„Gunoieri? Nu mai avem locuri”

Cu toate acestea cateva semne de intrebare au ramas in mintile bucurestenilor, care nu pot pricepe cum se face ca in fiecare decembrie „iarna nu-i ca vara” si cum de primarii se fac ca ploua cand afara ninge.
Am vrut sa dam o mana de ajutor si ne-am gandit ca ar fi bine ca in loc sa dam cu bata in balta, sa punem umarul la curatenia orasului. Pentru a testa, intr-o prima faza, piata de munca ne-am gandit ca cel mai indicat ar fi sa incercam sa ne angajam intr-un domeniu de activitate de care, cel putin la nivel teoretic, toata lumea fuge si care in perioada aceasta se afla pe buzele tuturor: deszapezirea si curatenia orasului. Patru „monstri sacri” ai salubrizarii isi disputa la ora actuala teritoriul Capitalei, toti patru laudandu-se cu o experienta demna de invidiat: Supercom, Rosal, REBU si Urban.

„Veniti maine, pregatiti cu buletinul si cu un CV”
Pierduta pe una dintre stradutele mohorate ale cartierului Colentina, firma Supercom a fost prima careia am dorit sa-i oferim ajutorul. Neconditionat, intelegem, lefuri mici, dupa posibilitati.
Suntem condusi intr-o cladire care seamana mai mult a hangar, dar care, spre surprinderea noastra, este frumos compartimentata la interior. E cald, placut, iar angajatele de la ceea ce pare a fi biroul de resurse umane sunt cat se poate de amabile si binevoitoare. „Cati ani aveti, unde ati mai lucrat, ce stiti sa faceti, ce studii aveti, locuiti in Bucuresti?”. intrebari de rutina carora credem ca le-am facut fata cu succes. „La munca de strada nu mai avem locuri libere, dar daca va intereseaza niste posturi de incasatori mai putem discuta”. Facem fete-fete, iar nedumerirea noastra este rapid descifrata. „Bine, mai vorbim maine atunci. Veniti cu o copie dupa buletin si dupa actul de studii si vedem ce facem. Sa veniti pregatiti si cu un CV. Nu-i nici o problema, il faceti de mana daca nu gasiti un calculator”, ne lamureste functionara.
in spatele nostru usa de fier masiv se inchide incet si ne gandim oare cati dintre tiganii (copii, femei, barbati) care frecau trei lopeti si sapte maturi la intersectia Fundeni cu Colentina si-au completat, cu rabdare, un CV semiprofesional sau si-au redactat o scrisoare de intentie pe calculator.
Ne-am gandit ca poate este vorba doar de ghinion, asa ca am purces spre Rosal. Ne-am dezumflat imediat, forta de munca exista si aici. Clar. Chiar in poarta firmei, langa laboratorul de patiserie de peste drum, proptite in lopeti, trei tiganci priveau cu nedisimulata incantare la autobuzele ce abia isi faceau loc prin traficul sugrumat de soferul unei basculante ce plecase linistit dupa tigari. „Nu cred ca se mai angajeaza, dar mergeti si intrebati sub scari, la ghereta aia”. Paznicul ne priveste din cap pana in picioare, apoi isi vede in liniste de ale lui. Domnul Mardare, persoana de contact indicata la poarta, avea treaba pana peste cap. Asistat in tacere de, probabil, trei viitori angajati, completa cateva hartii. il lamurim imediat ce dorim, dar pana la urma se pare ca dumnealui este cel care nu parea prea lamurit. „Cred ca nu ati nimerit bine. Voi stiti cu ce ne ocupam noi? Cu maturatu’, cu gunoaiele, cu astea. Sunteti siguri ca va intereseaza?”. Rasuflam usurati, deci nu ne aflam in sala de conferinte a Agentiei Spatiale Romane. La capitolul „experienta profesionala” marturisim ca nu stam prea bine: „Pai, eu am tras de niste lazi printr-un depozit, iar ea a lucrat ca ingrijitoare la o scoala”, explicam.
Dar, stupoare. „Nu avem posturi libere, adica nu prea mai avem”. Insistam. „Bine, hai ca o rezolvam noi cumva. Of, mai, copii, daca veneati de la Bratele de Munca (n.r. Oficiul Fortelor de Munca) era mai simplu”, se milostiveste intr-un final domnul Mardare de privirile noastre abatute. „Lasati-ma sa vorbesc cu unul din patroni si veniti maine dimineata la prima ora”.
REBU. Garajul „Bujoreni”. Liniste si pace, in curte cativa angajati deapana probabil amintiri. „Ati venit degeaba, pana in martie nu se fac angajari. Avem angajati suficienti, e schema complecta. Buna ziua”. Geamul de termopan al casutei de la poarta ni se inchide sec in nas. Paznicul, om milos pesemne, ne sfatuieste cu draga inima sa mergem la concurenta, gard in gard cu REBU aflandu-se societatea Urban. Mergem, nu inainte de a-i felicita pentru faptul ca au „schema complecta”, pentru pojghitele de gheata de doi centimetri de pe trotuarul ce da in poarta garajului si pentru muntii de zapada de sub care vom vedea bordurile de pe bulevardul Timisoara cel mai devreme probabil in luna mai.
Domnul Zinca, de la Urban, pare sa inteleaga perfect problema noastra. „Ma, io zic ca treaba asta nu prea e de voi. N-aveti fete”, ne spune suspicios. „Da’ ce? Doar n’om avea fete de doctori?”, riscam noi. Angajatorul nu se lasa. „Asta e munca de stat in frig, de tremurat, de dat la lopata. Sa veniti sa stati putin apoi sa plecati ca nu va place, nu merge asa. Noi va facem si carti de munca, aici e treaba serioasa”. Aceleasi parlamentari, aceleasi discutii interminabile. Parca dorind sa ne descurajeze, domnul Zinca incearca sa ne atinga la coarda sensibila. Banii. „stiti ca pe aici se dau lefurile, dar mai sunt probleme cateodata, ca peste tot. Uneori nu-i prea luati la timp, asa ca daca aveti rate la banca, nu stiu ce sa zic. E nasol, o sa fie greu. Sa nu ma injurati pe mine apoi, da? Ce pregatire profesionala ai, la zi? stii sa scrii? Ia si fa o cerere, subsemnatu’, domiciliat in, va rog sa-mi aprobati cererea de angajare la Stradal. Data, semnatura, hai”.
Terminam de completat cererile, i le inmanam, le citeste cu atentie. „Mai, copii. Nu va promit nimic. sefu’ e plecat, numa’ el le semneaza p’astea, avem 30 de locuri libere, da’ nu stiu ce sa zic. Mai veniti peste o saptamana sa intrebati ce si cum”. Fraza i-a fost luata din gura de un domn scund, indesat, tuciuriu, venit si el cu o rugaminte. „Da’ sefu si mie de munca, ca-mi moare copiii acasa de foame”. „Mai vorbim saptamana viitoare, da?”. „Da, cum sa nu”, ne saluta in felul lui domnul Zinca, privind insa cu interes la tiganul ce se proptise in fata biroului.
Iesim fluierand a paguba. Un ciudat sentiment de frustrare ne cuprinde si incercam sa intelegem ceva din cele peste sase ore in care am vrut sa oferim un mic si neinsemnat, poate, ajutor celor mai mari firme de salubrizare din Bucuresti. Concret, judecand la rece, situatia se prezinta in felul urmator: bani nu sunt, dar nu au fost niciodata suficienti, utilaje am vazut din belsug, ingramadite in garaje, de forta de munca, mai mult sau mai putin pregatita, pare sa nu fie lipsa. si atunci care sa fie problema? Sa fie vorba de incompetenta sau rea-vointa? Din partea noastra intrebarea nu necesita neaparat un raspuns, era mai mult retorica.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE