Mi-am Dorit O Noră De Vis și M-am Ales Cu Una De Coșmar

Tot ce mi-am dorit pe lumea asta, de vreo zece ani încoace, a fost să am și eu o noră, să am nepoți pe care să-i cresc atâta timp cât sunt încă în putere. Nu mi s-a părut niciodată a fi o dorință ieșită din comun, dat fiind faptul că fiul nostru trecuse de treizeci de ani fără a se fi însurat. Problema era că lui nu-i plăcea nicio fată, iar noi, eu și soțul meu, nu încercam să-l influențăm, ca să nu ne reproșeze o alegere greșită.

Ne-am zis că va veni momentul acela când își va găsi jumătatea, că nu trebuie să-l împingem de la spate, ca nu cumva să facă vreo prostie, să se căsătorească numai de gura noastră și să se nenorocească. Așa că am avut răbdare, dar în sufletul meu se afla multă tristețe, fiind-că anii treceau și Mihai nu dădea niciun semn că ar vrea să intre și el în rândul lumii. Atunci când a împlinit treizeci și cinci de ani, l-am întrebat, cu destulă reținere, e drept, dacă nu vine și el cu o fată acasă, să mi-o prezinte.

— Mamă, în ziua în care o voi cunoaște, fii sigură că o s-o cunoașteți și voi.

și cu asta mi-a închis gura. N-a răspuns obraznic, dar cumva, din tonul lui, am înțeles că e o treabă care nu mă privește. și, în mare, așa era, nu era treaba mea, dar mă gândeam cu spaimă că e posibil să ajung să închid ochii fără să-l văd la casa lui, fără să știu pe ce mâini rămâne. Mai ales că agonisiserăm și noi ceva pentru el și ne-ar fi durut sufletul să vedem vreo pițipoancă vârându-se în lucrurile noastre.

Recomandări

„O să fac o crimă în patru ore”. Autoritățile au ignorat semnele radicalizării adolescentului german care a ucis o pensionară la Mediaș. INVESTIGAȚIE LIBERTATEA-DER SPIEGEL

— Nu-ți mai face griji, îmi tot spunea soțul meu. știi bine că are capul pe u-meri, nu-l îmbrobodește nimeni pe Mihai, o să-și ia o fată pe măsura lui, că doar nu-i legat la ochi.

— Ei, da, oftam eu, dar tu nu știi cât de șmechere sunt fetele din ziua de azi? Habar n-ai!

— N-am habar, auzi la ea! Dar ce, eu trăiesc pe altă lume?

Nu trăia pe altă lume, dar era cam naiv bărbatul meu. Foarte încrezător în oameni, boală de care nu s-a vindecat niciodată, nici când niște rude l-au păcălit cu niște acte și i-au furat pământul. Dar ăsta-i alt subiect, nu vă interesează, cu siguranță…

Spuneam deci că-mi doream foarte mult o noră. Mi-o și imaginam. Nu fizic, nu aspectul ei mă interesa pe mine, ci îmi închipuiam că va avea un suflet bun, că va fi blândă, atentă cu Mihai, că îl va iubi, că-l va respecta, că va fi dezinteresată… Bineînțeles că și Mihai trebuia să fie la fel de atent și de iubitor cu ea.

îmi mai prezentase el de-a lungul anilor câte-o fată despre care credeam că se potrivea imaginii mele, dar până la urmă se dovedise că mă înșelasem. Fiindcă o priveam pe acea fată cu alți ochi, eram prea bine-voitoare cu ea, o vedeam așa cum aș fi vrut să fie, pe când, în realitate, ea era cu totul altfel. începusem să-mi cam pierd speranța – Mihai urma să împlinească patruzeci de ani -, când m-a anunțat că vine la masă cu o prietenă.

Recomandări

INTERVIU Atac dur și la Euroins, și la ASF. „Euroins și-a devoalat metodele, involuntar, chiar în conferința de presă pe care apoi au șters-o. Iar cei din ASF ori au fost fraieri, ori au fost înțeleși cu Euroins”

— Cu o prietenă?! am repetat eu la telefon, parcă nevenindu-mi să-mi cred urechilor.

— Hai, mamă, fii serioasă, de ce mă iei peste picior?

— Doamne ferește, Mihai! De-ai ști cât mă bucur! Vă așteaptă mama…

Nu știu de ce, dar am simțit eu că e ceva serios la mijloc. Am pregătit o cină ca-n povești – nu mă laud fără rost, știu să gătesc dumnezeiește – și, în timp ce mă învârteam în jurul oalelor, îmi făceam fel de fel de planuri. Mă gândeam că, în sfârșit, o să am și eu cui dărui bijuteriile pe care le strânsesem în toți anii ăștia. De fiecare dată când îmi cumpăram un inel, o brățară, mă întrebam dacă o să-i placă nurorii mele. Apoi îmi ziceam că, dacă n-o să-i placă, nu-i nimic, poate să le schimbe.

Ce mai, parcă îi făcusem zestre lui Mihai! M-am gândit că n-are nimic dacă e băiat, ce, el nu doarme cu plapumă? Nu se șterge cu prosoape? Ce-i prostia asta că numai fata trebuie să aducă lenjerie, covoare, frigider?

La ora șapte seara, eram gata cu toate și-i așteptam cu inima bătându-mi furtunos. Când am deschis însă ușa, am fost surprinsă în mod neplăcut: în fața mea se afla o fată solidă, nu grăsuță, ci solidă, cu fața colțuroasă și cu trăsături aspre. Nu zâmbea deloc, era aproape încruntată, de-ai fi zis că a fost adusă cu forța.

Recomandări

EXCLUSIV. Critici dure de la Kiev la adresa Occidentului: Ni s-au promis noi tipuri de arme în ianuarie și acum ne spun să mai așteptăm câteva luni. Plătim cu viețile soldaților noștri pentru indecizia Vestului

— Bună seara, poftiți! le-am zis eu, fiindcă se opriseră amândoi în prag.

— Bună seara, a catadicsit și ea să spună, după care a intrat fără să-mi acorde prea mare atenție. S-a întors spre Mihai și l-a între-bat unde-și poate pune haina.

— Dă-mi-o mie, că o pun eu, i-am zis, dar ea i-a întins haina lui Mihai, lăsându-mă cu mâna întinsă.

M-am făcut că nu observ nimic, zicându-mi că nu m-o fi văzut. Nu puteam s-o condamn la nici un minut după ce intraseră în casă! Mă îmbătam cu apă rece, fiindcă Aurelia (așa o cheamă) și-a dat repede arama pe față. în timpul mesei abia dacă a scos câteva cuvinte și parcă stătea pe ghimpi, parcă abia aștepta să se termine masa și să plece.

— Mă conduci? i-a zis ea imediat ce am terminat prăjitura.

Mihai s-a uitat mirat la ea, dar n-a insistat să mai rămână. Când au plecat, Aurelia abia dacă ne-a salutat pe mine și pe soțul meu. Am rămas uimită, dar când s-a întors Mihai, o oră mai târziu, și m-a întrebat ce părere am despre ea, n-am zis nimic de rău. Ce rost avea să bag zâzanie între ei?

— E o fată bună, o să vezi, a continuat el, dar îi trebuie ceva vreme ca să se acomodeze. E cam timidă…

Ce să zic? Speram să aibă dreptate, dar nu eram nici eu de ieri de alaltăieri pe lume, mă mai pricepeam și eu la oameni. Or, mi se părea evident faptul că Aurelia nu mă putea suferi!

Nu știu de ce, care era motivul, fiindcă eu mă purtasem frumos cu ea, aș fi vrut să-mi fie ca o fiică, să-mi fie prietenă, să putem discuta despre orice, să-i dau sfaturi dacă are nevoie… Dar ea nu părea a avea nevoie de nimic și de nimeni în afară de Mihai.

Mi-am zis însă să nu mă pripesc, să văd cum evoluează lucrurile. La următoarea întâlnire, a fost mai rău chiar decât prima dată. Cum deschideam gura să zic ceva, Aurelia mă contrazicea, cu un ton foarte arțăgos. La sfârșit mi-a zis, foarte răspicat:

— Să știți că eu, dacă o fi să mă căsătoresc cu Mihai, vreau să știți foarte bine un lucru: că mă căsătoresc cu el, nu cu dumneavoastră.

Era un mod de a spune să-mi văd de treabă, să dispar din viața lor.

— Draga mea, i-am zis eu cu blândețe, dar nu vreau deloc să mă amestec în căsnicia voastră, Doamne ferește! Tot ce vreau e să fiți sănătoși, să vă iubiți și să-mi dea Domnul zile să ajung să-mi plimb nepoții în parc.

— Ei, vedeți? Vedeți? Ce v-am zis? Ne-ați și planificat copiii… și ziceați că nu vreți să vă amestecați!

Mihai asista pasiv la această discuție, ca și cum n-ar fi fost de față. Era limpede că îl ținea deja sub papuc, dacă nu zicea nimic, nici nu protesta! Am înghițit nodul care mi se pusese în gât și m-am gândit să schimb vorba:

— Aurelia, e destul de târziu. Mă gândeam să facem patul în sufragerie și să dormi la noi. Mâine dimineață plecați direct de aici. știu că am pe undeva o periuță nouă de dinți, îți dă Mihai un tricou și…

N-am apucat să-mi termin vorba, că a sărit ca arsă.

— Dar ce credeți despre mine? Cum să dorm aici? Nu se poate, mă duc acasă la mine! Mihai, te rog să mă conduci!

Scotea flăcări pe nări, așa era de furioasă! Ziceai că am jignit-o de moarte. Mihai iar n-a zis nimic și s-a conformat. După ce-au plecat, i-am zis lui Costel, bărbatu-meu:

— Ei, nu-i prea văd eu pe-ăștia doi împreună. Nu știu de ce, dar ea-mi pare cam scorpie.

— Scorpie, nescorpie, nu cred că trebuie să ne amestecăm. Dacă o fi să fie asta nora noastră, putem să ne punem noi și de-a curmezișul, și tot or să rămână împreună.

— Da, ai dreptate. Dar parcă mă doare sufletul… Nu putea să-și găsească și el o fată care să-i semene?

Nu mai spun că voiam și eu o noră cu care să fiu prietenă, să mă sfătuiesc. Că doar nu-i vreau răul! De ce o fi așa de pornită?

Nici următoarele vizite nu au fost mai rodnice. Tot timpul m-a repezit, m-a contrazis. Am evitat să mă iau cu ea la harță, fiindcă am văzut că Mihai o iubește și mi-am zis că n-ar fi bine să mă bag între ei. Dar când vedeam cum se poartă, îmi venea s-o iau de mână și s-o dau pe ușă afară.

Uite-așa, cu amărăciune, a venit și ziua cununiei. Câți nervi mi-a făcut în zilele dinaintea fericitului eveniment!

— Eu nu merg la cumpărături cu dumneavoastră, ca să-mi cumpărați ce vreți, mi-a zis. Eu mă duc cu Mihai, că eu cu el mă căsătoresc, nu cu familia lui!

La cununie și la masa de la restaurant s-a purtat la fel de urât, iar imediat după ce-am ajuns acasă, în apartamentul nostru cu patru camere, ne-a zis:

— Noi n-o să stăm mult aici, oricât ați vrea asta. Eu vreau să stau cu ai mei și așa o să fie!

— Dar, Aurelia, și noi tot părinți sun-tem, și nici măcar nu vă deranjăm. Noi o să stăm într-o cameră, ne luăm un televizor acolo și, după ora șapte seara, nici nu mai ieșim din cameră.

— Nu, n-are niciun rost. Nici nu poate fi vorba de așa ceva, nici să nu vă gândiți că stăm cu dumneavoastră!

Când se înfuria, își țuguia buzele și devenea parcă și mai ascuțită. și mai acră… Doamne, ce departe era de fata pe care mi-o imaginasem! Dar n-am arătat niciodată că nu-mi plăcea cum se purta, că nu-mi convenea că se ștergea pe picioare cu noi. Mi-am zis că, dacă ei doi se înțeleg, asta e bine, nu mai contează ce simt eu, ce gândesc. Dar ea și cu Mihai se șterge pe picioare… Sunt trei ani de când s-au căsătorit și a reușit să-l îndepărteze total de noi. La început, imediat după căsătorie, au mai stat totuși o perioadă pe la noi. Adică o noapte aici, trei la ai ei. De ce n-a fost fermă, așa cum a zis, că n-o să stea deloc cu noi, nu știu.

— Poate fiindcă a vrut să îi arate lui fiu-tău că are dreptate, să aibă mijloc de comparație… și-a dat cu părerea Constantin. I-o fi zis: „Ai văzut, mă, că nu se poate sta cu ai tăi? Că am dreptate?”. Dumnezeu știe ce o fi fost în mintea ei!

— 0 fi cum zici tu, dar ce putea să-i spună? Ce i-am făcut?! Nu i-am făcut nimic rău, nu știam cum să-i mai intru în grații, ca să fie totul bine. Dar ia spune-mi, e normal să-l îndepărteze așa pe Mihai? Suntem totuși părinții lui, cum să ne închidă telefonul în nas când îl căutăm? Poate îl sunai ca să-i spui că am murit… Cum să nu ți-l dea la telefon?!

Căci așa face. îl ține departe de noi, nu-l lasă să vină să ne vadă, să ne vorbească.

— Vreau să-l scot de sub influența dumneavoastră, mi-a zis ea la vreo trei zile de la cununie.

M-am uitat la ea de parcă aș fi văzut un extraterestru.

— De sub influența mea? Ce fel de influență?

— Da, da, fiindcă nu-l lăsați pe Mihai să ia nicio decizie, dumneavoastră hotărâți pentru el, vă purtați cu el de parcă ar fi un copil. De ce nu vreți să vedeți că e un bărbat de patruzeci de ani, de ce-l tratați ca pe un copil?

— Draga mea…

— Mie să nu-mi ziceți „draga mea”, că nu sunt draga nimănui! mi-a retezat-o ea.

— Aurelia, dar tu crezi că eu îi vreau răul? Nu iau nicio hotărâre pentru el sau în locul lui, dar e normal să-i dau uneori câte un sfat, să-l sfătuiesc de bine. Dar după cum au evoluat lucrurile, poți să-ți dai și tu seama că n-am mai avut ocazia să mai fac așa ceva…

— și nici n-o să mai aveți, vă asigur eu!

Aceea a fost ultima noastră discuție. De atunci, nu vorbim decât strictul necesar, și asta numai când îi căutăm noi, când facem noi primul pas.

Din partea lor întâmpinăm doar indiferență, căci Mihai s-a dat de tot după ea, nu mai face nimic care să iasă din cuvântul ei. Iar eu stau și sufăr că Dumnezeu m-a „potcovit” cu o noră care mă urăște, deși eu n-am făcut nimic care să o determine să nutrească un astfel de sentiment. și oftez și eu după o vorbă bună, și-mi dau lacrimile când văd bunicuțe în parc cu nepoții lor, și mă întreb cu ce-am greșit pe lumea asta de nu am și eu o prietenă, o fiică în nora mea.

Poate fiindcă mi-am dorit-o foarte mult, poate de aceea. Iar dacă n-aș fi trăit pe propria piele experiența asta, aș fi fost convinsă și astăzi că războiul dintre noră și soacră e doar o vorbă-n vânt.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.