Marele poet român Nicolae Labiş a presimţit că va muri!

Un fulger i-a lovit casa în vara lui 1956

Mai mult, Nichita a considerat că nu poate publica nimic cât timp trăieşte Labiş, dovadă că primele poezii ale “Îngerului Blond” apar în martie 1957, la trei luni distanţă de tragicul accident de tramvai. Fire sensibilă şi cu darul premoniţiei, Labiş şi-a anticipat moartea printr-o poezie scrisă cu câteva luni înaintea accidentului de tramvai care avea să-i curme viaţa. Una dintre surorile poetului, Margareta, a povestit pentru Jurnalul Naţional întâmplarea ce a determinat apariţia acelor rânduri tulburătoare: “O minge de foc (n.r. – un fulger) a pătruns prin firul antenei de radio, prin partea de sus a peretelui exterior, de la camera unde atunci dormeau părinţii şi sora mea Teodora. Globul incandescent a perforat bârnele din lemn şi tencuiala fără să aprindă casa. Tata a văzut îngrozit cum, în întunericul nopţii, mingea de foc dansa imponderabil în aer deasupra patului mare, dublu, şi cum apoi s-a scurs nevăzută prin mânerul de metal al unei umbrele rezemate de peretele opus spărturii”. Chiar în ultima vară a lui (1956), Labiş – marcat emoţional de “vizita” fulgerului – a aşternut pe hârtie următoarele versuri, interpretând ciudatul eveniment ca pe un avertisment trimis de către moarte, aşa cum consideră şi astăzi sora lui Margareta:

“Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai,
Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa,
E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai
Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa”.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

A debutat la 15 ani

Născut în satul Mălini, din judeţul Suceava, pe 2 decembrie 1935, din părinţi învăţători, Eugen şi Ana Profira, Labiş a avut o ascensiune fulgerătoare, debutând în ziarul Zori Noi, în 1950, la doar 15 ani. Termină apoi Şcoala de Literatură Mihai Eminescu din Bucureşti, după care urmează, vreme de un semestru, cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală (1954). În 1956, îi apare volumul “Primele iubiri”, iar după moarte, doi ani mai târziu, în 1958, se publică şi cartea “Lupta cu inerţia”. Considerat vârful de lance al generaţiei şaizeciste, Nicolae Labiş a lăsat în urmă versuri nemuritoare şi amintiri frumoase, dar şi o mulţime de regrete şi de întrebări fără răspuns.

Întâmplare nefericită sau crimă cu premeditare?

Misterul morţii lui Labiş dăinuie şi astăzi. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, poetul ajungea sub roţile unui tramvai, după o seară petrecută cu prietenii la restaurant, şi se stingea 12 zile mai târziu, la 22 decembrie, paralizat şi devorat de bronhopneumonie.

Reconstituirea acelei nopţi de decembrie începe la restaurantul Capşa din Bucureşti, acolo unde Labiş şi-a petrecut seara într-un cerc de prieteni. Demnă de menţionat este apariţia la masa poetului a unei dansatoare din ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, Maria Polevoi, despre care se spunea că dorea de mult să intre în viaţa sentimentală a lui Labiş. Din declaraţiile martorilor, seara, stropită din plin cu ţuică, s-a prelungit apoi la restaurantul Victoria, petrecerea spărgându- se spre miezul nopţii. Apoi, Labiş s-a îndreptat spre staţia din faţa Spitalului Colţea, în aşteptarea tramvaiului, însoţit de două femei, Zizi Munteanu şi dansatoarea Polevoi. Acolo, pe refugiul staţiei, Labiş a fost lovit de tramvai şi a căzut între vagoane. Unii au spus că a vrut să ia tramvaiul din mers, alţii – că era beat şi că n-a fost atent. S-a mers şi pe varianta că era urmărit de un securist care l-ar fi împins pe cel pe care-l fila.

Recomandări

Rusia amenință că va ataca Polonia dacă NATO aduce arme nucleare pe teritoriul său: „Vor deveni cu siguranţă o ţintă”

Poetul a susţinut că a fost împins

Poetul, pe patul Spitalului de Urgenţă, unde a fost dus în grabă, le-a făcut o mărturisire şocantă prietenilor săi, Mihai Stoian şi Florin Mugur. Astfel, Labiş le-a povestit acestora că în momentul accidentului era însoţit de doi bărbaţi şi de o femeie, iar când a încercat să urce în vagon, cineva l-ar fi îmbrâncit şi atunci s-a agăţat de grătarul dintre vagoane, căzând cu capul în jos şi lovindu-se de caldarâm. Labiş a agonizat 12 zile pe patul de spital, paralizat de la torace în jos, cu coloana fracturată, şi a murit de bronhopneumonie în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956.

Martora s-a sinucis în 1979

Versiunea anchetatorilor a fost aceea că “accidentul, produs când tramvaiul cu numărul 13 intra în staţie, s-a petrecut doar din vina poetului, care era în stare pronunţată de ebrietate şi nestăpânind picioarele”. Maria Polevoi, dansatoarea care l-a dus pe Labiş la spital şi singurul martor care putea să mai facă lumină, s-a sinucis în 1979, după ce a luat o doză mare de somnifere.

Urmărește-ne pe Google News