peste pamantul arid, au ajuns militarii bistriteni din Batalionul 81 Infanterie „soimii Carpatilor”. De aceea, luptatorii romani de la An Nasiriya se ghideaza in baza militara, dar si in afara ei, numai dupa reguli stricte de la care nu se abat niciodata. Pentru ca tin la viata, au transformat tabara „Camp Mittica” intr-o fortareata in care tot ce misca este spravegheat zi si noapte. Dupa un zbor de cateva ore, in timpul caruia am traversat Marea Neagra si Turcia, am pasit pe „taramul dintre fluvii” sau „tara de la marginea apei”, asa cum este supranumit Irakul, tinut traversat de fluviile Tigru si Eufrat. Ceea ce am vazut de sus, de la inaltimea norilor, m-a pregatit pentru ostilitatea ce avea sa mi se infatiseze. intinderi uriase de pamant pustiite din cauza lipsei apei sau mlastini noroioase ramase dupa secarea a cine stie ce rau, acum brazdate de o panza uriasa de canale la care loclanicii au muncit din greu. in plus, stirile despre crime ingrozitoare si rapiri produse aici, orori care fac incojurul lumii, nu au cum sa lase indiferent pe nimeni, asa ca masurile de siguranta sunt dintre cele mai severe.
inca de la Aeroportul Talil am fost preluat de militarii romani care, cu o masina ARO adaptata la conditiile de teren si clima, m-au dus in tabara situata la zece kilometri distanta. Nu e vorba doar de o forma de protocol, ci este o masura de precautie menita sa ma puna la adapost. „Fotografiatul in tabara este permis numai in anumite locuri, iar accesul e limitat pana la obtinerea unui act de identitate eliberat de armata italiana, cea care conduce baza”. Sunt instruit in timp ce masina in care ma aflu hurducaie din toate incheieturile pe drumul denivelat ce duce spre tabara internationala „Camp Mittica”.
Italieni, portughezi si romani, soldati care populeaza aceasta tabara, nu au cum sa uite ca in urma cu putin timp un sinucigas irakian s-a aruncat in aer in baza americanilor situata in zona Bagdadului, chiar intr-una din salile de mese, plina la acea ora din miezul zilei. in acea explozie cumplita au murit aproape o suta de militari. Atentatorul, care lucra ca zilier in unitate, nu fusese verificat suficient. Pe atunci accesul in baza se facea mult mai facil, fara un control amanuntit. Tragedia a schimbat multe din regulile razboiului.
Acum, dimineata, la intrarea in tabara fiecare „stranier”, care trebuie sa aiba un permis de munca, este supus unui control riguros cu aparate de detectat metale si mecanisme infernale, dupa care este imbarcat in camioane si dus la locul in care lucreaza. in plus, muncitorii irakieni nu au voie sa lucreze singuri nici macar o clipa. Militarii ii urmaresc pas cu pas pe toata durata orelor de program. Din aceasta cauza, ca toti nou venitii, de cum intru in „Camp Mittica” sunt fotografiat de carabinieri si pus sa completez o fisa cu toate datele personale. Nume, prenume, tara din care vin, profesia si numarul de pasaport. Toate acestea sunt trecute pe un card ce trebuie purtat la vedere, care ma fereste de discutii inutile cu politistii italieni aflati in patrula zi si noapte prin baza, dar si de mari neplaceri. Orice incalcare a acestui regulament in ceea ce priveste portul cardului de identitate atrage dupa sine chiar arestarea mea si alertarea celor care conduc Batalionul 812 Infanterie „soimii Carpatilor”, raspunzatori de prezenta mea in baza.
La ora 22.00, „Camp Mittica” se inchide. Nimeni nu mai are voie sa mearga prin baza fara vreun ordin precis. Se aud doar motoarele TAB-urilor care se intorc din misiune sau care se pregatesc sa iasa in teren, zgomotele avioanelor ce spinteca prin bezna cerului si avertizarile carabinierilor care, prin portavoce, cer la anumite intervale de timp ca ordinele de restrictie sa fie respectate.
Permanent, serviciile secrete ale armatelor care au soldati in tabara culeg informatii pentru a preintampina eventuale comploturi ale angajatilor diferitelor firme ce provin din randul populatiei indiene, pakistaneze sau irakiene, dar si descoperirea persoanelor care ar putea sa se infiltreze in „Camp Mittica” sub identitati false pentru a lucra, de exemplu, ca oameni de serviciu sau ca vanzatori. Au circulat chiar zvonuri care vorbeau de unele actiuni de spionaj ale unor muncitori care ar fi dat informatii rebelilor cu privire la misiunile de scotocire care ii vizeaza, dar au fost infirmate de militarii romani. „Nu au acces la acest gen de informatii, asa ca nu au cum sa stie cand plecam si unde ne ducem”, imi spune capitan Cristian Dan, luptator in Batalionul „soimii Carpatilor”.
La capitolul legende ramane si pretul pus de teroristii irakieni pe capul militarilor care lupta pe frontul din tara pe care cu mana de fier a condus-o Saddam Hussein. „Riscul exista oricum, nu este nevoie de „stimulente” pentru rebeli. Ei lupta pentru alte idealuri, nu pentru un pumn de dolari”, spune un militar.