Noi, mărturisitorii. Ce putem face în fața discursului urii față de persoanele cu probleme de sănătate mintală
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când vezi reacții precum cele de la România TV, e greu să vorbești despre propria suferință, pentru că astfel de reacții ne confirmă teama de ce e mai rău - că vei fi discreditat, că ți se va retrage încrederea acordată de societate. Dar e cu atât mai necesar să o facem.
Acum 13 ani am fost diagnosticată cu depresie severă. Au urmat diverse scheme de tratament medicamentos, dintre care nu toate au funcționat, am schimbat câțiva psihoterapeuți, au fost și gesturi disperate, și momente în care am vrut să renunț. Datorită medicinei, prietenilor, unor schimbări pe care le-am făcut și în mod cert și norocului, povestea mea s-a terminat altfel decât cea a Iuliei Marin, iar acum pot vorbi despre depresie la timpul trecut, chiar dacă mi se întâmplă să simt cum uneori pare că își întinde ghearele spre mine.
În tot răstimpul bolii mele, în ciuda hăului care se căsca în mine și a reacțiilor adverse ale diverselor tratamente pe care le încercam, mi-am continuat imperturbabilă munca. Am făcut-o atât de bine, încât nimeni nu a știut nimic despre boala mea, care nu a interferat nici o secundă cu ceea ce făceam - există forme de depresie ultrafuncțională. Munca e un refugiu util și necesar pentru unii depresivi - e un loc în care fugi de iadul din tine, în care ceea ce faci capătă un scop imediat, fie și efemer, atenuând lipsa de sens cu care te lupți zilnic și care riscă să facă inuman de dificile gesturile banale, cum ar fi să te ridici dimineața din pat și să te speli. Te scoate din ruminația distructivă a propriei minți și te focalizează pe chestii concrete și rezolvabile.
Desigur, munca nu e un leac, dar e un subterfugiu uneori vital - motiv pentru care uneori depresivii pot fi chiar mai eficienți decât cineva fără astfel de probleme.
Să pui la îndoială capacitatea de muncă și discernământul unui om care suferă de depresie, să-i acuzi pe colegii săi de eșecul său de a lupta cu boala, cum fac cei de le România TV, e o dovadă nu doar a unei lipse crase de umanitate și empatie față de jurnalista Iulia Marin, care nu se mai poate apăra. Poziția lor arată și multă, prea multă ignoranță - așa cum se întâmplă de multe ori, răutatea nu e mereu atât rezultatul unei dorințe intrinseci de a produce suferință, ci e și rezultatul necunoașterii. Nu îmi dau seama în ce măsură în cazul celor de la România TV e vorba de o ignoranță reală sau e una mimată, care răspândește deliberat confuzie cu privire la persoanele care suferă de afecțiuni psihice doar pentru că aceasta e un instrument util în atacul lor la adresa unor colegi de breaslă sau alte calcule meschine.
Oricum ar fi, ignoranța există, se poate vedea pe rețelele sociale, unde cazul Iuliei Marin a stârnit un val de comentarii ce frizează absurdul, iar România TV nu face decât să o adâncească. Iar această ignoranță există și pentru că noi, cei care suferim sau care am suferit, nu vorbim despre suferința noastră. Cel mai adesea, cu mici excepții, nimeni nu știe despre suferința pe care o traversăm, pentru că o ascundem chiar noi - și atunci ne iau drept „oameni normali”. Când ceilalți află că suferim de o afecțiune, e, de regulă, în urma unui gest extrem, care automat ne scoate din categoria „oamenilor normali”. Imaginea care rezultă e puternic subiectivă, compusă din elemente excepționale, care deformează imaginea celui ce suferă și o reduc la câteva aspecte. E ca și cum ne-am forma o imagine despre clima dintr-o țară bazându-ne doar pe fenomenele meteo extreme.
Trăim într-o societate în care o serie de suferințe, printre care și depresia, sunt tabu. Idealul nostru de viață este reprezentat de chipul cu surâs de carton din clipurile publicitare, iar fericirea e transformată dintr-un drept într-o obligație. Tot ce încalcă această obligație e privit ca deviație, ratare, anomalie.
Depresia este boala celor invizibili - asta a fost impresia mea acum mai bine de 10 ani, când am scris prima dată despre asta și în tot acest răstimp, lucrurile nu s-au schimbat. O scenă cu două doamne care nu se cunosc, care se întâlnesc întâmplător în tramvai și încep să-și povestească una alteia despre afecțiunile locomotorii sau reumatism reprezintă ceva banal. Un grup de prieteni care vorbesc la o terasă, cu voce tare, despre rezultatele analizelor medicale și starea ficatului sau bilei lor e iarăși o imagine tipică. Despre depresie se vorbește doar în șoaptă. Sau nu se vorbește defel.
Iulia Marin era o excepție și ca de fiecare dată, majoritate a aflat despre ea din cauza tragediei ei, judecând-o post-mortem fără să o fi cunoscut, aplicându-i clișee și stereotipuri.
Datoria noastră
Cred că este o datorie a noastră, a celor ce au suferit sau suferă în continuare de depresie sau de alte afecțiuni psihice, să vorbim despre asta. Numai așa pot fi risipite prejudecățile - atunci când stereotipul e înlocuit cu un om în carne și oase.
Când evreul, homosexualul, bolnavul mintal capătă un nume, e prietenul sau vecinul nostru. Numai așa putem afla că o persoană bipolară sau care suferă de depresie nu e în niciun caz cineva lipsit de discernământ, că un om care urmează un tratament psihiatric nu e un om nebun.
Că nu toate bolile psihice sunt la fel - din păcate, există cazuri de boli psihice care ne afectează judecata, dar există nenumărate altele care nu interferează cu luciditatea și cu rațiunea.
Doar vorbind despre problema cu care ne confruntăm, ceilalți vor înțelege că depresia nu e o întunecare a minții și nicio deformare a capacităților noastre cognitive.
Depresia e o incapacitate de a te bucura, o îngustare din ce în ce mai acută a spectrului lucrurilor care îți fac plăcere și, pe cale de consecință, o scădere, în unele cazuri până la dispariția totală, a motivației de a mai trăi. Există o literatură de specialitate uriașă pe care oricine o poate citi.
Dar a vorbi despre depresie nu e ceva ce trebuie făcut de dragul celorlalți și al unei lumi mai bune, ci în primul rând de dragul nostru. Pentru că e un act profund eliberator. Pentru că tot ceea ce e ținut în secret ne macină înzecit. Pentru că rușinea e la fel de rea ca boala și e adesea o sursă de alimentare a bolii. Pentru că vom descoperi cum ni se întind, la fel de tremurânde și fragile, mâinile altora care ne împărtășesc suferința, iar acesta e cel mai bun antidot împotriva singurătății care însoțește boala.
Când vezi reacții precum cele de la România TV, e greu să vorbești despre propria boală, pentru că astfel de reacții ne confirmă teama de ce e mai rău - că vei fi discreditat, că ți se va retrage încrederea acordată de societate. Dar e cu atât mai necesar. Pentru că nu există nicio altă modalitate de a lupta cu răul - jurnaliști și formatori de opinie lipsiți de scrupule, în stare să bălăcărească un om care nu se mai poate apăra vor exista mereu. Nu îi putem exclude și nici nu le putem interzice dreptul la opinie. Dar putem mărturisi cum e acel loc pe carei ei îl blamează: suferința.
Foto: ilustrație generică/123rf.com
