Drobul de sare românesc sau cinismul din spatele unor afirmații de genul “oricum mureau”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În ultimele zile am citit mai multe comentarii pe internet care păreau ilustrarea poveștii lui Creangă despre drobul de sare, doar că varianta mai cinică, de pandemie. Cam toate spuneau același lucru: de ce ne agităm când vine vorba de pacienți cu multiple probleme de sănătate. Oricum vor muri, argumentează aceștia.
Cuprins:
Am citit astfel de comentarii la un articol pe care l-am publicat sâmbătă, despre un focar de infecție la o clinică de dializă din București, unde au fost înregistrate 40-45 de cazuri de pacienți pozitivi, precum și mai multe decese. Când l-am publicat, erau confirmate 8 decese. Într-o singură zi, numărul lor a crescut la 11.
Exemple de comentarii:
”Nu mai distribuiți astfel de mesaje. Din păcate, persoanele dializate sunt printre cele mai expuse, fără a avea de-a face cu un centru sau altul”.
”De mușamalizat se mușamalizează peste tot, toți ascund. Aici cred că a contat mult specificul pacienților și nivelul de contact cu ei. Cu cât contactul este mai intruziv și categoria de vârstă cu risc mai ridicat, cu atât mai repede vedem rezultatele într-un număr ridicat de decese.”
Altfel spus, persoanele alea mureau oricum. De ce să ne mai batem capul să scriem despre centre unde nu se respectă normele? În cazul ăsta concret, de ce să ne pierdem vremea informând publicul despre un centru unde ”nu a fost efectuată dezinfecția terminală după ce s-a știut de primul pacient confirmat”, conform DSP București?
Circul despre decese
Un alt comentariu inspirat de filozofia ”drobului de sare” l-am citit astăzi la un text despre moartea unei femei într-un azil de bătrâni din Galați contaminat de COVID-19.
”Tot circul ăsta este despre decese ale unor persoane foarte (FOARTE) bolnave de maladii anterioare; o persoană foarte în vârsta are, de regulă, maladii ascunse sau vizibile, cunoscute și din acest motiv gripa le doboară. (...) Este o tâmpenie ceea ce se întâmplă și faptul că jurnaliștii vorbesc despre decesele “determinate” de coronavirus de parcă doar coronavirusul singur omoară oameni”.
Ne batem capul ca să nu ne cadă drobul de sare în cap
Deși mult mai expuși, bolnavii de cancer, bătrânii din azile, pacienții care fac dializă sau chiar părinții și bunicii tăi, cel care citești acest articol, nu sunt condamnați la moarte.
Sunt mai fragili, dar tocmai de aceea trebuie să ne străduim, ca societate, să îi protejăm mai bine.
Vulnerabilitatea lor nu e un motiv să renunțăm la ei, ci e un motiv să le dăm mai multă atenție și grijă, să dezvoltăm sisteme și măsuri de protecție mai bune.
Ce îi condamnă la moarte pe unii dintre acești oameni nu e doar acest virus incontrolabil. Lipsa de transparență, lipsa de măsuri de protecție, dorința de a-ți proteja imaginea cu orice preț, minciunea, toate astea sunt factori agravanți, care le fură acestor oameni din șanse.
Nu e o întâmplare că mulți, prea mulți dintre cei aproximativ 150 de oameni aflați pe lista oficială de decese au fost depistați târziu și, prin urmare nu au beneficiat de tratament specific, știut fiind faptul că există câteva protocoale de molecule care sunt administrate la COVID.
Iar toate astea sunt evitabile. Reglabile. Controlabile.
Dacă depistezi un pacient pozitiv într-un centru de dializă, nu aștepți câteva zile ca să iei măsuri.
Dacă știi că tu, ca stat, nu ai o capacitate de testare grozavă, ci una grozav de mică, nu spui că ai de toate.
Doctorii nu deconectează aparatele și se retrag
Alexandru Cupaciu, un medic român care lucrează în secția de terapie intensivă a unui spital din Paris, mi-a spus că, în forma ei cea mai gravă, COVID-19 e o boală atât de cruntă, că scapă foarte puțini oameni. Dacă au forme severe, dintre cei conectați la ventilatoare, supraviețuiesc doi din zece, conform unui studiu din China.
Lupta cu COVID-19 în secțiile de terapie intensivă e, prin urmare, o luptă cu foarte puține șanse de victorie. Dar pentru asta, doctorii nu deconectează aparatele și se retrag, spunându-și că pacienții lor vor muri oricum.
Nu, ei rămân lângă acești oameni și îi ajută să lupte pentru acea mică șansă pe care o au.
Și dacă personalul medical face asta, în condiții extrem de dificile, cred că putem și noi, ca societate, să luăm măsuri de prevenire pentru cei mai vulnerabili. Putem să ne batem capul și să încercăm să ne protejăm bunicii, oamenii bolnavi, pe cei mai fragili dintre noi, pe cât de bine putem, nu să spunem, resemnați sau cinici sau chiar furioși, oricum n-aveau nici o șansă.
P.S. Povestea drobului de sare se numește ”Prostia omenească”.
”-Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
-Când și cum?
-Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
-Îl văd. Și?
-De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare!
-Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârșit mititelului zilele!”
