicului, care butona radioul (peste câțiva ani aveam să ascult cu el la Europa Liberă știrile despre invazia rușilor în Afganistan), iar bunicul i-a spus: „Imposibil, Ziglerii au plecat de câteva luni în Palestina! Nu știu cine s-a mutat în locul lor”. Bunica a continuat să-i vorbească în rusește, iar bunicul a dat din cap. Eu eram deja pe terenul de fotbal, exersând primele lovituri la poarta albă din plastic.
Unchiul Lică a venit a doua zi și, informat firește de bunica, m-a luat la întrebări: cum arată fata?, mi-a plăcut fata?, du-te și invit-o la noi la un fotbal, numai prostii! Despre tine, Moșule, nu m-a întrebat nimic. M-a sfătuit să mă însor cu o brunetă, iar bunica l-a certat în rusește, probabil îl îndemna să se însoare. M-a enervat atât de tare, încât l-am bătut la fotbal de i-am scos aroganța pe nas.
De atunci, indiferent prin câte emoții, așteptări și frustrări am trecut, te-am așteptat în fiecare an cu încredere, dragă Moș Crăciun. Niciun om din cei pe care i-am pomenit aici nu mai trăiește. Nici măcar Mircea. Nu mai trăiește cineva care să-mi confirme povestea asta. Fata care mi-a tulburat inima nu se pune la numărătoarea asta. Totuși, te rog să ai încredere în ce ți-am povestit așa cum și eu am încredere în tine. Ce crede restul lumii, chiar nu-mi mai pasă...
