De ce sponsorizează Rusia și China antivaccinismul și teoriile conspirației?

„Rusia coordona o rețea de antivacciniști din Ucraina”, titra presa din România în urma cu două zile. E o rețetă pe care Moscova a aplicat-o cu tenacitate în perioada pandemiei, în tot spațiul european și chiar în America. 

Nu doar Rusia a apelat la arma eficientă și foarte ieftină a propagandei „anti” pentru destabilizării încrederii. China a procedat similar. 

Ne-am obișnuit în așa măsură cu această „armă conspiraționistă” a celor două puteri ostile Occidentului, încât uităm frecvent motivul pentru care ele apelează la ea. Acest motiv este, în ultimă instanță, unul militar (hard power), deși implicațiile sale de suprafață par să se limiteze la cucerirea „inimilor și minților” (soft power). 

Jocul în doi

Multă vreme, aşa cum a explicat Kissinger pe larg în „Diplomația”, sistemul internațional s-a bazat pe echilibrul asigurat de alianțe între marile puteri europene. Franța, Anglia, Germania, Rusia etc. compuneau, în nenumătare combinații, blocuri menite să evite o prea mare acumulare de forță din partea unui singur actor. Franța lui Napoleon sau Imperiul German al Kaiserului au fost în situația de a strânge împotriva lor astfel de coaliții continentale – pentru că deveniseră prea puternice. 

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

Acest sistem bazat pe balans a devenit caduc la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când au apărut două superputeri nucleare. Statele Unite și URSS nu mai jucau preponderent la scara îngustă a Europei, ci la nivel mondial. 

Ele nu mai aveau nevoie de aliați pentru a schimba soarta războiului: erau niște giganți militari care se bazau pe propriile puteri. 

Aportul partenerilor lor din NATO și din Tratatul de la Varșovia era mai degrabă politic și cultural, neavând o importanță decisivă în materie de armament sau trupe. 

Nevoia de aliați

Dar și această etapă a luat sfârșit prin prăbușirea Uniunii Sovietice, emergența Chinei și relativa stagnare a Americii în ultimele două decenii. 

În unele statistici economice, China pare a egala sau depăși Stale Unite, existând teoretic posibilitatea ca și forțele lor militare să se niveleze în circa 50 de ani. 

În acest timp, Rusia, net întârziată economic, rămâne o mare forță nucleară, care se comportă din nou ca o superputere când vine vorba de arme. Această reașezare a sistemului internațional are o consecință evidentă: ne reîntoarce parțial la o politică de echilibru. Aliații contează din nou. Din moment ce un război nuclear e teoretic imposibil, pentru că distrugerea reciprocă e garantată, forțele convenționale sunt din nou prețioase; se numără fiecare om și fiecare tanc, mai ales dacă puterea militară a Americii, Chinei și, parțial, Rusiei, tind cu timpul spre o relativă egalizare.

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

Soft power se translatează instantaneu în hard power

În aceste condiții, secolul XXI se conturează a fi unul al luptei pentru aliați. În perioada Războiului Rece încleștarea dintre SUA și URSS pentru Vietnam, de pildă, avea sens doar în lupta de ansamblu pentru fiecare pătrățică de pe tabla de șah a lumii, iar nu că pentru Vietnamul în sine ar fi schimbat cu ceva raportul de forțe, în viitor un singur stat precum Vietnam ar putea avea o relevanță majoră, prin propria putere, în echilibrul strategic general. 

În 1968, Vietnam era o simplă graniță între comunism și capitalism, lupta pentru el justificându-se prin valoarea simbolică a deplasării acestei granițe într-o direcție sau alta (conform teoriei dominoului, dacă un singur stat era pierdut, toate celelalte ar fi urmat să cadă); azi, în schimb, numărul de avioane, tancuri și soldați din Vietnam pot face diferența într-un conflict global. 

Dacă acceptăm acestă idee, implicația e evidentă: soft power înseamnă, în realitate, hard power. Simplul fapt că o țară înclină spre SUA, China sau Rusia din rațiuni culturale sau istorice schimbă raportul mondial de forțe. 

România nu e unică, e un exemplu, un reper

Faptul că limba, valorile și istoria fac România total opacă la avansurile Rusiei și o păstrează  puternic proamericană, deși din punct de vedere geografic această opțiune poate să pară stranie (având în vedere apropierea de Rusia și depărtarea de SUA), are implicații militare importante în raportul general de forțe. Pentru că aduce trupe americane la Marea Neagră – în vreme ce Moscova nu mai are aceeași capacitate în Marea Caraibilor. 

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Iar România nu e nici pe departe un caz singular, ci mai degrabă regula țărilor ex-comuniste. Cu cât privești mai mult spre hartă, cu atât devine mai limpede că soft power-ul occidental e infinit mai puternic și mai tentant decât cel al Chinei și cel al Rusiei. 

În fapt, soft power-ul occidental rămâne singurul cu caracter global și natural. Puterea de seducție culturală a Chinei (sau Rusiei) e cel mult regională și trebuie puternic subvenționată. 

În primul rând, China e mult prea diferită pentru a putea îngloba prin soft power un stat european: pentru occidentalul mediu, ca și pentru un african sau un arab, e aprope imposibil de înțeles logica limbii chineze sau filosofia de viață a marii puteri asiatice. Poți respecta cultura chineză, o poți admira, dar e imposibil să trăiești „sentimentul chinezesc al ființei”. 

Deși „sufletul rus” e ceva mai accesibil, și acolo bariera lingvistică și istorică rămâne greu de trecut. În plus, vechile imperialisme ale Rusiei și Chinei au creat ostilități puternice chiar în regiunile pe care aceste state ar putea să le cucerească cultural. Foarte puțini slavi își mai doresc astăzi o alianță cu Rusia. 

Valorile politice ale Occidentului sunt mai puternice pentru polonezi, cehi, slovaci și mulți ucraineni decât profundele înrudiri culturale cu rușii. Asta face ca până și în propriile regiuni Rusia și China să fie inferioare Occidentului din perspectiva soft power.

Ajugem astfel la tema de la care am plecat. De ce apelează Rusia și China la propaganda antivaccinistă, la sprijinirea teoriilor conspirației, la sprijinirea diferitelor forme de neofascism și „conservatorism cultural” antiiluminist? Pentru că nu au soft power. Pentru că oferta lor culturală și de valori politice e mult mai puțin seducătoare decât cea occidentală – cea culturală din cauza limbii, cea politică pentru că nimeni nu prea râvnește să fie comunist chinez sau naționalist putinist. 

Tot ce pot face China și Rusia pentru a mai diminua forța uriașă a soft powerului occidental e să îl surpe din interior. Cele două state sponsorizează neofascismul, iliberalismul și conspiraționismul pentru că acesta e cel mai bun și ieftin mod de a atenua forța de seducție a ideilor occidentale: punerea lor la îndoială chiar de occidentali. 

Antivaccinismul, homofobia, negarea valorilor comune europene lovesc în inima ideologiei care a făcut din Occident cea mai puternică forță a lumii: spiritul științific și credința în valorile universale.  

Urmărește-ne pe Google News