Tragedia de la Caracal. Dincolo de groază și indignare, ce facem pentru a proteja copiii și adolescenții? Interviu cu deputata Oana Bîzgan, inițiatoarea Legii Registrului infractorilor sexuali

Libertatea a derulat, în ultimele luni, o serie de investigații referitoare la pedepsele mici și chiar la clemența pe care o primesc agresorii sexuali asupra copiilor.

Citește AICI toate investigațiile Libertății despre prădătorii de copii.

Deputata independentă Oana Bîzgan, care a inițiat Legea Registrului infractorilor sexuali, crede că a venit momentul să ne asumăm și responsabilitatea individuală în protejarea copiilor și altor grupuri vulnerabile. 

Deși este o soluție preluată din Occident (ba chiar cetățenii pot consulta direct acest registru în Statele Unite), registrul infractorilor sexuali a fost întâmpinat cu multă rezistență. 

O bună parte dintre oamenii care lucrează direct cu copiii – de la profesori sau medici – s-a plâns că trebuie să aducă o hârtie în plus la angajare: o adeverință care să dovedească faptul că nu sunt în registrul poliției. În plus, s-a creat impresia falsă că este necesară o adeverință la fiecare șase luni, deși legea prin care este înființat registrul cere ca această adeverință să fie prezentată doar la angajare.

– Cum ar putea ajuta un proiect ca registrul național al infractorilor condamnați pentru infracțiuni sexuale sau împotriva minorilor în prevenirea unor cazuri ca tragedia de la Caracal, chiar dacă nu identice?
– Ceea ce s-a întâmplat la Caracal ne face pe toți să urlăm în interior. Este groaznic și este inacceptabil ca un copil, o fată, un cetățean să strige după ajutor, să facă tot ceea ce ține de ea pentru a fi salvată și noi să nu reușim să o ajutăm. Dincolo de cei direct responsabili și care trebuie să răspundă pentru ceea ce s-a întâmplat, cred că trebuie să fie ultima lecție pe care noi, ca societate, o învățăm.

Am avut Colectiv, am avut Hexipharma, am avut o grămadă de alte situații din care tot am sperat că o să învățăm, dar nu am făcut-o. Trebuie să învățăm cu toții, inclusiv noi, clasa politică, că nu se fac reduceri de costuri acolo unde este vorba de vieți umane și, mai ales, unde este vorba de vieți de copii. 

Acesta a fost și gândul meu, când am făcut registrul național, pentru a putea să urmărim, pentru a putea să protejăm, pentru că odată ce se întâmplă un lucru, ne scandalizăm cu toții, ne simțim rău ca nație, însă dacă nu reușim să mergem mai departe și să facem lucrurile așa cum trebuie, nimic nu se va schimba. Nu vom putea rezolva totul dintr-odată. Dar registrul va ajuta să salvăm anumite vieți, și noi ca societate trebuie să facem un efort.

Să fim mult mai atenți în jurul nostru și, da, atunci când trebuie să ne luăm o singură dată un extras din acest registru, să ne bucurăm că o facem, pentru că un minim efort din partea noastră poate în mod indirect să ne salveze copiii.

Nu putem să facem exact ce am făcut până acum: să găsim trei vinovați, să cadă trei capete și să continuăm în același fel. 

– O obiecție mare adusă proiectului a fost interpretarea cum că oamenii din anumite profesii, de pildă medicii sau cadrele didactice, trebuie să aducă o adeverință la fiecare șase luni.
– Așa cum cazierul trebuie ridicat la angajare, din același loc, în același timp, fără altă procedură, fără niciun fel de cost extra, de la același polițist vom ridica și această adeverință atunci când ne angajăm într-un loc în care lucrăm cu persoane definite prin lege ca fiind în situații de vulnerabilitate.

Oamenii deja angajați în aceste instituții vor depune la dosarul de resurse umane această adeverință o singură dată. S-a făcut o confuzie, adeverința are șase luni valabilitate, tocmai ca să nu mai faci mai multe drumuri până la poliție, în cazul în care durează mai mult găsirea unui loc de muncă. Oamenii nu trebuie să își ia o dată la șase luni adeverință, este greșit, ci doar o dată la angajarea în aceste instituții.

Să nu uităm că sunt oameni – și voi, presa ați arătat cel mai bine asta – care și-au violat propriii copii și apoi s-au dus să facă muncă voluntară la centrele de copii cu handicap.

– Și existând un risc mare de recidivă…
– Da, doar 30% din astfel de agresori nu repetă fapta. 

– Cum vă explicați că, deși este o soluție la o problemă gravă, recunoscută de toată lumea, registrul a fost primit cu atâta reticență?
– Din păcate, cred că avem nevoie să exersăm, ca societate, responsabilitatea individuală și dorința personală de a face România mai bună. Suntem încă obișnuiți să așteptăm de la stat: statul să facă, statul să facă…  Este normal să avem așteptări de la modul în care cheltuim banul public și modul în care oamenii care ar trebui să ne conducă în interesul cetățeanului ne conduc.

Însă avem nevoie și să exersăm propria responsabilitate.

Avem cel mai mare număr de femei bătute din Europa. Câți vecini, câți colegi închid ochii la aceste lucruri?

Dacă nu înțelegem că doar împreună și vorbind aceeași limbă vom reuși să schimbăm România, atunci va mai dura încă 30 de ani… Statul suntem noi, toți cetățenii României avem puterea de a face lucrurile mai bune. 

– Registrul omolog din Statele Unite poate fi direct consultat de cetățeni, ca să vadă, de exemplu, dacă un vecin al lor este pe această listă. Va funcționa la fel la noi? Momentan are acces doar poliția.
– Momentan ar fi fost imposibil să intrăm în tema asta în România, să fie ca în SUA. Dar cred că în momentul în care te gândești că trebuie să iei un astfel de certificat și tu ai fost condamnat pentru astfel de fapte… Eu m-am gândit la prevenție. Sunt convinsă că foarte mulți vor fi descurajați să se apropie de astfel de locuri de muncă.

 – Dar acești oameni pot reprezenta un pericol pentru comunitate în sine, vecini de exemplu…
-Așa este. Și tocmai de aceea am introdus partea cu polițiștii care îi controlează. Am colaborat foarte bine cu Poliția Română, care își dorește să facă pași înainte. Am introdus vizitele polițiștilor cel puțin o dată la trei luni, faptul că ei trebuie să aibă permanent contactul cu poliția: să spună unde se mută, unde călătoresc și așa mai departe.

Am prevăzut și că aceste date vor fi schimbate între țări la nivelul Uniunii Europene, când agresorii călătoresc dintr-o țară în alta. Vom avea o vizibilitate foarte clară a traseului: unde lucrează, unde locuiesc, unde merg în vacanță, pentru a urmări și a preveni potențiale situații de acest gen. 

– Există în registru și un catalog de poze, de care nu prea s-a vorbit.
– Da, pentru că nu s-a vorbit decât de “aoleu, ce greu îmi va fi să iau adeverința”. Sunt, de exemplu, foarte multe cazuri când părinții sună disperați la 112, povestesc că fetița sau băiatul a fost urmărit de un necunoscut, care s-a masturbat sau a încercat să îl abordeze etc.

Or acest registru nu numai că avea partea genetică, amprente și ADN, dar va avea și poze recente. Poze pe care le vor face polițiștii în vizitele de monitorizare. Și vorbim de cu totul altă eficiență în identificarea lor. 

Urmărește-ne pe Google News