Cazul „Maria Popescu”. O româncă, prima femeie condamnată în Elveţia la închisoare pe viaţă, pentru două crime şi tentativa de asasinat a socrului ei, fost ministru al Justiţiei

Copilăria fetiţei a cărei cea mai bună prietenă a fost o iapă albă, numită Jucăria

Marioara Câmpeanu s-a născut pe 4 septembrie 1919, la Bucureşti. Mama ei, Elena, descindea dintr-o veche familie de boieri, iar tatăl, Toma Câmpeanu, zis Tomiţă, se îmbogăţise, alături de fraţii lui, de pe urma petrolului descoperit pe terenurile lor din Ochiuri – Răzvad. Era patru fraţi Câmpeanu, renumiţi pentru excentricitatea lor. Plătiseră pentru ca celebra Josephine Baker să vină în România, iar cel mai mare dintre fraţi, Tomiţă, conducea o maşină de lux, Isotta Fraschini, model unic, făcut la comandă în Italia. 

Unul dintre fraţii Câmpeanu era Dumitru, tatăl lui Radu Câmpeanu, fondator al PNL, după decembrie ‘89, şi candidat la Preşedinţia României.  

Tomiţă avea şi el doi copii: pe Marioara şi pe Nicolae, cu un an mai mic decât ea. Pentru că-i îndeplinea toate dorinţele, fetiţa îşi idolatriza tatăl şi, după cum avea să povestească într-o carte scrisă mai târziu, în copilărie refuza să răspundă la întrebarea: „pe care dintre părinţii tăi iubeşti mai mult?”; dar nu pentru că întrebarea e nătângă, ci „fiindcă nu voia să o întristeze pe mama ei, atât de frumoasă şi blândă. Oamenii mari sunt stupizi când obligă o fetiţă să o necăjească, fără voia ei, pe mămica ei.”

Marioara a fost un copil solitar; cea mai bună prietenă a ei era o iapă albă, pe care tatăl i-a dăruit-o la împlinirea vârstei de 16 ani. O botezase Jucăria şi, călare pe ea, alerga în galop pe malul Argeşului ce trecea prin moşia de la Merişani. Acolo, în acel spaţiu şi-n acea fărâmă de timp, spune Maria Popescu că a fost cu adevărat fericită.   

În Bucureşti, ea locuia într-o casă boierească de lângă parcul Cişmigiu. Recunoaşte că a detestat şcoala, care „era gogoriţa fetiţei”, dar a reuşit să ia bacalaureatul şi să-şi continue studiile la Şcoala de Arte Frumoase.

În memoriile sale, vorbind despre ea la persoana a III-a, spune că era „voluntară, repezită, dintr-o bucată, cu capul plin de idei care o împing la zeflemele pe seama celorlalţi, asumându-şi cu curaj riscul de a fi pedepsită. (…) Cu ea n-o scoţi la capăt decât dacă îi porunceşti sau o pedepseşti. Nu-i place nici să fie sărutată sau atinsă”.

La 17 ani, Marioara şi-a făcut debutul în societate: a încălţat pantofii cu toc înalt, şi-a pus mănuşile, adică a adoptat „uniforma de mare lux pe care trebuia să o poarte o domnişoară din lumea bună”, după cum explica ea. Mai spune că îi plăcea să fie admirată în automobilul Isotta Fraschini al tatălui ei și că în acea perioadă, la un spectacol de teatru, l-a văzut pentru prima oară pe Victor, fiul lui Stelian Popescu.

S-a măritat cu fiul magnatului presei, doar ca să-i facă în ciudă tatălui ei 

Născut în 1873, Stelian Popescu a fost magistrat, apoi avocat şi om politic, fiind numit ministru al Justiţiei în guvernul Take Ionescu (1921-1922), apoi în guvernele liberale din perioada 1927-1928.

În 1918, prin mijloace considerate de unii dolosive, Stelian Popescu a devenit proprietar majoritar al cotidianului „Universul”, primul ziar de mare tiraj din România. Doi ani mai târziu, el a înfiinţat Societatea anonimă pe acţiuni „Universul” (cu un capital de 21 milioane lei, dintre care 16,4 milioane îi aparţineau lui), apoi a înălţat Palatul cu acelaşi nume din centrul Bucureştilor, devenit sediu al redacţiei. Prin articolele publicate în paginile ziarului său, Popescu a sprijinit mişcarea legionară, iar până în 1941, el a fost un adept declarat al generalului Ion Antonescu. 

Victor, fiul lui Stelian Popescu, a condus în anii ‘40 revista „Universul literar”, unul din cele şapte suplimente ale ziarului. Era „un tânăr pirpiriu”, „liniştit şi studios”, „mai serios decât ceilalţi de vârsta lui”, îl descriau gazetarii vremii. 

A cunoscut-o pe Marioara Câmpeanu la teatru, apoi cei doi s-au reîntâlnit la balurile şi recepţiile organizate în Capitală, pe pârtiile de schi sau pe şoseaua Kiseleff, unde toată protipendada se plimba cu maşinile. 

Curând, Victor Popescu i-a cerut tinerei să-i devină soţie. Iar ea a acceptat, după cum susţine în cartea sa, mai ales pentru a-i face în ciudă tatălui ei, care-l considera pe Stelian Popescu „unul dintre cei mai mari bandiţi pe care i-a cunoscut România”, dar şi pentru că era convinsă că pretendentul nu e un vânător de zestre, fiindcă averea familiei lui era una considerabilă. 

S-au căsătorit pe 12 Aprilie 1942, în prezenţa a 300 de invitaţi, ceremonia fiind oficiată în casa fostului ministru al României la Roma, Ion Lugoşianu, care era ginerele lui Stelian Popescu. 

N-a trecut mult și, spre sfârşitul anului, prevăzător, Stelian Popescu a trimis tânărul cuplu în Elveția, ca să aştepte acolo sfârşitul războiului. I-a încredințat fiului său o parte din avere, în monede de aur și titluri de valoare.  

După ce a trecut graniţa, Marioara a devenit Maria. Ea şi soţul ei s-au stabilit mai întâi la Berna, apoi s-au mutat în Geneva, pe strada Beaumont, la numărul 11, unde au închiriat un apartament luxos, într-o clădire veche, cu patru etaje, din centrul oraşului. 

În viaţa Mariei apar vărul îndrăgostit de ea, tânărul amant și socrii veniți din România

„Încă de la începutul căsătoriei mele”, scria Maria Popescu în memoriile sale, „mi-am dat seama că nu sunt fericită, dar că trebuia să dau impresia că sunt fericită, întâi de toate părinţilor mei, pe care-i implorasem să-şi dea consimţământul”. După numai un an şi jumătate de căsnicie, ea și Victor Popescu au început să ducă vieţi separate, iar asta după ce el refuzase să aibă un copil împreună, invocând „lipsa banilor (!), plânsul, mirosul de lapte, etc”, explica ea. „Motive valabile pentru el, inadmisibile pentru mine. De atunci, n-am mai fost nici cu sufletul, nici cu trupul, soţia lui.”

Dar oare chiar îşi dorea Maria Popescu să devină mamă? Avea 23 de ani şi iubea luxul. Moştenise de la tatăl ei patima jocurilor de noroc, iar în Elveţia frecventa cazinourile şi cluburile de noapte, unde îi plăcea să strălucească şi să fie admirată. „Mi s-a reproşat că-mi plac rochiile frumoase, bijuteriile frumoase, mobilele frumoase, într-un cuvânt  – luxul. Dar cu ce puteam să mă înconjor, de vreme ce soţul meu îmi refuzase dorinţa de a fi înconjurată de copii?”, se apăra ea.

Spune că singura bucurie din acea vreme a fost reîntâlnirea cu vărul ei, Constantin (Dinu) Ranetti, venit în Elveţia la începutul anului 1944, ca să-şi trateze boala de plămâni. Cei doi crescuseră împreună şi erau ca fraţii, dar în adolescenţă, susţinea Maria Popescu, Ranetti îi mărturisise că o iubeşte şi că, deşi ea îi trasase rapid graniţele: „nu te iubesc şi nu te voi iubi niciodată decât ca văr”, el rămăsese îndrăgostit de ea.

Dar revederea cu Ranetti n-a fost singura de care a avut parte. Lelia, soţia lui Stelian Popescu, fusese diagnosticată cu cancer şi operată de medicii din Bucureşti, care s-au declarat nерutincioşi. „Aşa că în martie 1944, tata a plecat cu mama în Elveţia, pentru o nouă intervenție chirurgicală. Au plecat cu un simplu geamantan, cât încăpea în el, nimic altceva”, îşi amintea fiica lui Stelian Popescu, Elena Popescu – Lugoşianu. 

Cei doi au ajuns în Geneva şi s-au cazat la Hôtel des Bergues, pe malul lacului Leman, dar în toamna acelui an, când starea de sănătate a Leliei Popescu a început să se agraveze, s-au mutat împreună cu fiul şi nora lor, pe strada Beaumont. 

„Locuiam împreună, făcând menaj comun şi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: încorporată într-o familie pe care o detestam, într-un mediu care nu a fost niciodată al meu, fără nicio grijă materială, am dispus de prea mult timp şi de prea mulţi bani”, scria Maria Popescu, în cartea sa. 

„Spun aceasta”, explica ea, „fiindcă îmi asum partea mea de răspundere în drama care avea să răvăşească viaţa mea şi pe a celor din jur. Eram tânără şi trăiam fără griji, nu ştiam prea multe despre cele ce se întâmplau în casă şi în jurul meu, pe strada Beaumont nr.11. Eram mai străină în această locuinţă decât ultimul invitat care îi trecea pragul.”

Când socrii ei au ajuns în Elveţia, mariajul Mariei Popescu era definitiv compromis. În februarie 1944, în staţiunea Davos, ea îl cunoscuse pe cel ce avea să-i devină amant: François Turrettini. Avea 24 de ani, la fel ca şi ea, terminase Facultatea de Medicină şi era fiul uneia dintre cele mai vechi şi respectabile familii din Geneva. 

„Un tânăr cu ochi albaştri şi părul aproape alb”, îl descria Maria Popescu. Relaţia lor a început în aprilie 1944. Ulterior, în ancheta ce a urmat, Turrettini a mărturisit că s-a atașat de ea „pentru că era căsătorită, iar eu detestam căsătoria”, însă a sfârşit prin a se îndrăgosti de tânăra româncă cu care-şi dorea să se căsătorească.

Pentru că amantul locuia în apropiere de strada Beaumont, Maria Popescu îl vizita frecvent. Soţul ei a aflat curând, dar s-a complăcut în această situaţie, pentru că şi el avea, la rându-i, o viaţă paralelă: închiriase un mic apartament pe strada Rhône din Geneva, unde le spusese tuturor că şi-a amenajat biroul, doar acolo având liniştea necesară pentru a lucra mai bine.

Încep să dispară cearceafuri, pudriere, bani, dar şi aurul din sertarele încuiate

În geamantanul cu care veniseră în Elveţia, soţii Popescu nu aduseseră lenjerie. În plus, o parte din averea lor fusese deja pusă la adăpost în 1942, prin Victor Popescu. Iar după 23 august 1944, foştii angajaţi au continuat să-i trimită lui Stelian Popescu, „prin bursa neagră, sume importante de bani sustrase din patrimoniul societăţii «Ziarul Universul»”, după cum relata presa românească de atunci. 

O vreme, familia Popescu a continuat să trăiască pe picior înalt în Elveţia. Frecventau „cercurile înalte” şi erau strâns legaţi de aristocraţia genoveză, dar mai ales de partea pro-Antonescu a comunităţii române din Elveția, potrivit presei din Geneva acelor ani.

În Creux de Genthod, pe malul lacului Leman, familia Popescu închiriase o casă de vacanţă: vila „La Soleillette”. Iar în vara anului 1944, aici a avut loc primul furt din lungul şir ce avea să declanşeze tragedia ce va urma.

Proprietara vilei a constatat că din podul pe care-l ţinea încuiat îi dispăruseră mai multe cearceafuri, prosoape şi mănuşi de baie. La procesul în care au fost judecate crimele, bucătăreasa Olga Aeby, angajata familiei Popescu, a declarat că, observând în dulap cearceafurile marcate cu iniţialele „J.B.”, numele proprietarei, a întrebat-o pe „doamna Maria” de unde sunt, iar aceasta i-a spus că le cumpărase. Însă cheia de la podul vilei a fost găsită în biroul ei. Acest furt n-a fost reclamat imediat la poliţie. Oricum, el era un fleac, pe lângă ce avea să urmeze.   

În septembrie 1944, Victor Popescu a descoperit că i-au dispărut 400 de monede din aur, pe care le ţinea încuiate în sertarul secret al unui birou, aflat în apartamentul de pe strada Beaumont. N-a depus nici el plângere, căci ar fi trebuit să explice provenienţa acelor monede, „trafic de natură să intereseze în cel mai mare grad organele represive ale economiei de război”, după cum acuza avocatul Mariei Popescu, la proces. 

La câteva săptămâni după furtul monedelor, părinţii lui Victor Popescu s-au mutat şi ei în aceeaşi clădire, iar Stelian Popescu şi-a adus cu el banii, pe care i-a pus într-o casetă. O cheie o păstra el, iar alta era la soția lui, care o ascunsese într-un şifonier, sub haine. După câteva zile, bărbatul a deschis caseta, ca să-și ia pașaportul, şi a constatat că-i dispăruseră 50.000 de franci elvețieni. Nici acum n-a fost sesizată poliţia. 

La proces, Stelian Popescu a spus că el credea că hoţul e Dinu Ranetti, vărul Mariei, mai ales că nora lui insista ca poliția să nu fie anunțată, ca să nu apară bârfe în comunitatea românească din Elveţia.

În cartea sa, Maria Popescu îl acuză pe socrul ei, pentru că „îşi ţinea banii în dulap, deşi avea un seif la Hôtel des Bergues, iar fiul lui – alt seif, la Union des Banques Suisses”, dar și pentru că, după furtul banilor, el a pus la loc o altă sumă, „aşteptând ca şi aceasta să dispară”. „A fost o provocare”, a recunoscut Victor Popescu, la proces.

Iar hoţiile au continuat: au dispărut încă 1.000 de franci, apoi alţi 4.000, dintr-un portofel, iar pe 25 mai 1945, 6.700 de franci au fost furați dintr-un birou aflat în salon, a cărui singură cheie era mereu la Victor Popescu. De data aceasta, bărbatul a mers la poliţie şi a depus plângere, fără ca să indice însă vreun suspect. 

În ancheta deschisă două luni mai târziu, pentru omoruri, Dinu Ranetti avea să declare că, la cererea verişoarei sale, confecţionase două chei false pentru ea; lăcătuşii, audiaţi ca martori, au confirmat că făcuseră acele chei. Dar Maria Popescu a negat totul.

Însă cel mai bizar furt de care ea a fost acuzată e cel comis în magazinul de ceasuri şi bijuterii „Plojoux Genève”. La proces, Maria Popescu a declarat că era 1 martie 1945, iar „în acea zi, domnule președinte (al Curții cu Juraţi – n.r.), în țara mea este obiceiul să se poarte bijuterii cu roșu și alb. Așadar, am cumpărat două ceasuri cu diamante: unul cu pietre albe și altul cu pietre roșii; le-am plătit cu bani gheață. Nu este vina mea că această vânzare nu figurează în registrele bijutierului.” 

După ce a fost arestată pentru crime, împotriva Mariei Popescu au depus plângere pentru furt şi „nişte compatrioate, altădată prietene, care pierduseră sau credeau că li se furaseră tabachere, pudriere, piepteni”. Trebuie precizat că toate aceste obiecte „dispărute” erau din aur.

Apar monedele de aur, ascunse în borcanele cu untură din vagonul diplomatic 

Dacă nu furase nimic, aşa cum susţinea ea, de unde avea Maria Popescu bani pentru luxul în care trăia? Pentru jocurile de noroc şi pentru bijuteriile scumpe? Soţul ei a declarat că ea primea „2.500 de franci pe lună, pentru gospodărie. Fără banii de chirie, desigur”.

Maria Popescu a explicat că părinţii ei i-au trimis din Bucureşti, prin vagonul diplomatic, colete cu borcane de untură în care au fost ascunse 600 de monede din aur. „Se aflau pe fundul vaselor, învelite în pergament. Am scos grăsimea cu o lingură, am pus-o într-un alt vas și apoi am scos aurul. Simplu!”, a explicat tânăra, în sala de judecată, operaţiunea de recuperare a aurului. 

Dar la începutul anchetei, când a fost arestată şi întrebată de unde are bani, ea nu pomenise de aurul din untură. „N-am vrut să compromit persoanele care mi-au făcut un serviciu, executând o operaţiune ilegală”, a explicat ea. 

Victor Popescu a declarat la proces că, deşi soţia lui primea din România „diverse lucruri” prin vagonul diplomatic, el nu ştie nimic despre vreun borcan cu untură. Soțul a mai povestit că, într-o zi, surprins de cheltuielile exagerate ale Mariei, dar şi de bijuteriile noi cu care o vedea, a întrebat-o de unde le are. Și atunci, ea i-a răspuns, direct: „mi le-a dat amantul meu”. 

„Am avut o întâlnire cu Turrettini”, a spus Victor Popescu, la proces, „și l-am întrebat dacă el îi plătise bijuteriile. În cele din urmă, mi-a recunoscut că nu-i oferise soţiei mele decât o broșă. O imitație…”

Moartea soacrei, după o lungă somnolenţă, și „testamentul” prin care cerea să fie incinerată

„Acest mediu, această familie mă dezgustau profund”, mărturisea Maria Popescu, în cartea sa. „Soacra mea, bolnavă de cancer în fază terminală, căreia medicii nu-i mai dădeau decât câteva luni de trăit, avea un caracter care fusese greu de suportat toată viaţa şi pe care boala îl făcea şi mai dezagreabil.”

Între cele două femei exista o evidentă nepotrivire de caracter, dar relaţiile au devenit tensionate după ce familia Popescu, constatând că nu se mai putea întoarce în România condusă de un guvern pro-sovietic, a decis că e nevoie să-şi drămuiască banii. Maria Popescu n-a fost de acord cu asta; a continuat să cheltuie peste măsură şi, când n-a mai avut de unde, a început să fure din casă, după cum bănuia soacra sa. 

Era Lelia Popescu pe moarte, aşa cum susţinea nora ei? Prof. Georges Bickel, medicul de la Spitalul Cantonal din Geneva care o îngrijea pe Lelia Popescu din vara anului 1944, a declarat la proces că starea ei generală nu era foarte favorabilă, însă din septembrie (după ce s-a mutat în apartamentul de pe Beaumont), pacienta era mereu somnolentă. 

Iar în iunie 1945, la câteva zile după ce fiul ei a reclamat la poliţie furtul banilor, starea de sănătate a Leliei Popescu a început să se degradeze rapid. „Avea dureri abdominale şi o stare de somnolență care nu corespundea cu calmantele ce-i fuseseră administrate”, a declarat prof. Bickel. 

Femeia a fost internată în spital, dar opt zile mai târziu, pe 26 iunie 1945, ea a murit. Având în vedere boala de care suferea, n-a fost considerată necesară autopsia.

Deşi o dezgusta, nora ei a îngrijit-o pe Lelia Popescu cu devotament, în ultimele zile de viaţă. Imediat după ce femeia a murit, tânăra i-a arătat socrului ei un „testament” dactilografiat, fără nicio semnătură, spunându-i că-i fusese dictat de defunctă, cu ultimele-i puteri. 

Prin acel „testament”, Lelia Popescu îi lăsa norei sale toate bijuteriile de familie și hainele de blană. Și cerea să fie incinerată, lucru neobişnuit pentru o ortodoxă practicantă care nu pomenise nimic despre asta, în timpul vieţii ei.

Stelian Popescu n-a respectat „testamentul” și, în ciuda insistenţelor Mariei, şi-a îngropat soţia. O lună mai târziu, după a doua crimă, trupul a fost exhumat, iar la autopsie s-a constatat prezenţa în organism a unei cantităţi mari de Veronal, un medicament folosit pentru tratarea insomniei. Legiştii au stabilit că nu cancerul, ci Veronalul a fost cel care i-a provocat moartea Leliei Popescu.

Prof. Bickel a declarat că el nu-i prescrisese pacientei sale acel somnifer. În plus, a adăugat el, în ultimele trei zile de viață, Lelia Popescu nu mai era nici lucidă şi nici capabilă ca să-şi dicteze testamentul.  

Tentativa de asasinat asupra lui Stelian Popescu, care fusese doftoricit de nora lui 

La scurt timp după ce şi-a înmormântat soţia, Stelian Popescu a început să se simtă şi el rău. Iar într-o vineri, pe 13 iulie 1945, bărbatul s-a întors acasă clătinându-se. Nora lui, care urmase un stagiu de infirmieră, a spus că cel mai probabil e vorba de „febră tifoidă” şi, deşi el îi repeta că e imunizat împotriva acelei boli, a insistat să înghită cinci pastile de Lacteol, un medicament pentru diaree.  

Atunci, susţinea Stelian Popescu, i-a fost administrat Veronal, iar el şi-a pierdut cunoştinţa şi nu s-a mai trezit decât după câteva zile, la spital.  

E posibil însă ca bărbatul de 72 de ani, din cauza traumelor psihice prin care trecuse, să încurce datele şi să amestece evenimentele; căci în acea după-amiază de 13 iulie, după ce a înghiţit pastilele, el s-a plimbat vreo cinci ore, a mers la cimitir, apoi a luat ceaiul cu un prieten. „E greu de crezut că, dacă ar fi ingerat cinci comprimate de Veronal dintr-odată, domnul Popescu ar fi simțit efectele abia după câteva ore”, declara la proces prof. François Naville, directorul Institutului Medico-Legal al Universității din Geneva.

Şi prof. Bickel avea aceeaşi părere: că în acest caz, a fost vorba de o intoxicație repetată, lui Stelian Popescu fiindu-i administrat Veronal şi după data de 13 iulie. De altfel, cât timp a zăcut acasă, nora lui l-a îngrijit cu acelaşi devotament pe care-l dovedise și în cazul soacrei decedate. 

Văzând că tatăl lui se simte tot mai rău, Victor Popescu l-a chemat pe prof. Bickel care, pe 17 iulie, a decis internarea bărbatului în spital, salvându-i viaţa. Analizele medicale efectuate în timpul internării au arătat Stelian Popescu avea în organismul său o cantitate mare de Veronal.

Victor Popescu i-a mărturisit soţiei că medicii bănuie că tatăl lui fusese otrăvit. Iar vineri, pe 20 iulie, şi prof. Naville a avut o discuţie pe acest subiect cu Maria Popescu, iar atunci, și-a amintit el la proces, „am avut impresia că ea a fost mai degrabă tulburată, decât surprinsă”. La finalul discuţiei, prof. Naville i-a spus Mariei Popescu că va veni să verifice dacă există somnifere în apartamentul lor.

Tânăra menajeră lăsată să agonizeze, în înscenarea unei sinucideri făcută de o gospodină

Şirul nenorocirilor din apartamentul de pe strada Beaumont a continuat. După ce s-a descoperit că Stelian Popescu fusese otrăvit, și menajera familiei s-a îmbolnăvit subit. Lina Mory, care era nepoata bucătăresei Olga Aeby, locuia sub acelaşi acoperiş cu soţii Popescu.

Duminică, 22 iulie 1945, e ultima zi în care tânăra a fost văzută în viaţă. Dimineaţa, ea i-a trimis vorbă unei colege care se ocupa de întreținerea apartamentului închiriat de pe str. Rhône, să vină şi să spele vasele în locul ei, fiindcă nu se simte bine. Apoi, când colega s-a întors de la slujba din biserică, angajata unei patiserii a anunţat-o că Lina îi lăsase vorbă că nu mai e nevoie să vină. 

La ora 15:00, tânăra menajeră a servit cafeaua, „iar de atunci, n-am mai văzut-o”, a declarat Victor Popescu, la proces. „La ora 18:00, am constatat că ușa camerei ei era încuiată, ceea ce nu mi s-a părut normal. Însă atât. În casa mea”, a adăugat el, „toată lumea bănuia pe toată lumea. Trăiam într-o atmosferă dramatică și ne era mereu frică”.

Seara, el şi soţia lui au ieșit la plimbare și au luat cina la restaurant, deloc îngrijoraţi de absența Linei. Abia luni dimineață, când s-a întors la serviciu, bucătăreasa Aeby a auzit un geamăt venind dinspre camera nepoatei sale. „I-am spus Mariei Popescu, iar ea mi-a răspuns că mi se pare”, a povestit Aeby, în sala de judecată. În cele din urmă însă, convinsă de ea, Maria Popescu a sunat la Salvare şi la Poliţie. 

Uşa de la camera menajerei a fost spartă, dezvăluind o scenă dramatică: tânăra era întinsă pe pat, în agonie. La încheietura braţului drept, venele erau crestată cu o lamă de ras, găsită alături de ea. Era o „mise en scène” ordinară, considera prof. Naville, chemat de Victor Popescu la apartament.

Rana de la mâna tinerei era una extrem de superficială, iar cele patru-cinci zgârieturi uşoare, făcute înainte de tăietură, arătau că „nu este gestul hotărât și voluntar al unei persoane care ar fi vrut să se sinucidă, ci dimpotrivă, că tăietura a fost făcută de o mână ezitantă”, a explicat prof. Naville.

În sala de judecată, un avocat observa că „toată această înscenare e opera unei gospodine care, nedorind ca cearceafurile sale să fie pătate de sânge, a așezat cu grijă brațul rănit în afara patului”.

Lina Mory a fost transportată la spital, dar a murit a doua zi, la ora 23:45. La autopsie s-a descoperit că tânăra avea în organism cel puţin 5 grame de Veronal. Dar în camera ei n-a fost găsit niciun flacon de somnifere. 

Arestarea Mariei Popescu şi a vărului ei, care a devenit cel mai bun martor al acuzării

Camera Linei Mory avea două uși, iar ambele erau încuiate în dimineaţa în care tânăra a fost găsită agonizând. Cheia uşii ce dădea spre hol era în broască, pe interior, dar cheia celeilalte uşi, care dădea spre bucătărie, n-a mai fost găsită niciodată. Asta dovedește că o altă persoană a pătruns în acea cameră, apoi a ieșit din ea, închizând ușa și făcând cheia să dispară.

Cine avea interesul ca tânăra menajeră să moară? Prof. Naville a cerut deschiderea unei anchete, iar medicul Bickel, care se ocupase de soţii Popescu şi se interesase de starea Linei Mory la spital, a identificat aceleaşi simptome la cei trei pacienţi şi a făcut imediat legătura între cazuri, avertizând că, cel mai probabil, este vorba de o intoxicație provocată de altcineva. 

Pe 25 iulie 1945, la câteva ore de la declararea decesului Linei Mory, poliţia elveţiană i-a arestat pe Maria Popescu şi pe vărul ei, Dinu Ranetti. Ea i-a cerut soţului ei să-i angajeze un avocat, apoi a fost dusă la închisoarea Saint-Antoine, aflată în centrul Genevei, lângă Palatul de Justiţie. Îşi amintea, în cartea scrisă mai târziu, că odată, în timp ce se plimba cu soţul ei prin faţa penitenciarului, îi spusese acestuia că ar da mult să ştie cum e acolo. 

A aflat. A fost acuzată că le-a ucis, prin otrăvire cu Veronal, pe Lelia Popescu şi pe Lina Mory şi că a încercat să-l omoare, prin aceeaşi metodă, pe socrul ei, Stelian Popescu. Din prima secundă a anchetei şi până-n ultima clipă a vieţii ei, românca a susţinut că e nevinovată şi că nu ştie cum au murit victimele. Ea a precizat că n-avea niciun interes în moartea socrilor ei, „dat fiind că, după legea română, soţia nu moşteneşte decât dacă are copii”.

Însă cel care a condus ancheta, Charles Cornu, procuror general al Genevei timp de aproape trei decenii, a fost permanent convins că, „dacă Maria Popescu nu e vinovată, ea e cel puţin martoră. Ar fi prea simplu să se limiteze la a declara: «nu am nimic de spus». Ea, care a fost martora ultimelor clipe ale victimelor, ar trebui deci să contribuie la descoperirea asasinului sau asasinilor. Altfel, devine complicea lor”, preciza procurorul, în sala de judecată.

Considerat complice al Mariei Popescu, Dinu Ranetti, care era de profesie avocat, s-a decis să colaboreze cu organele de anchetă, iar după trei săptămâni de arest, a cerut o audiere în fața judecătorului de instrucţie. A spus atunci tot ce ştia. Sau aproape tot. Iar în schimbul mărturisirilor sale, a obţinut pentru sine o ordonanță de clasare.

În rechizitoriu, procurorul îl numea pe Ranetti „executantul muncilor murdare”. El era cel care mergea la bancă, pentru a schimba aurul în bancnote, sau făcea rost de chei false, descuind uşi sau sertare. 

Maria Popescu scria în cartea sa că Ranetti a devenit „cel mai bun martor al «prietenului» meu, procurorul Republicii”, doar pentru a se răzbuna, căci, îndrăgostit de ea fiind, „a pus să se confecţioneze chei false la biroul meu, la sertarele mele”, având nevoie de „o dovadă palpabilă a iubirii mele pentru François. Boala îl transformase într-un personaj incolor, molatic, fără caracter, grijuliu de sine, temându-se de orice efort fizic, de orice preocupare care ar fi putut să-l facă să se gândească la orice altceva afară de boala lui”, spune Maria Popescu. 

În anchetă, Dinu Ranetti a declarat că verişoara lui se bucura de o libertate prea mare și profita de asta, iar el, după ce a făcut o mică anchetă, a găsit scrisorile compromițătoare ale amantului. Ranetti a mai povestit că nu se simțea în largul său acasă la familia Popescu şi că-i era mereu frică, iar într-una din zile, după ce a băut dintr-o limonadă, a bănuit că fusese otrăvit. 

El şi-a amintit că în duminica în care menajera a rămas încuiată în camera ei, aflându-se în apartamentul soţilor Popescu, a observat pe o masă un pahar cu apă în care se aflau o lingură și un depozit de pulbere albă, apoi a auzit pe cineva furişându-se, în vârful picioarelor. 

În aceeaşi zi, a mai spus Ranetti, verişoara lui l-a pus să-l sune pe François Turrettini, ca să-l roage să vină la ea. Întâlnirea celor doi a fost scurtă: ea i-a împărtășit amantului suspiciunile ce planau asupra ei și l-a rugat să spună că el îi dăruise banii, pentru a-şi cumpăra bijuteriile. Turrettini a fost de acord, însă în anchetă, a mărturisit cum ea îi ceruse să declare asta. 

Şi Maria Popescu a recunoscut, parţial, această întâlnire, declarând că, atunci „când Turrettini a venit acasă la mine, la cererea mea, i-am spus că îi mărturisisem soţului meu despre relaţia noastră şi că discutasem cu profesorul Naville (medicul legist), despre faptul că se zvonea că socrul meu nu avusese un accident cerebral, ci că ar fi fost otrăvit”.

Tuburile cu Veronalul dăruite amantei care se temea de cancer şi îşi plănuia sinuciderea 

Veronalul era substanţa comună ce provocase decesul Leliei Popescu, pe cel al Linei Mory, dar şi intoxicaţia gravă a lui Stelian Popescu. 

În faţa judecătorului de instrucţie, François Turrettini a mărturisit că Maria Popescu îi spusese că ea crede că are cancer și că, dorind să-și pună capăt zilelor, are nevoie de Veronal. Iar el i-a oferit cinci sau șase tuburi, fiecare dintre ele conţinând câte 10 pastile, și asta fiindcă era convins că amanta lui, care nu părea să fie bolnavă, n-o să aibă niciodată ocazia să le folosească.

Veronalul oferit Mariei Popescu n-a lăsat nicio urmă în vreun registru de farmacie căci, deşi terminase facultatea, Turrettini nu era încă înscris ca medic și n-avea dreptul să prescrie medicamente.

După zece zile de arest, şi Maria Popescu a mărturisit că a primit Veronal, dar nu cinci-şase, „ci patru flacoane, ce mi-au fost înmânate la începutul lunii iunie de Turrettini, cu care m-am întâlnit în oraş. Acest Veronal era destinat folosinţei mele personale (…), pentru a mă sinucide, dacă teama mea de a avea cancer s-ar fi dovedit justă.”

La începutul acelui an, ea suferise o intervenţie chirurgicală la un sân, fiindcă medicii suspectau c-ar putea avea cancer, „însă analiza a arătat că tumoarea nu era de natură malignă. Cunoscând minciunile «caritabile» ce se spun întotdeauna acestor bolnavi, nu am crezut această afirmaţie şi mi-am jurat că nu voi muri niciodată de cancer. Văzusem prea multe cazuri în familie. Din acest motiv i-am cerut lui Turrettini acele flacoane de Veronal: pentru propria mea folosinţă, în caz că aş fi avut într-o zi nevoie de ele”, explica Maria Popescu, în cartea sa.

La proces, prof. Naville a precizat că doza letală de Veronal e, în general, de 10 grame, adică aproximativ două tuburi. Aşa că judecătorul a întrebat-o pe Maria Popescu: „Dacă aveaţi gânduri de sinucidere, de ce i-aţi cerut lui Turrettini patru sau cinci tuburi? Două ar fi fost suficiente!”. „E foarte simplu”, i-a răspuns acuzata, „Turrettini mi-a dat primele două tuburi cu atâta uşurinţă, încât m-am îndoit de eficacitatea lor și i-am mai cerut încă două.”

Dacă Maria Popescu ar fi arătat în sala de judecată tuburile pline cu Veronal, ea ar fi fost imediat eliberată şi scoasă de sub acuzaţii. Numai că aceste tuburi, ce i-ar fi dovedit inocenţa, dispăruseră. „Flacoanele erau pline”, a susţinut ea. „Le-am aruncat vineri la amiază în WC-ul apartamentului meu, ca să nu le găsească profesorul Naville, care ne anunţase că va veni să percheziţioneze apartamentul. Recunosc că m-am speriat fără motiv.” 

Spunea Maria Popescu adevărul? Experimentele judiciare efectuate au demonstrat că flacoanele cu Veronal puteau să treacă lesne prin conducte şi să ajungă în canalul colector. Dar acest rezultat nu dovedește nimic, a avertizat acuzarea. Căci, potrivit declaraţiilor lui Turrettini, „în ziua în care Lina Mory a fost găsită muribundă, Maria Popescu mi-a cerut să-i fac rost de alt Veronal, pentru a înlocui flacoanele lipsă”. 

Pusă în fața acestei mărturii, ea a susținut că în acea zi nu s-a întâlnit deloc cu amantul, iar „dacă el a avut cumva această idee, eu nu i-am cerut niciodată Veronal, pentru a înlocui flacoanele pe care le aruncasem”. 

VA URMA: Procesul, graţierea, erorile din anchetă şi cum a apărut teoria că Maria Popescu e victima unei erori judiciare 

Bibliografie:

1. Maria Popescu – „Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase”, Editura Corint, 2018

2. Arhiva ziarelor Gazette de Lausanne şi Journal de Genève: https://www.letempsarchives.ch/

3. Recenzia cărţii lui André Germain (C. Burnier, 1947), „Maria Popesco: amoureuse et criminelle?”: https://data.over-blog-kiwi.com/0/54/43/33/20220417/ob_9d00d3_compte-rendu-de-maria-popesco.pdf

4. Stelian Tănase – „Anatomia mistificării 1944 – 1989”, Editura Humanitas, 2009

5. Prof. Alexandrina Nicolae – „Juristul, omul politic şi ziaristul Stelian Popescu”, 2005 – https://biblioteca-digitala.ro/?articol=28036-juristul-omul-politic-si-ziaristul-stelian-popescu–bucuresti-materiale-de-istorie-si-muzeografie-bucuresti-mim–xix-2005

6. Elena Popescu-Lugoşianu, „Jertfele mele: tatăl, soţul şi fiul meu”, 1993  –  https://www.revistamemoria.ro/jertfele-mele-tatal-sotul-si-fiul-meu/