De unde vine „obrăznicia” în școli și ce nu e de făcut cu ea. V-o spune un profesor care are copii-problemă la clasă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cea mai sigură metodă de a rata reforme, fie ele și mici, este să te ghidezi după accidente îngrozitoare, după ceea ce poartă crudul nume de „fapt divers”. Crud și adevărat: e fapt divers pentru că e „divers”, nu pentru că n-ar fi tragic sau important.
Cuprins:
O profesoară a fost înjunghiată de un elev. Îngrozitor. Un profesor își abuza elevele. Îngrozitor. Niște elevi de 13 ani mimează actul sexual cu o profesoară. Groaznic. Trebuie intervenit ferm de fiecare dată. Dar nu poți face legi căutând cu Google evenimente îngrozitoare. Subiectul „elevilor dificili” e de fiecare dată subiect de filozofie populară, se vinde ca pâinea caldă. Nu se mai face ordine în școală ca pe vremuri, profesorii nu mai sunt respectați, elevii sunt cocoloșiți sau, invers, elevii sunt superagresați psihologic și deprimați, de aia izbucnesc. Prostii emise de oameni care n-au mai călcat în școală de decenii.
Realitatea din teren e alta. Sunt în școlile gimnaziale și în licee acum copiii acelor cetățeni care și-au trăit tinerețea în sălbăticia completă a pieței libere. Într-o piață liberă ca-n junglă, au reușit doar dacă au călcat pe cadavre sau s-au ratat de la prea multă muncă, prea multe țepe date de patroni. În orice caz, am crescut o jumătate de Românie de familii semisălbăticite, ceva între muncitori și lumpeni.
Cum îmi spunea un prieten isteț, față bisericească de altfel, o familie tradițională azi este când mătușa crește copilul, mama e divorțată și lucrează în Italia împreună cu un concubin care seamănă la apucături cu primul soț, tatăl e un fost abuzator, actualmente pe ultima sută cu ciroza.
De unde vine „obrăznicia” în școli
Iese de aici „obrăznicie în școală”? Nu, nu e așa mecanic raționamentul. Obrăznicia provine din diferențe. Primitivism și indiferență acasă. Părinții nu înțeleg ei înșiși școala. Școala în comunitățile mici a ajuns un OZN ciudat, eventual făcut frumos pe fonduri europene, un loc unde profesorii nu bat copiii, un loc unde aceștia se simt cât de cât protejați de nebunia de afară.
Uneori atât de protejați, încât copiii-problemă devin abuzatori pentru că atmosfera calmă li se pare falsă și instigatoare.
Ce e afară? Păi, n-ai vrea să fii în locul unei fete de 12 ani, cu părinții plecați, după care aleargă toți bărbații în călduri ai satului sau micului oraș. N-ai vrea să fii băiatul pe care îl pândesc întreprinzătorii locali să-l ia la salahorie de la 13-14 ani. Asta e lumea multora. Din aceste realități, când vii la școală să înveți pronumele demonstrativ sau să citești niște Ioana Pârvulescu, ies scântei, ies situații ireconciliabile.
Cultura populară a bullyingului
Și atunci, copiii care suferă de injustiția socială devin violenți? Nu. Nu direct din aceste inegalități. Ci, cumva, indirect. Inegalitățile încurajează tocmai indivizii recalcitranți să câștige teren.
Mai mereu, aceștia nu provin din familii sărace, provin din familii destrămate, dar care au reușit să adune ceva bani în toată mișcarea haotică prin Europa sau pe acasă.
Toate injustițiile sociale sunt însoțite de o cultură populară a bullyingului în numele averii. Cum ai strâns o mie de euro, poți să-ți bați joc de unul care are doar 500.
Dacă vreți o corespondență a bullyingului și violenței școlare, o găsiți imediat la violența unor clase de mijloc scăpătate asupra asistaților social. Dacă ai o pensie de 2.000 de lei, tot ce-ți dorești e să nu se mai dea nimic la ajutor social, astfel încât să plătești cu ziua și mai puțin mâna de lucru care a mai rămas prin zonă. Dacă ești înconjurat de unii mai amărâți decât tine, măcar ai cu cine să lucrezi grădina.
Bullyingul coboară mereu de sus în jos, este perpetuat de o ordine socială foarte în dezordine, bazată pe o lege a gravitației sociale: un salariu ceva mai mare atrage veniturile foarte mici și încearcă să le supună.
Aud mereu cum trebuie reformată școala pentru piața muncii. Școala e perfectă pentru piața muncii: problema e că piața muncii nu e pregătită pentru școală. De ce ne mințim copiii? Unde angajezi un student eminent, supercalificat, în România?
Sau mai aud cum trebuie modernizați profesorii. Sau cum trebuie controlați corporal elevii. Sunt cazuri aberante și în rândul profesorilor, și în rândul elevilor.
Adevărul e altul. Suntem o țară în care 50% sunt la limita supraviețuirii de când se știu. În această pătură nu mai e loc nici de „tradiții”, cum își închipuie conservatorii, nici de orientarea școlii către „dezvoltarea personală”, cum își închipuie unii aiuriți de prea multe masteruri de la distanță.
Adevărul e că școala s-a reformat mulțumitor, dar că societatea e cu trei pași în spate.
Nu se mai bat copiii în școli. Lasă, că se bat acasă. Nu mai vrem teme, nu mai vrem să suprasolicităm copiii la școală, lasă că părinții cu posibilități îi dau la meditații particulare, lucrează copiii ăia câte 10 ore pe zi, numai să satisfacă visul de împlinire educațională a părinților.
Cine sunt copiii-problemă
Am copii-problemă la școală. Vorbesc aiurea, în frânturi de tik tok, scapă o vulgaritate la două cuvinte, sunt copii „ținuți în frâu acasă”, pe care toți cei din jurul lor i-au încurajat să creadă că doar la școală mai poți fi liber să-ți bați joc de colegi sau de profesori. Ei sunt produsul filozofiilor „la ce e bună școala?”, „școala nu te învață să faci bani” etc. Sunt acești copii cei năpăstuiți de soartă, cei mai săraci, cei mai dezavantajați? Nu. Chiar nu e o regulă.
De cele mai multe ori, impertinența de la școală are un sprijin de acasă, o formă uneori inconștientă de încurajare a copilului să fie sfânt între pereții familiei și să fie un nesimțit cum iese din ogradă.
Cu copiii-problemă nu am o problemă. Am învățat repede că situația e fără ieșire. Pentru că ei vor atenție. Când am timp de ei, totul e în regulă. Când trebuie să mă ocup de restul clasei, aceștia înnebunesc. Părinții, și dacă ar vrea, nu știu să comunice cu ei, profesorii n-au timp doar de ei, și uneori se ajunge la situații grele, jocul de-a pedeapsa, sancțiuni, certuri. Sunt problemă și pentru familie, nu doar pentru școală. Și sunt exemplare care oglindesc perfect tot ce-a mai rămas din zațul viziunii societății noastre: distruge dacă poți, dacă te lasă, dacă nu, dă-te cu cel puternic.
„Calcă totul în picioare, altfel vei fi nimicit”
Știți acele procente uriașe de 25-40% din ultimele decenii care nu mai ajung nici în liceu? Ei se descurcă într-un fel, într-un mod misterios, însă costurile sociale sunt enorme. Ei au copii la rândul lor. Ce pot să-i învețe altceva decât ce-au pățit ei înșiși? Îi știți și pe aceia 10-20% privilegiați, bugetari speciali, afaceriști și mai speciali, din fiecare comunitate?
Fiecare din această categorie își are acel mic procent violent crescut în spiritul cel mai pur individualist: calcă totul în picioare, altfel vei fi nimicit. Puterea comunității de a anihila acest gen de prototip sălbatic, de altfel prezent în orice generație și până acum, este la minimum.
Cele două Românii: segregare vs „de calitate”
Instituțional, avem consilieri școlari. Eu n-am văzut vreunul în școlile rurale, de când predau. Sunt oameni ocupați. E un job din ăla care se dă bonus pe lângă alte joburi. De exemplu, și viceprimar, și consilier școlar – o metodă sigură să nu faci nimic ca lumea. I-am văzut pe acești consilieri că se plâng că nu au destul personal. Până să vă plângeți, ia vedeți dacă ăia angajați fac ceva, măcar o tentativă de a-și face treaba.
De aceea toate discuțiile cu elevi-problemă, de ce nu se exmatriculează?, de ce nu sunt dați afară mai repede toți profesorii ca să alegem noi unii „buni”?, sunt de un ridicol nebun. Decenii de violență socială produc un tipar de succes: mai ai o șansă, dacă ești un profitor, șantajist, distrugător. Lumea bună cu elevi buni și sârguincioși nu are alt vis decât să tot facă țarcuri în care să bage copiii-problemă și țarcuri de lux în care să-și bage progeniturile „de calitate”.
Avem Românii prea diferite sub același acoperiș, sub același steag. Iar ele nu mai pot sta împreună la școală. Pentru toate e mereu soluția segregării, eventual a privatizării performanței și a transformării școlii publice în instituție de sprijin social și corecție.
Firmy193 10.04.2023, 13:51
„Aud mereu cum trebuie reformată școala pentru piața muncii. Școala e perfectă pentru piața muncii: problema e că piața muncii nu e pregătită pentru școală. De ce ne mințim copiii? Unde angajezi un student eminent, supercalificat, în România?” - excelent paragraf. Sunt student cu diplomă de master și am făcut niște materii la București care în provincie nici nu pot fi pronunțate de foarte mulți, iar dacă pot fi pronunțate, nu sunt înțelese. Nu mă aștept ca astfel de persoane să și angajeze un om care a făcut „brand management”, „CSR” sau „lobby”, etc. Excelent paragraf.
User Șters 10.04.2023, 14:27
Peștele de la cap se împute și de la coadă se curăță, zice un proverb românesc! Peștele nostru numit România, e fără cap și fără coadă. În multe domenii trebuie făcută reforma, reforma aceasta însemnând o coală albă în față, schimbare din temelii! Școală, sănătate, armată, justiție, poliție, tot! Dar, n-ai să vezi așa ceva aici, România așa a mers, așa merge, așa va merge!
pikpik 10.04.2023, 14:49
Mda, totusi priviti videoul cu pricina: reactia profesoarei ne aratå cå nu e pt. prima datå cand se intamplå asa ceva. Dacå ar fi stiut så ia atitudine la timp, nu s-ar fi ajuns la asa ceva. Am våzut cum rade profesoara la gesturile elevului...nici o femeie simplå ce vinde cartofi in piata Obor n-ar accepta asa gesturi din partea unui copil obraznic.
.ZORRO. 10.04.2023, 20:05
Articolul e foarte bun. Fac totusi o mentiune: vina apartine si profesorilor, nu numai parintilor. Cunosc multe exemple de profi total nepotriviti pentru catedra; de fapt cred ca peste 50% se incadreaza in aceasta categorie. Se pune intrebarea cine i-a facut profi pe acestia. Raspunsul: parintii si profesorii lor, deci rationamentul e in bucla, de aceea cred ca sistemul nu poate fi reparat.
User Șters 10.04.2023, 23:56
Sunt uimit. Fratele meu a facut o scoala generala centrala in anii '60. Era premiant dar facea si sport, era voinic pt varsta lui si genul care ii apara pe cei slabi in fata golanilor scolii, adica celebrii Famfe si Clita (da, ACEL Clita, ucigasul de mai tarziu al inginerului Gheorghe Ursu si al unei stewardese in Suedia). Dupa ce fratele meu i-a tras o cafteala lui Famfe, astia 2 l-au pandit intr-o seara la iesirea din scoala si l-au batut asa rau ca atunci cand a ajuns acasa si-si clatea gura, scuipa apa prin 3 gauri din obraji. De asta a si purtat mustata toata viata. A venit randul meu (eram mai mic ca el, am facut scoala in anii '80), alte "celebritati" (cum de memoria individuala si colectiva le retine mai mult pe brute si secaturi?) adica Marcel Fieraru (ajuns si pe la ProTV, unde se lauda pe cine a taiat, batut, nu mai stiu ce), Slabu, Ion Dumitru (care a venit senin intr-o dimineata la scoala, spunandu-ne ca taica-sau l-a omorat pe un vecin in timpul noptii, chestie confirmata cand a venit militia sa-l ia din clasa). Ce vreau sa spun? E un film cu Stallone (prost rau pe langa "Dredd" asta mai nou), care e trimis in viitor, pt ca e singurul capabil sa se bata cu un infractor venit tot din trecut. Comici sunt insa politistii viitorului, niste pufuleti blegi si timizi, care seamana teribil cu..."monstrii de adolescenti" de acum :) Pe bune?? Voi ii comparati pe astia cu Famfe? Sau cu proletarii punk din Anglia lui Thatcher? Trecutul e mereu insorit si pasnic. Pe dracu.