Experiența mea cu o familie de refugiați ucraineni. „Hai înăuntru, ne descurcăm noi cumva!”

Eram deja într-un grup de voluntari sibieni care strângea ajutoare și făcea transporturi spre și de la graniță. M-a sunat sora mea din Italia, cu care nu eram în relații grozave, și mi-a spus de rudele unei colege din Varșovia. Era disperată că nu le poate scoate din Ucraina. Așa au intrat în viața mea Olena, Nastia, Ilona și Arsenti – două femei, o fetiță de 12 ani și un adolescent de 17 ani. 

Speriați și obosiți

Ei au plecat din Nikolaev (de lângă Odesa) miercurea trecută, cu un taxi. Nu mai era altă posibilitate de transport și era nesigur și dificil să încerce să traverseze întreagă țară până la granița cu Polonia. 

Au mers pe jos câțiva kilometri până la granița cu Moldova de la Palanca. De acolo au fost duși miercuri noapte la centrul de triaj Moldexpo din Chișinău. Erau speriați și obosiți, nu știau cum să ajungă la granița cu România, iar dacă în 24 de ore nu rezolvau ceva, urmau să fie trimiși în alt centru. 

Coordonatorul grupului în care activam eu, în Sibiu, a găsit un domn inimos pe nume Marin Stan, care s-a oferit să conducă pe banii lui până la Chișinău și să-i ia, aducându-i spre România. Nu s-a dus cu mâna goală, a lăsat la Moldexpo alimente pentru refugiați strânse de acest grup din Sibiu. „De mâncare era cea mai mare nevoie”, îmi spusese voluntarul moldovean cu care vorbisem la telefon.

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Marin Stan i-a adus joi dimineață, înainte să apuc să fac o oală cu sarmale ca să avem prânzul asigurat. Primele cadre sunt cu ei zâmbind, coborând din mașină cu puținul lor bagaj. Apoi, micul dejun cu toată lumea și cu pisica Maimuțica panicată de atâta popor și, în consecință, stând mai mult pe afară.

Restul amintirilor vin care cum se nimerește, e nevoie de timp să le digeri. 

Primul lucru de care au avut nevoie a fost parola de wireless, ca să poată lua legătura cu cei de acasă și să poată afla de pe net ce se mai întâmplă. Să fie conectați, ca să știe ce se întâmplă acasă, a fost la fel de important ca aerul pentru zilele pe care le-am petrecut împreună. 

Olena mi-a spus de la început nu Iulia, ci Iulichka. Îmi vorbea în ucraineană ca și cum aș înțelege. Am înțeles printre altele că e îngrijorată pentru pisica ei, pe care n-a putut-o lua și pe care au găsit-o niște vecini. Arsenti spăla vasele tuturor și mă întreba de fiecare dată în ucraineană, dar cu gesturi inteligibile: pot face duș? pot lua o banană? etc. Delicată ca un ghiocel, Ilona mulțumea pentru orice, iar la sfârșit mi-a desenat pe telefon două portrete flatante, lăsându-mi ca amintire elasticul ei de păr. Nu pot să îmi imaginez ce era în sufletul ei când se uita împreună cu mama ei la videourile cu bombardamente de pe Facebook.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Katalina, pisica

Nastia (mama Ilonei) era singura care vorbea puțină engleză. Cu ea am stat serile până târziu bând țuică și fumând, pentru că aștepta vești de la iubitul care rămăsese să lupte, iar acesta nu avea mult timp liber. 

Ne-am făcut confidențe prin Google Translate. Din fericire, sora ei reușise să-i ia pisica, pe Katalina, și ajunseseră deja la București. Dacă toate mergeau bine, urmau să se întâlnească în autobuzul de Varșovia, care trecea prin Sibiu. De la Varșovia, fiica Olenei le cumpărase bilete de autobuz, pentru că în mod bizar FlixBus nu le dă ucrainenilor gratuitate spre Varșovia decât dacă pleacă din București, deși Sibiul e pe traseu. 

După două zile, până și Maimuțica s-a dat pe brazdă, iar vineri seară deja dormea la Nastia în brațe. De altfel, cuvântul românesc pe care musafirii l-au repetat cel mai des a fost „pisica”, în vreme ce vocabularul meu s-a îmbogățit cu „bubichka malinka”, „za mir!” și „slava Ukrainii!”.

N-a fost ușor să împărțim două camere și o singură baie, dar ne-am descurcat surprinzător de bine. În a treia zi mi-am adus aminte de povestea ucraineană „Mănușa”. Am prin casă o traducere în română publicată la Moscova în anii 70, o cărticică în formă de mănușă. N-am găsit-o încă, în schimb, Nastia m-a învățat refrenul original pe care sper că îl reproduc oarecum ok: „Tuk, tuk, rukavichka tirimok”.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Mese gratuite pentru refugiații ucraineni

În fiecare zi am luat prânzul în oraș, o dată la restaurantul La Turn și de două ori la Rabbit Hole, despre care aflasem că oferă, alături de alte câteva restaurante, un meniu gratuit pentru refugiați. (Nu am apucat deloc să gătesc, iar a patra zi am comandat pizza acasă.). Am mers și la Café Wien, unde, la fel, li s-a făcut cinste, deși nu era pe lista celor care anunțaseră că ajută ucraineni. 

Când am pus un text despre aceste gesturi frumoase pe grupul „SIBIUL pentru toți” de pe Facebook, coordonatorul grupului de voluntari de care țineam pe WhatsApp s-a supărat că nu i-am mulțumit și lui public pentru că „mi-a pus mașină la dispoziție” și, pentru caracterul meu „urât”, m-a scos din grup. 

Sâmbătă a fost prima zi când atmosfera a devenit ceva mai turistică, dacă pot spune așa. Reușiserăm de vineri să schimbăm cât de multe grivne s-a putut la BCR (există o sumă maximă care poate fi schimbată zilnic și numai de către cetățeni ucraineni), așa că am mers cu toții la Muzeul Brukenthal, iar copiii au început să se fugărească pe stradă și să facă poze în Piața Mare. Și la Brukenthal au intrat gratis, după ce casiera le-a verificat pașapoartele.

Vremea nu ne-a permis să ne plimbăm prea mult, dar nici ei nu prea aveau chef de plimbare. Era mai important să fie într-un loc cu wifi. 

„Tuk, tuk, rukavichka tirimok”

Frații mei din străinătate și o verișoară mi-au trimis deja, fără să le fi cerut, niște bani, ca să mă descurc cu musafirii. După ce termin urgențele (curățenie, spălat, scris textele promise pentru „Libertatea”), îl ajut pe Marin Stan să-și acopere o parte din cheltuielile cu benzina și apoi aș redeschide casa.

În povestea amintită mai sus, „Mănușa”, un vânător pierde o mănușă și un șoricel se adăpostește în ea. Pe rând vin o broscuță, un iepure, o vulpe, un lup, un mistreț și un urs. Cu fiecare nou animal, spațiul devine tot mai strâmt, dar când cineva întreabă: „Tuk, tuk, rukavichka tirimok” (dacă mai e loc), i se răspunde: „Hai înăuntru, ne descurcăm noi cumva!” și spațiul astfel parcă se lărgește. 

Bând țuică împreună cu Nastia seara târziu, într-un oraș despre care cu trei zile în urmă ea nu știa că există – după cum nici eu nu auzisem de Nikolaev, am convenit amândouă că povestea ospitalității ucrainene s-a extins și că lumea a devenit azi o mică mare mănușă.

Dar ajutorul e reciproc. După ce au plecat musafirii, am rămas uitându-mă năucă după autobuz. Cele patru zile plus a cincea de pregătire – zile obositoare de organizare, grabă, stres la fiecare etapă a călătoriei lor – s-au resorbit într-un gol de aer. Simt că această experiență a fost importantă pentru noi toți într-un mod pe care nu-l pot înțelege. Ei au intrat în viața mea, dar și eu într-a lor. A rămas că ne mai vedem, că o să merg să-i vizitez la Varșovia. Deja mi-e dor de ei, la fel mi-au scris și ei din autobuz. 

Urmărește-ne pe Google News