Arthur Suciu, scriitor și eseist, fost comunicator politic: „Tatăl meu a fost fotbalist la C.S.M. Suceava, iar eu aș fi putut să-i calc pe urme” | Interviu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Arthur Suciu (n. 1974, la Suceava) este văzut drept unul dintre cei mai importanți eseiști contemporani din România. Este scriitor, comunicator și publicist, specialist în discurs. Trăiește în București. După studii de filozofie, a devenit jurnalist și comunicator politic. Este doctor în științe ale comunicării, cu o teză despre raportul dintre discursul literar și cel politic. A urmat un stagiu doctoral la Sorbonne IV, Paris.
Cărțile publicate de Arthur Suciu, enumerate selectiv: „Contribuții la apocalipsă” (2008), „Drumul către viața privată” (2009), „Fericirea în vid” (2012), romanul „În gaură” (2016), „Discursul autonom” (2013), „Cel care așteaptă” (2021), poezie - „O nouă pantă”, „Fragmente” (2024), „Simulacru și război” (2024).
Vasile Ernu a purtat o discuție cu Arthur Suciu, pe care o redăm în continuare.
Libertatea: Puteai să te faci fotbalist și ai ajuns la filozofie. O trecere cam mare. De unde dragostea pentru fotbal și filozofie simultan?
Arthur Suciu: La drept vorbind, nu aveam nici 15 ani când am încetat să mai merg la antrenamentele echipei C.S.M. Suceava. Deci, n-aș putea spune că am lăsat fotbalul pentru filozofie, cum se presupune că a făcut Derrida.
Când eram copil, am văzut la cinematograful din oraș filmul despre accidentarea lui Julio Iglesias, care juca la Real Madrid, și reorientarea lui către muzică. Eu ascult și azi Julio Iglesias, însă nu cred să mă fi influențat în deciziile mele. În realitate, în spate a stat divorțul părinților.
Tatăl meu a fost fotbalist la C.S.M. Suceava, iar eu aș fi putut să-i calc pe urme, însă după acest divorț n-am mai vrut să ajung fotbalist și, lucru curios, am început să citesc frenetic. Un aspect interesant e că am început cu Eminescu, idolul tatălui meu. Adeseori se întâmplă că fiul ia de la tată nu pasiunea lui realizată, ci pe cea virtuală, cea pe care, din diverse motive, dar mai ales din cauza presiunii vieții, tatăl n-a reușit s-o satisfacă. Eu am luat de la tatăl meu pasiunea pentru Eminescu și, în general, pentru literatură.
Citind cărțile lui G. Călinescu despre Eminescu, am aflat despre autori precum Kant sau Schopenhauer, pe care am vrut cu tot dinadinsul să-i cunosc. Așa am ajuns la filozofie. Nu uit totuși că aș fi putut deveni fotbalist sau artist pop (de ce nu?). Aș fi putut rezolva totul într-un joc, într-un... refren. Dar îmi place să port haine sport, ca solistul de la Blur sau ca solistul de la Korn, să mă simt ca atunci când, fiind copil, stăpâneam mingea în preajma careului.
- Copilăria și adolescența ta sunt legate de Suceava și puțin de Pașcani, cred. Hai să clarificăm veșnica dilemă: moldovean sau bucovinean? Cum vezi această polemică?
- Bucovina e un nume dat autocolonizării și, de asemenea, un nume de brand, asemănător cu brandul Transilvania. Se folosește des expresia „mănăstirile din Bucovina”, ceea ce-i destul de ciudat: ele au fost construite de voievozi moldoveni medievali (Ștefan cel Mare, Petru Rareș etc.) în vremea în care nordul Moldovei se numea Țara de Sus. Mai corect ar fi deci: mănăstirile din Țara de Sus a Moldovei.
Pe de altă parte, pentru oricine vizitează nordul Moldovei, influența austriacă devine reală și destul de profundă, ceea ce face ca și astăzi, de la Suceava la Pașcani, unde locuiau bunicii mei, să traversezi două lumi destul de diferite. Pașcanii au alt fior, unul molcom și modest (falsa modestie a moldovenilor despre care ai scris tu), pe care îl întâlnești și la Iași.
„Bucovinenii” au ceva din mândria ardelenilor, ceea ce poate să fie, în funcție de situație, și bine, și rău. Între Bucovina și Ștefan cel Mare, care e, de asemenea, un mare brand local, eu țin cu Ștefan cel Mare, deși confiscarea lui de către biserică și naționaliști naște probleme similare, dar în sens invers, cu brandul Bucovina.
- Privind înapoi, cum vezi școala ta, experiența de adolescent la Suceava? Traume? Apropo: ce citeai și ascultai în adolescență?
- Am ascultat tot, de la grohăieli gen Slayer sau Sepultura, până la Nick Cave și Leonard Cohen. Pe ultimii îi ascult și azi. În liceu, am stat mult la bunica. Aveam o placă mare de lemn, pe care scriam, stând în pat, sprijinit de un perete pe care se afla o carpetă cu o scenă din O mie și una de nopți.
Ascultam The Doors și citeam din Kant. Acesta e un mix tipic pentru anii ’90. Ca adolescent, mă recunosc în romanele mizerabiliste ale douămiiștilor. Aceeași devălmășie socială, dar și familială, apartamente mici, ticsite de oameni, de obiecte și de sentimentalisme, de haine tricotate sau second-hand, afișe cu vedete pop pe peretele din dormitor, chiar lângă dulapul cu bibelouri, Metallica dată la maximum de la un casetofon polonez, mingea de fotbal uzată și îngreunată de apă, care a ajuns în baie cu un șut din dreptul ușii de la intrare, zvonuri de noapte de la nonstop etc.
Am urmat cel mai bun liceu din Suceava, ceea ce avea să mă îndepărteze de băieții din fața blocului, cu care jucam fotbal. Însă am fost nu un școlar, ci un antișcolar model și mă comportam ca și cum eram un geniu prins cu lecția neînvățată. Mi s-a întâmplat să fac rost de o scutire medicală pentru a sta acasă ca să citesc Metafizica lui Aristotel. În clasa a XII-a, calificarea la olimpiada națională de filozofie a fost o surpriză, mai ales pentru profesori, căci colegii știau că citesc foarte mult. Adevărul e că eram foarte timid și confuz, retractil, cu figura aceea de străin și blazat, tipică pentru anumiți adolescenți.
În liceu am citit multă filozofie: Hegel, Kant, Descartes, Spinoza, dar și literatură religioasă, cum ar fi omiliile lui Vasile cel Mare sau diverse texte de Augustin, pentru care făcusem o pasiune. De-a lungul vieții, am avut de mai multe ori tentații religioase. Mama m-a dus odată la Iași, la mitropolit, pentru a mă înscrie la un seminar teologic, dar eu i-am spus arhiepiscopului Suceveanu, cu care m-am văzut, că nu vreau să fac nici un seminar.
- Ai plecat la Cluj, la Filozofie, dar ai revenit la Iași, după care București. Traseu prin care am trecut și eu cumva. De ce nu ai reușit să rămâi la Cluj și te-ai refugiat la Iași?
- Mi-am dat seama, încă de la primele seminarii, că eram de departe cel mai citit dintre toți colegii mei. Mă simțeam destul de bine în Cluj, însă stăteam prost cu banii. Plecam de la Suceava cu rafiile pline de mâncare și, la două ore după ce ajungeam în cămin, nu mai am aveam nimic. Mama era exasperată.
În anii ’90, Clujul era un oraș scump, mai ales din cauza Caritas... Am decis în cele din urmă să mă transfer la Iași, mai aproape de casă. La Cluj văzusem toate filmele lui Fellini. E-adevărat, am perceput atunci acest transfer la Iași ca pe un regres. Am vrut chiar, la un moment dat, să abandonez filozofia. Am trăit experiențe nefericite în primii ani, deși bineînțeles că nu Iașiul era vinovat pentru suferințele mele. Dacă privesc în urmă, de fapt, tot ce mi s-a întâmplat mai bun e legat cumva de Iași.
La Iași am publicat cele mai multe cărți ale mele, de la Iași a venit premiul literar pentru romanul meu, la Iași s-a întâmplat să am poate cei mai buni prieteni, iar acum, când mă plictisesc la Suceava, unde fac naveta de la București, trag o fugă la Iași. E de-ajuns să mă plimb puțin pe lângă Corso și prin Copou ca să mă simt din nou în apele mele.
- Cum ai găsit Bucureștiul după aventura Cluj-Iași? Pentru că e o experiență tare diferită.
- Eu fac parte din categoria provincialilor care iubesc Bucureștiul. Când am ajuns prima dată în București (eram în ultima clasă de liceu), am fost impresionat de mărimea blocurilor din jurul Gării de Nord. Mi-am spus: „Aici vreau să ajung!”. Vezi, de cinci ani predau la Suceava și pot spune că, într-un fel, m-am reîntors la Suceava. Nu ne întoarcem însă niciodată în același loc, iar dacă ar fi să spun unde mă simt acasă, aș spune fără ezitare că mă simt acasă în București, în Drumul Taberei. Mă simt bucureștean.
Am simțit pentru prima dată apartenența mea la București după un sejur doctoral de opt luni, pe care l-am avut la Paris. Aveam 35 de ani. Pe atunci, mă consideram un moldovean mutat în București. Revenit din cartierul Latin în cartierul Drumul Taberei, am simțit însă tot blestemul și toată frumusețea legăturii mele cu Bucureștiul. M-am simțit dintr-odată acasă. Să merg însă până la capăt. Cu adevărat acasă nu mă simt nicăieri și probabil că acest statut al meu, de navetist între București și Suceava, între două locuri care pot fi numite acasă, dar care nu sunt acasă, exprimă cel mai bine situația mea în lume. Suntem toții niște navetiști.
- Cum te-ai apucat de scris? De unde această obsesie?
- Scriu dintotdeauna. Cine scrie arată chiar prin asta că are o problemă. Dar, după părerea mea, a avea probleme este inevitabil. Din acest punct de vedere, toți oamenii ar trebui să scrie. Este exact ceea ce cred. Unii ar putea să spună că am scris puțin. Mai exact e că am publicat puțin. Dacă aș publica opera mea futilă de copywriter, mai exact dacă aș ajunge să consider că discursul scris pentru un om politic face parte din opera mea, atunci această operă ar ajunge la dimensiuni colosale. Într-o perioadă, scriam peste zece mii de semne pe zi, adică aproape la fel de mult cât lungimea acestui interviu.
- Ai lucrat mult timp în presa anilor 2000: ce a însemnat această muncă și cum o vezi retrospectiv? Cu ce ai rămas de acolo?
- Am fost jurnalist din 1999 până în 2004, cu unele întreruperi. Am lucrat la multe ziare, întotdeauna la departamentul politic, fiind pentru o bună perioadă acreditat la Parlament. Din garsoniera în care locuiam, situată aproape de Hala Traian, vedeam Casa Poporului și îmi spuneam că aș vrea s-o cunosc pe dinăuntru. Ei bine, după ani de presă, am ajuns să mă plimb prin Casa Poporului ca pe Magheru. Activitatea de jurnalist m-a adus cu picioarele pe pământ, m-a ajutat să cunosc Bucureștiul, mi-a orientat gândirea către prezent. Michel Foucault spune că, de la Nietzsche, filozofia a devenit jurnalism. E-adevărat, ceea ce făceam eu era chiar jurnalism - și nu cred că e ceva surprinzător dacă spun că eram înclinat mai mult către analiză decât către descoperirea știrii. Am scris sute de știri, anchete, interviuri, dar la un moment dat mi-am dat seama că atinsesem un anumit prag și că, dacă vreau să evoluez, trebuie să schimb ceva.
- Una dintre muncile tale foarte dificile și mai puțin cunoscute este cea de consultant și specialist pe comunicare politică: cum ai ajuns aici și cum e o astfel de muncă din umbră?
- Da, munca de consultant politic e puțin cunoscută și, de aceea, evaluată stereotipic: niște minți diabolice stau într-un laborator secret și inventează mijloace de a manipula masele. În realitate, tehnicile de comunicare publică pot fi cunoscute de oricine. Ele au fost identificate, în cea mai mare parte, de sofiștii și oratorii greci și romani. Nu există nimic ascuns, nimic transcendent în activitatea aceasta.
Profesional, schimbarea de la jurnalism politic la comunicare politică n-a fost prea mare, căci jurnalismul și relațiile publice utilizează aceleași instrumente. Sufletește însă m-a chinuit destul de mult. A fi comunicator înseamnă nu a critica puterea, așa cum face sau ar trebui să facă presa, ci a media relațiile dintre putere și public, adesea traversând mediul presei. Sarcina comunicatorului este, într-un anumit sens, mai dificilă, departe de confortul criticii jurnalistice și uneori comunicatorul poate cădea în obediența față de putere. A rămâne cât de cât onest în această profesie presupune a avea mereu în buzunar pregătită o demisie.
- Ca specialist în comunicare politică, cum vezi actuala campanie? Ce se întâmplă în acest domeniu?
- Încă nu s-au desăvârșit blocurile electorale. Nu știm pe unde trece falia: printre cei care susțin puterea PSD-PNL și cei care o contestă (Lasconi, Simion) sau printre PSD și „dreapta” (tradiționalul antipesedism). Intenția de vot pentru candidații principalelor partide este sub intenția de vot pentru partid. E ca și cum partidele și-au ales candidați pentru a pierde alegerile. În plus, PSD și PNL candidează separat, deși guvernează împreună. Inconsistența e vizibilă și probabil va fi plătită la alegeri.
- La un moment dat ai decis să părăsești domeniul acesta și te-ai îndreptat spre profesorat. De ce? Cum e să faci naveta București-Suceava, unde predai?
- Mă săturasem să scriu discursuri pentru alții. Voiam să scriu „discursurile” mele, cărțile mele. Am acceptat cu bucurie propunerea de a preda la Universitatea din Suceava. Fac naveta de 5 ani, însă consider că sunt abia la început. N-a fost ușor să mă adaptez: e, în fond, o nouă schimbare majoră în viața mea. Dar am reușit acest lucru pentru că îmi place ceea ce fac. Sunt la o vârstă când pot împărtăși altora, mai tineri, experiența mea profesională și de viață. Mi se pare că acum am o bună oportunitate să fac acest lucru.
- Tu scrii mai multe genuri: eseu, jurnal, texte de analiză, texte academice, roman și chiar poezie. O gamă tare largă: cum le împaci? Sunt genuri tare diferite.
- Nu cred în genurile literare, nici măcar în diferențieri între domenii. Eu mă situez undeva la intersecția dintre filozofie, literatură și comunicare, dar acest lucru nu are nici o importanță. Dacă cineva citește cărțile mele, poate observa că, în pofida schimbării genului, este vorba despre același Arthur Suciu. Cărțile mele au o trăsătură existențială unificatoare. Apoi, aceste cărți comunică între ele. În Discursul autonom, am analizat gânditori fragmentari și romancieri. Nu mă consider autorul unei anumite cărți, ci mai degrabă constructorul unei rețele idiosincratice.
- Spune-mi cinci scriitori români și cinci universali cu care ești apropiat.
- Scriitori români: Eminescu, Mateiu Caragiale, Cioran, Tristan Tzara, Camil Petrescu.
Scriitori universali: Pascal, Baudelaire, Nietzsche, Walter Benjamin, Houellebecq.
