Lipsurile banale din viața noastră despre care nu vorbim niciodată. Nu vorbesc nici intelectualii noștri care încă se luptă cu comunismul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După mii de kilometri parcurși de-a lungul a două luni cu mașina prin România și două săptămâni prin Europa, cercetătorul Mihai Vasile, absolvent al unui master la Cambridge, vorbește despre o parte dintre lucrurile care le lipsesc românilor și care ne împiedică să avem o viață de calitate. De lipsa lor ne izbim în fiecare dimineață, imediat ce ieșim din case, dar aproape că am ajuns să nu ne mai gândim la ele.
Cuprins:
În ultimele două luni am călătorit foarte mult prin România, adunând mii de kilometri conduși aproape prin toate regiunile țării. Mi-aș fi dorit să fi mers cu trenul, așa cum o făceam în Anglia în vremea studenției, dar conexiunile pe cale ferată sunt atât de proaste în România, încât nu reușeam să-mi parcurg itinerariul într-un timp rezonabil față de ce am realizat cu mașina personală. Am fost două săptămâni și prin Europa, în Islanda, Olanda, Belgia și Luxemburg, lucru care inevitabil m-a dus în zona comparațiilor între „viața de acolo” și „viața de aici”.
În esență, am realizat că problema mea cu România este că vorbim foarte puțin spre deloc despre calitatea vieții. Este, desigur, foarte relevant faptul că nu vorbim despre ceva: nu poți face ceva despre un lucru despre care nici măcar nu vorbești, pe care nu-l identifici ca fiind o problemă.
Vorbim foarte mult despre drepturi, dar în abstract. Discutăm foarte puțin concret despre ce înseamnă, de fapt, să ai dreptul la o viață decentă, să fii liber și să beneficiezi de oportunitățile necesare pentru a te împlini pe parcursul vieții.
Acceptăm, spre exemplu, că e normal să avem comune întregi unde nu există niciun fel de viață culturală sau socială publică. Infrastructura culturală a fost descentralizată, iar în acest minunat proces de „creștere a autonomiei locale” și „deschidere către privat”, cămine culturale, instituții care în trecut reprezentau un punct central în viața locală, au dispărut din majoritatea comunelor. În locul lor, tot ce vezi acum ca punct de socializare și întâlnire locală, imediată, în apropierea oricărei locuințe sau comunități, sunt sălile de jocuri de noroc, păcănelele. Atât a putut mediul privat să inoveze după ce s-a retras statul - să facă săli de păcănele peste tot, că doar pentru asta e „cerere”.
Vieți trăite în tuneluri auto
Acceptăm, iarăși, că e normal ca mii de comunități să fie doar zone de tranzit - au drumuri expres care le taie efectiv în două. Oamenii trăiesc zi de zi într-un tunel auto pe unde se circulă cu 70-100 km la oră, o neatenție de moment putând să le fie fatală. Istoric, drumurile acestea erau și pietonale, sau mai bine zis în principal pietonale. Acum, calitatea vieții celor din astfel de localități este sacrificată, deoarece drumurile respective sunt culoare europene esențiale pentru economia globală, trebuie să treacă pe acolo bunuri și persoane care, cum spun analiștii pe la televizor, „pun economia în mișcare”.
Trotuare pentru oameni, nu pentru mașini
Vorbim, desigur, de autostrăzi - dar nu pentru a elibera aceste comune. Nu există un plan pentru regenerarea acestor comunități după ce va exista o alternativă pentru tranzit care să le ocolească. De altfel, nu avem discuția despre redarea străzilor în scop pietonal niciunde, fie că e oraș, comună, nu contează - nu vorbim despre asta. Mai mult, acceptăm la marginea marilor orașe să se ridice cartiere întregi unde nu se fac nici măcar trotuare. Iar dacă-i întrebi pe oameni ce vor, îți vor spune mai întâi de parcări.
Nu doar că am acceptat că e normal ca oamenii să nu se poată mișca liber în comunitatea lor locală, dar am acceptat și să abandonăm complet ideea de transport în comun pe orice distanțe - mici, medii, mari. Chiar și în puținele cazuri în care discutăm de transport în comun, o facem pentru a sublinia nevoia economică, nevoia angajatorilor de a se asigura că au totuși cum să ajungă la ei angajații.
Nu avem și nu discută nimeni de nevoia de a lega toate comunitățile cu căi ferate de calitate, spre exemplu. Milioane de oameni nu au cum să iasă din comuna lor decât cu mașina personală. Iar dacă nu au mașină, poate sunt norocoși să existe 2-3 curse pe zi cu un microbuz înghesuit, scump și periculos din mai multe puncte de vedere. În plus, sunt mii de comune unde nu ai niciun fel de transport public, un autobuz amărât, care să circule regulat și să-ți permită măcar să ajungi la primărie sau la dispensar, sau la poștă. Sunt comune unde ai și 8 km între un capăt și altul, iar singura soluție este să mergi pe jos dacă nu ai mașină.
Asociațiile elevilor se luptă de ani de zile pentru ca statul să asigure transport pentru toți elevii. În tot acest timp, nimeni nu le-a venit alături să ceară transport public sigur, ieftin și de calitate pentru toți cetățenii. Cel mult, au fost voci care s-au alăturat cererii ca măcar elevii să beneficieze de o bursă în plus, să le fie decontat transportul.
Ceva atât de esențial pentru o viață decentă precum posibilitatea de a ajunge din punctul A în punctul B este complet absent din lista subiectelor discutate în spațiul public, în politică, la TV, în zona academică ș.a.m.d.
Despre educație am tot scris și vorbit - am acceptat că-i ok să avem învățământ obligatoriu fără infrastructura și resursele asigurate ca toată lumea să poată urma toți anii obligatorii aproape de casă, în siguranță, la o calitate cât mai mare. Similar, am acceptat și că e ok ca unii oameni să fie la zeci sau sute de kilometri de un spital.
Timp liber donat angajatorului
Am acceptat, pe nesimțite, că dezideratul istoric de „8 ore pentru muncă, 8 ore pentru odihnă și 8 ore pentru activități recreative” e o utopie. În realitate, este complet normal să mergem la muncă mai devreme și să plecăm mai târziu, fără să calculăm ce-nseamnă într-o lună sau într-un an cele 15-30 de minute zilnic donate angajatorului - ce-nseamnă în profit pentru angajator și ce-nseamnă în pierdere pentru noi, timp pe care nu o să-l mai primim înapoi.
Apoi am acceptat că e normal să pierdem și 2-3 ore - unii chiar și mai mult - în tranzit către și de la muncă. Ore care nu sunt pierdute de angajator, ci de noi. Ore pe care le scădem din cele de somn sau din cele de timp personal. Așa cum am acceptat și pauza de masă, de o oră, să o scădem din timpul nostru, nu din cel de muncă - deși legal se poate ca ea să fie inclusă în cele 8 ore ale programului de lucru.
Similar, am acceptat că este ok ca și cineva să muncească 8 ore pe zi, 168 de ore pe lună, iar la final să primească în mână 1524 de lei. Sau că e normal ca inflația să crească cu 15%, dar salariile să rămână la fel. Sau să ai persoane care lucrează și 10 ani într-un loc și câștigă cu puțin peste salariul minim, cu nici 100 lei mai mult.
Am reușit, în acest proces, să golim de sens ideea de echitate/oportunități egale: cum putem spune că avem șanse egale, când pentru ca o persoană să ajungă la spital sau la școală durează 10 minute, iar pentru alta două ore? Nu mai vorbim de alte resurse, doar de timp. Cum poate fi vorba de acces egal la educație, dacă unuia îi ia de 2-3 ori mai mult timp decât altuia să ajungă la liceu?
La fel, am ajuns să golim de sens ideea de dreptate: acceptăm că avem o piață a muncii unde e foarte probabil că majoritatea oamenilor care muncesc o normă întreagă la finalul lunii ajung mai îndatorați sau le este mai greu decât le era la începutul lunii. Și tolerăm și chiar aplaudăm discursul în care acești oameni sunt învinovățiți că nu-și găsesc joburi mai bune, că nu fac nimic să devină mai competitivi pe piața muncii. Deși, desigur, nu vorbim de cine știe ce joburi ciudate, ci de joburi considerate esențiale - în curățenie, în comerț, în HoReCa, în suport - dar care sunt plătite în bătaie de joc. Am normalizat această realitate în care tu muncești cât este considerat optim pentru cineva să muncească, dar la final primești în schimbul muncii o sumă insuficientă ca să poți trăi decent în restul timpului.
Salvarea e aproape mereu o soluție individuală
Toate aceste lucruri nu reprezintă teme pentru care să se agite în vreun fel cineva în spațiul politic sau public. Nu sunt teme pe care să se facă campanii politice. Nu sunt teme pentru presă, nu există aceste discuții la niciunul dintre posturile TV, la știri. Mediul academic este anemic în general, cu atât mai puțin să se remarce cineva pe zona aceasta suficient pentru a fi relevant în mainstream.
Soluțiile sunt aproape în exclusivitate individuale: fă ceva să-ți fie mai bine ție, descurcă-te. Cu toată agitația din zona educației civice și a societății civile, agitație din care fac și eu parte, realitatea este că am eșuat să creăm contextul sau posibilitatea ca oamenii să se lupte cu adevărat pentru îmbunătățirea calității vieții lor. Am eșuat cu toții - clasa politică, societatea civilă, mediul academic, presa - să le punem pe masă oamenilor posibilitatea de a avea o viață mai bună.
Deși nu este nimic care să ne împiedice din punct de vedere legal, deși este complet în linie cu valorile democratice moderne și cu standardele altor țări la care aspirăm, nu există în lumea posibilităților din spațiul românesc idei fundamentale pentru o viață decentă: faptul că orașul sau comuna trebuie să fie în primul rând gândite pentru bunăstarea noastră, nu sacrificate pentru tranzitul mărfurilor; faptul că în schimbul muncii prestate trebuie să fim recompensați suficient de bine astfel încât să ne îmbunătățim viața în restul timpului; faptul că transportul, educația, sănătatea, cultura nu sunt domenii care trebuie să fie profitabile, să aducă un plus financiar direct, ci sunt elemente esențiale, necesare și benefice prin esența lor și prin plusul pe care îl aduc în calitatea vieții.
Intelectualii noștri sunt mai degrabă preocupați de anticomunism decât de calitatea vieții
Unul dintre motivele acestui eșec este reprezentat de criza morală a intelectualilor din România. Nu există în acest moment și nici nu am avut recent un grup de intelectuali publici preocupați de ce înseamnă o viață bună, cum o definim. Este una dintre întrebările fundamentale de-a lungul istoriei, dar care nu pare că mai preocupă astăzi vreun intelectual.
Grupul cel mai cunoscut de intelectuali publici rămâne în continuare preocupat de teza anticomunismului și la 30 de ani de la căderea comunismului, iar în rarele ocazii când vorbesc despre altceva o fac cu dispreț despre oameni, folosind multe cuvinte pentru a-i numi proști, urâți, știrbi ș.a.m.d. Este, din păcate, o înțelegere limitată a misiunii publice pe care ar trebui să o aibă.
Nu în cele din urmă, nu putem spune despre vreun partid de la noi că mai are ideologi, că mai are pe cineva care să dea o direcție în jurul cărora să se creioneze programele politice, și așa prea puțin relevante și dezbătute. Cel mult, programele politice sunt definite de o mână de economiști, cu diferențe mici de viziune, ceea ce limitează foarte mult paleta de opțiuni politice.
Va dura zeci de ani să ieșim din această situație în care ne tot afundăm. Ani în care trebuie introduse toate aceste teme în lumea lucrurilor posibile - odată ce sunt acolo, vor fi automat văzute ca dezirabile. În momentul de față, oamenii nu pot cere ce nici măcar o dată nu a fost prezentat ca o posibilitate. Vor continua să ceară parcări și autostrăzi și „mai puțin stat”, că doar asta e pe masă.
Ilustrația este un fotocolaj
Vasile1900 11.10.2022, 23:19
Foarte interesant! Probabil nu știm sa facem ordine in viața noastră . Sau așa suntem ,incapabili sa alegem ce este bine pentru noi.
IulianS 14.10.2022, 22:09
Pe romani nu-i interesează comunitatea. Ne-am învățat sa ne "descurcam" singuri, prin orice mijloace. Sa ne fie bine individual, restul n-au decât sa se "descurce". Romanul da șpagă la spital sa se îngrijească de sănătate, la școală să-și cumpere diploma, tot acolo sa ia odrasla nota 10, la diverși politruci ca sa aibă slujba de bugetar. Nu se plânge de niciun drept, pleacă sa "rezolve" problema. Dacă sta la casa, nu matura trotuarul din fata ca nu e treaba lui. Dacă sta la bloc, isi inchide balconul cu termopan ca așa vrea el pe proprietatea lui. Astia ar fi citadinii. Cât despre mediul rural, de acolo scapă cine poate (de preferința prin Europa). Rămân bătrânii (care nu au cerut și nu vor cere niciodată nimic) și cei care nu pot pleca (muncind eventual cu ziua ca sa cheltuie seara la păcănele și la birt). Unde încap în poza asta noțiuni ca "șanse egale" sau "calitatea vieții"?