Un soi de insecte suntem și noi, sutele de forme care mișună în fiecare dimineață prin tunelele de sub pământ, înghesuite și palide aducem ofrande imaginere celui mai înalt dintre noi, fiind singurul capabil să respire aerul despre care am auzit toți că există deasupra capului nostru.
Dimineața sună cele cinci alarme puse de cu seară și nu le mai aud. Așa a devenit mama ceas deșteptător.
-Te-ai trezit?
– Da, m-am trezit. Bună dimineața.
Tace câteva secunde și revine.
– Te-ai ridicat?
– Nu. E ok, mama, nu mai adorm. Mai sună alarma de câteva ori, nu am cum să nu-l aud.
Ea mă crede și închide. Mi s-a spus că mi-am dezvoltat multe abilități în a mă proteja de trezire. Pare-se că sunt în stare să vorbesc în somn, cu o voce limpede, credibilă. Iar atunci când sunt trezită am obișnuința să-i pun interlocutorului multe întrebări despre el însuși, astfel încât, cât el deșiră răspunsuri prețioase, eu dorm pe furiș câteva minute în plus.
Nu știu. Nu îmi aduc aminte.
Într-un final, mă ridic din pat. Urmez drumul călăuzit de pofta de cafea. O beau mereu pe jumătate, cât este fierbinte. Dacă s-a răcit, nu o mai beau. Cel puțin nu în acea zi. În dimineața următoare, când mă voi trezi mai târziu decât în prima și nu voi mai avea timp să stau lângă ibric, voi înghiți cu ochii închiși cafeaua rămasă, rece, fără aromă…cea mai bună licoare din lume.
Mai am 10 minute și ar trebui să ies pe ușă. Noroc că ma îmbrac repede și am părul scurt. Nu va observa nimeni dâra de vis de sub ochi, atârnata sub cearcăne ca un fruct atârnat de o creangă.
Ies pe ușă. Am întârziat.
Pe peron e aglomerat – ca într-un mușuroi de furnici inundat de apă. Încercăm să ne salvăm viața și să ieșim din gaura noastră, călcându-ne în toate cele 6 picioare. Dacă nu prindem trenul, vom muri înecați.
Merg până la capăt. Pe șira spinării mi se prelinge încă apa, creierul dă din branhii să prindă o gură de aer.
Ne respirăm parfumul, transpirația, respirația. Avem momentele noastre de intimitate – ce-i drept forțată, dar mai mult decât reușim uneori să avem cu cei dragi.
Timpul se scurge repede, un level din joc, câteva pagini dintr-o carte, 4 melodii, 3 știri, 10 mesaje furioase, 2 de dragoste, un zâmbet, o cantitate de gânduri și griji, am ajuns la Pipera.
Iar e coadă. Covrigii cu semințe se zbat calzi în nările noastre, ispite blestemate, că iar ne vom îngrășa și vom întârzia mai mult.
Am ajuns. Târziu, cu o mică firimitură la colț de gură, neliniștiți de ceasul pe care îl vedem în perete. Dar nu-i nimic, recuperăm, ne spunem în drum spre cafea.
Pentru un boem, nouă ore la birou sunt, de cele mai multe ori, echivalentul a nouă zile în deșert într-o furtună de nisip.
Mergem cu mâinile înfășurate de hățul unei cămile bătrâne, cu frunțile arse de soare, ochii ne ies din orbite, mânjiți de roșu pe la colțurile feței, zgâriați de firicele mici de nisip.
Hai, că toată lumea face asta, are de gând să spună gândul paharului plin cu apă din care vom bea la sfârșit de lună ca din Sfântul Graal.
În pauze, boemii singuratici se așează pe barele gri din parcare. Prin găurile mici din cioc trag viața, inspiră cu dor și durere șuieratul trenului care merge spre mare.
Alții, boemi cu penajul mai greu, tac pe lângă stoluri, mimând o integrare. Ce-i drept, uneori chiar reușesc. Prind drag de câte o persoană foarte calmă, cu simțul umorului, cea care nu o să le spună niciodată “este imposibil”.
Nu este imposibil să plec în Nepal. Nu este imposibil să îmi deschid un local în care să se asculte muzică veche. Nu este imposibil să o întâlnesc pe Tracy Chapman sau pe Ani Choying Drolma. Nu este imposibil să câștig premiul Nobel pentru literatură sau pace.
Pe bara gri stăm ca într-un balansoar. În mintea noastră ne legănăm visele, aproape, departe, aproape, departe, păcălind vântul ca la ala-bala portocala – să “cadă” pe aproape.
Apoi muncim. Avem energie să putem recupera, avem conștiința că lucrurile trebuie făcute, terminate. Deseori picăm sprijiniți de o melodie, toiag cu capătul moale, ajutor de nădejde. Au mai rămas 3 ore.
Vrei ceva de la “Mizin, Ega, colț”? E întrebarea de pe buzele tuturor piperiștilor. Colegii se duc repejor printre rafturile magazinelor și aduc de-ale gurii în caserole mici, mari în pungi de plastic sau hârtie.
Boemul se va duce aproape întotdeauna singur unde e nevoie. Nu pentru că nu-i arde de muncă, ci pentru că este esențial. Esențial să mânânce la cantină după ora 15:00, chiar dacă prinde doar resturi. E liniște și e muzică. Mănâncă și se uită pe telefon la ce-i place lui. Important este și ritualul cafelei de după-amiază. Grăbit, se așează la masa de afară când e soare. Doar-doar apucă să soarbă cu mustăți de lapte un alt vis.
Eficiența constă într-o ecuație doar de el știută. Are capacitatea de a aduna ce e relevant și să fie chiar apreciat în munca lui. Deși pare bizar că la fiecare oră și jumătate își ia 10 minute pauză, acest ritual de întrerupere a rândului îl salvează. Să fie pasăre.
Va termina în curând ce are de făcut și se va pregăti de plecare. Încet, cu o oarecare apăsare. Îl așteaptă un drum anevoios. Oameni grăbiți, gropi peste tot, coadă la aparatele de cartele, amețeală, din nou gâze.
Atenție, boem la bord, ar spune el dând din aripi. Niciun sunet nu iese din el, doar spatele proptit de un perete alb scoate un fâșâit ca de pensulă. Sttt! Nu-l întrerupe, pictează mușuroi.
PETIȚIA #salvatipipera | Cel mai aglomerat cartier de afaceri al României “se sufocă”
Campania #salvatipipera este o inițiativă a cotidianului Libertatea, susținută de Trustul de Presă Ringier România.
Trimite-ne imagini și videoclipuri la numărul de WhatsApp +40 0729.729.000 sau scrie-ne despre cum crezi tu că ar trebui salvată Pipera la adresa de e-mail salvatipipera@libertatea.ro
Urmărește grupul de Facebook #salvatipipera și povestește-ne cum îți este afectată viața de zi cu zi din cauza nepăsării autorităților.
Implică-te! Semnează petiția #salvatipipera.
Vezi rezultate exit poll alegeri parlamentare 2024 și urmărește rezultatele alegerilor pentru Parlamentul României!