Cum se vede al Doilea Război Mondial prin filmele sovietice: de la eroii Armatei Roșii la suferința victimelor-copii

Al Doilea Război Mondial a fost un război global, însă grosul acţiunii a fost indiscutabil frontul de Est. Toate datele ne confirmă acest lucru: cele mai mari confruntări cu cele mai multe sacrificii şi distrugeri au avut loc pe frontul de Est – de la Berlin până la Moscova şi Stalingrad.

După război a apărut o întreagă cinematografie despre acest fenomen: filmele dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Ca orice cinematografie şi cea sovietică şi-a făcut din plin datoria.

În cinematografia sovietică au fost trei valuri mari ale formei de reprezentare a acestui fenomen. Probabil sunt mai multe nuanţe, dar cred că avem trei mari naraţiuni care au dominat această reprezentare cinematografică a al celui de-al Doilea Război Mondial.

Primul model: Hollywoodul sovietic

Aşa-l numesc eu. Este tipul de cinematograf, un soi de epopee de război, unde ne este prezentată o schemă simplă dar eficientă: răul, fascismul german diabolic, atacă mişeleşte un teritoriu paşnic. Duşmanul este inuman de violent: rece, crunt, feroce. Armata Roşie şi eroii ei se mobilizează şi distrug dușmanul printr-un act de eroism exemplar. Elementul central sunt Răul şi Binele şi mai ales eroizarea Armatei Roşii şi a unor eroi şi lideri, conducători de oşti. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Modelul hollywoodian sovietic este o epopee a eroismului şi eroizării Armatei Roşii care deseori se confundă cu liderii, conducătorii mitologici de oşti sau eroi concreţi, care se sacrifică prin acte exemplare şi excepţionale. 

Acest model a fost unul destul de fecund. Nu e o invenţie sovietică: e un model narativ întâlnit în multe genuri artistice, însă cinematografic Hollywoodul este cel care a dus genul la un nivel nemaiîntâlnit.

Cinematografia sovietică mereu a invidiat succesul Hollywoodului pe care l-a mimat pe alocuri, dar niciodată nu a avut reuşita şi eficienţa lui. 

Al doilea model: eroizarea omului simplu 

Al doilea moment important în cinematografia estică este nu cel al eroizării unui chip abstract, cum e Armata Roşie, nu a unor eroi exemplari şi a unor conducători de oşti, ci eroizarea ostaşului simplu. 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Mesajul: Victoria a fost posibilă în primul rând datorită acestor oameni simpli, ostaşi anonimi de pe întreg cuprinsul URSS, de naţiuni diferite, care s-au sacrificat şi luptat. 

Fiecare ostaş a fost un erou în acest teribil război. Este o idee şi o imagine care a prins foarte bine în anii 60. Această eroizarea a „banalului”, a cotidianului. Faptul că eroismul devine o idee şi un act la îndemâna oricui schimbă şi felul de percepţie a războiului. Schimbă şi percepţia asupra rolului jucat de diverşi „actori” în acest război. Are loc un soi de „democratizare” a războiului.

Ba mai mult, este adus în faţă şi rolul celor din spatele frontului. Milioanele de femei care au lucrat în fabrici şi uzine, în timp ce bărbaţii lor luptau pe front, şi ele sunt eroine. Femeia medic, sore medicale de pe linia frontului – şi ele sunt eroi. Până şi căţelul devine erou, căci contribuie la victorie. 

Da, există un întreg capitol al eroizării naturii şi animalelor în cinematografia estică. Nu mai vorbesc despre eroizarea partizanilor: anonimii care înving. Filmele despre partizani merită un capitol aparte. 

Acest pas în cinematografia estică despre război este foarte important pentru că schimbă total percepţia şi înţelegerea războiului. Nu mai spun că diversifică mult grilele de interpretare. Este clar genul cel mai fecund şi cel mai ofertant, cu o puternică priză populară.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Al treilea model: metafizica războiului prin ochii copiilor 

Tot în anii 60 apare pentru prima dată o cu totul altă perspectivă asupra războiului. Tema plutea în aer, însă nimeni nu reuşeşte să o instituie şi să o prezinte atât de puternic, aşa cum o face Andrei Tarkovski cu al său „Copilăria lui Ivan” (1962, culmea) şi care avea să se termine cu „Du-te şi vezi” al lui Elem Klimov (1985). După mine, cele mai bune şi cutremurătoare filme despre război.

Copilăria lui Ivan este cel mai bun film al lui Tarkovski, iar Klimov reuşeşte cu „Du-te şi vezi” filmul iconic al sensului acestui eveniment tragic şi cutremurător: războiul. Sunt capodoperele cinematografiei de război.

Efectul problematizării temei războiului este dată în acest model mai ales de perspectiva aleasă de regizori: războiul văzut nu de oamenii mari, oamenii puterii, oamenii maturi, care cumva poartă prin firea lucrurilor o semnificaţie politică, o vină. 

Aici este aleasă perspectiva copilului, a subiectului uman care încă nu este un subiect politic. Copilul nu are nicio vină că cei mari se luptă, se războiesc. Copiii se trezesc între fronturi, între focurile şi exploziile celor mari şi sunt părtaşi la o violenţă teribilă fără a avea nicio vină. Violenţa cade peste ei, cele mai fragile fiinţe umane, fără apărare.

Pentru prima dată ne este prezentată această natură a răului, a războiului, a violenţei politice ultime – pentru că asta e războiul: politica dusă prin forme violente maxime. Totul povestit prin ochii şi mintea nevinovată a unui copil.

Este o perspectivă nouă şi fundamental diferită: o perspectivă dincolo de bine şi rău, de adevăr şi dreptate. O perspectivă care pune în chestiune natura fundamentală a violenţei. 

Într-un război, văzut prin ochii copilului care priveşte dincolo de politic, dincolo de bine şi rău, nu există buni şi răi, nu există eroi şi mişei, nu există duşmani şi prieteni, ai lor şi ai noştri, victorioşi şi învinşi. Într-un război violenţa e atât de mare că toţi se contopesc şi se dizolvă într-un ocean de suferinţă teribilă. Până şi victimile. Într-un război toţi sunt vinovaţi. Mai puţin victimele-copii. 

Condiţia de război este un soi de rău ultim, un rău total colectiv şi individual, care i se poate întâmpla cuiva în această lume. 

Războiul distruge copilăria şi omoară copiii, adică viaţa şi viitorul. Războiul distruge tot: distruge raţiunea, speranţa şi sensul de a mai fi.

Nu există rațiune pentru a justifica un război. Acesta este mesajul celor doi copii teribili ai cinematografiei estice de război. De aceea, războiul nu trebuie sărbătorit, ci doar comemorat. În amintirea unor lucruri care nu ar trebui să se mai repete.

Urmărește-ne pe Google News