Cum i-a făcut Trump să plângă pe comedianții de la Hollywood

A decis să prelungească neprecizat perioada de încetare a focului ce expira ieri, dintr-un motiv pe care, făcându-i să plângă pe comedianții de la Hollywood, l-a explicat astfel: „Cred că nu au de ales! Le-am eliminat marina, le-am eliminat forțele aeriene, le-am eliminat liderii… Sincer, asta complică cumva lucrurile”. (Cum bine spunea mintosul Hegseth, ministrul războiului: când vorbeşte Trump, lumea trebuie să tacă).

Înţelegem de aici că – după atâtea victorii istorice şi decisive, repurtate în ultimele săptămâni împotriva Iranului (fără să o mai luăm în calcul pe cea aneantizatoare din Războiul de 12 Zile de anul trecut) – preşedintele Statelor Unite n-are cu cine să încheie a unsprezecea dintre păci. De la începutul acestui al doilea mandat a stat chitit pe pace (precum Witkoff şi Kushner pe adulmecat brizele financiare din Golf) şi s-a pomenit acum vorbind singur.  

Experţii, cei de care Trump s-a săturat înainte să îi asculte, argumentează că s-ar arăta la orizont premise pentru un conflict îngheţat. (Încerc să explic, cât mai pe placul lui Trump: un astfel de conflict nu înseamnă că înţepeneşti în bârlog, ci – ca urşii polari din Groenlanda – te mai dezmorţeşti, mai vânezi câte o focă pe gheaţă). Spun experţii, dând exemplu Afganistanul: „Un război nerezolvat care continuă la un nivel scăzut, sub pragul luptelor la scară largă”.

Să ne întoarcem însă în 21 aprilie, la Marţea Celor 24 de Ceasuri Aproape Bune. Ziua a început cu declaraţia preşedintelui la CNBC, asigurând omenirea care stătea cu mâna pe buşonul de la rezervor că personal se află într-o poziţie puternică de negociere cu Iranul şi va urma cu siguranţă o „înţelegere excelentă”. Drept pentru care, răspunzând la o întrebare privind timpul foarte scurt până la expirarea acordului, a răspuns ferm că nu doreşte să-l prelungească. (A mai afirmat şi că, dacă ar fi fost pe atunci preşedinte, ar fi ştiut cum să „câştige mai repede Vietnamul”, ceea ce ar putea inspira un thriller cu un Rambo blond caftit în faţa moscheii).

În acest timp, premierul de la Ierusalim se ruga nu carecumva să aibă loc, totuşi, a doua rundă de negocieri la Islamabad, riscând ca prin aceasta să se pună capăt războiului. Marelui Bibi i-a venit inima la loc când a auzit vocea Iranului ai cărui reprezentanţi anunţau că nu se vor prezenta în Pakistan, dacă SUA nu ridică blocada asupra porturilor. Ne putem lesne imagina ce a simţit Netanyahu auzind, la finalul Marţei Celor 24 de Ceasuri Aproape Bune, că Trump, fără să-l fi consultat, a luat decizia de a prelungi acordul de încetare a focului încă vreo două săptămâni. Adică până când regimul de dictatură militară de la Tehran îl va găsi unde l-a ascuns pe Liderul Suprem, Mojtaba Khamenei, ca să poată agrega în tihnă o ofertă pentru următoarele negocieri de pace. Trump chiar părea să deplângă dezbinarea de la vârful conducerii iraniene, când – culmea! – aceasta tocmai îl acuza că trage de timp pentru a prepara un atac-surpriză (specialitatea Casei Albe conduse de geniul stabil).

Două săptămâni – timp destul ca premierul Netanyahu să-l aducă pe Trump pe calea cea bună. Calea unei noi victorii istorice sau măcar decisive. Oricum s-ar numi, tot a înfrângere strategică va aduce.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE