Opinie de
Alexandra Nistoroiu
Toate articolele autorului

Sorina Pintea a anunţat că trimite deja în spitale “pacienţi sub acoperire”, de vreo trei săptămâni chiar. Ca toată lumea, am ridicat din sprâncene, mai ales că a promovat această măsură ca mijloc de a depista medicii care cer şpagă. M-am întrebat chiar cât de legală ar fi această practică.

Aşa că am început să caut în literatura medicală şi am văzut că “pacientul misterios” nu este deloc un concept nou. Studii vechi de peste 40 de ani îl menţionează. Deci putem măcar răsufla uşuraţi că nu este o invenţie total românească.

“Pacientul misterios” este varianta pentru industria medicală a “clientului misterios” (folosit în evaluarea serviciilor, lanţurilor de magazine etc.)

În cele mai multe cazuri, “pacienţii sub acoperire” sunt actori, consultanţi, sociologi sau asistente medicale, care se prefac că sunt pacienţi pentru a evalua calitatea şi cultura îngrijirii într-un spital, farmacie sau clinică privată.

Sunt angajaţi mai mereu chiar de spitale (de regulă, private) care fac astfel un soi de autocontrol. Trebuie să pozeze în pacienţi şi să descrie simptomele unei boli care nu poate fi diagnosticată sau eliminată imediat de un clinician. De exemplu, pot descrie manifestări ale unei boli psihice sau aritmii cardiace.

Istoria acestei practici a scos la iveală multe din problemele pacienţilor vulnerabili

În istoria acestei practici, pacienţii misterioşi au scos la iveală multe aspecte legate de experienţa bolnavilor în unităţile medicale, mai ales a celor vulnerabili într-un sens sau altul (pacienţi fără asigurare, dependenţi de substanţe etc.).

Într-un studiu din 2016, pacienţii misterioşi au contactat 743 de unităţi de asistenţă medicală primară din California. În mai mult de 70% din cazuri, aceştia nu au putut obţine o programare la medicul pe care îl căutaseră iniţial. Studiul arăta cât de dificilă poate fi accesarea serviciilor medicale în statul american.

Un lanţ mare de clinici de ortopedie din Washington a reuşit să reducă timpii de aşteptare la telefon pentru pacienţi şi, în acelaşi timp, numărul de plângeri primite, folosind un program de “pacienţi sub acoperire” pentru a-şi testa propriile servicii medicale.

Chiar în această primăvară, un studiu folosind “pacienţi sub acoperire”, realizat în şase jurisdicţii americane cu o povară mare a dependenţei de opioide, arăta că mai mult de unei treimi din pacienţii care încercau să acceseze servicii de tratament al adicţiei le-a fost refuzată o programare, din cauza tipului de asigurare medicală.

Experimentul de lângă Amsterdam: pacienţi falşi, cu poveşti repetate luni întregi cu profesori de actorie

În 2009, la 40 de kilometri de Amsterdam, a avut loc un experiment care poate fi oricând subiectul unui thriller psihologic. Pozând în pacienţi, trei observatori sub acoperire au reuşit să ajungă internaţi la un spital de psihiatrie, ca să investigheze condiţiile din interior. Fiecare avea o poveste bine repetată şi detaliată, pe care o perfecţionaseră luni întregi, alături de un antrenor de actorie şi un psihoterapeut.

Odată internaţi, pseudopacienţii erau vizitaţi de “membri ai familiei”, la rândul lor actori profesionişti. Ca să-şi facă poveştile credibile, pacienţii memorau detalii despre şcolile la care mergeau copiii lor sau la ce supermarket îşi făceau cumpărăturile.

O echipă monitoriza proiectul de la distanţă, cu camere ascunse şi microfoane, de la un hotel din apropierea spitalului.

Dar dacă era ceva ce făceam în mod structural greşit şi nu ştiam asta?

Pacienţii sub acoperire erau, de fapt, asistenţi medicali de psihiatrie, deci erau recrutaţi din rândul celor care înţelegeau foarte bine mediul pe care urmau să îl evalueze.

La vremea respectivă, Edo de Vries, directorul spitalului de psihiatrie, a explicat, pentru The New York Times, care a fost impulsul ce a generat acest proiect inedit: două decese ce avuseseră loc la alte unităţi psihiatrice din Amsterdam – o sinucidere şi un bărbat care se înecase cu mâncare, într-o celulă de izolare. “Incidente se pot întâmpla oriunde, desigur. Dar dacă era ceva ce făceam în mod structural greşit şi nu ştiam asta? Trebuie să fim mai transparenţi, aşa că ne-am gândit la asta”, spunea tot de Vries.

Interesant este şi că medicii ştiau că în perioada respectivă vor avea în îngrijire şi “pacienţi sub acoperire”, conducerea spitalului îi informase, pentru ca abordarea lor să nu fie prea agresivă.

Ce a arătat experimentul olandezilor? Din observaţiile “pacienţilor sub acoperire” a reieşit că pacienţilor le era foarte greu să obţină informaţii despre tratamentul şi medicaţia lor, dar şi că sunete precum zgomotul făcut de zornăitul unor chei de o infirmieră pot fi foarte greu de suportat de un pacient deja anxios.

Experimentele ştiinţifice cu “pacienţi sub acoperire” în unităţi psihiatrice datează din 1973

Cel mai vechi exemplu de pacient sub acoperire datează, de fapt, din 1887, când jurnalista americană Nellie Bly, 23 de ani la vremea aceea, a reuşit să se interneze zece zile la o instituţie pentru tratamentul bolilor psihice din Roosevelt Island (New York City), ca să scrie o poveste despre abuzurile la care erau supuşi pacienţii.

Însă, ştiinţific vorbind, cel mai cunoscut exemplu este dat de experimentele psihologului David Rosehan. Alături de alţi şapte pseudopacienţi, aceştia au obţinut internarea la 12 spitale, după ce au pretins că “aud voci”. Studiul, publicat în revista Science, în 1973, cu titlul “On being Sane in Insane Places” este încă văzut drept o critică importantă a diagnosticului psihiatric.

Istoria serviciilor medicale este plină de astfel de exemple de “pacienţi sub acoperire”, fără ca aceasta să fi devenit o practică standardizată la care să apeleze sistematic ministerele de sănătate publică. Cele mai multe programe de pacienţi misterioşi sunt implementate de asigurători sau de spitalele private.

Utili pentru studierea unor aspecte foarte specifice legate de îngrijirea medicală, pacienţii misterioşi trebuie folosiţi pragmatic, cu o strategie bine pusă la punct, şi cu grijă pentru respectarea cadrului în care se desfășoară actul medical.

Etica folosirii “pacienţilor sub acoperire”

Întorcându-ne în România, sunt o groază de considerente etice de care trebuie să ţinem cont. Una dintre cele mai mari fracturi nevindecate încă a sistemului de sănătate este falia de încredere dintre medici şi pacienţi.

Teama că ar putea avea în faţă un pacient fals ar săpa şi mai mult la capitalul de încredere şi deschiderea pe care le arată medicii pacienţilor.

Apoi, de cele mai multe ori, în Vest, “pacienţii misterioşi” sunt folosiţi pentru a testa aspecte precum: viteza obţinerii unei programări, abilităţile de comunicare ale personalului dintr-un spital sau o farmacie etc., practic abilităţi “soft”, şi niciodată să evalueze actul medical în sine.

Mai peste tot, noţiunea a fost controversată, întrucât implică ideea de cercetare a unui domeniu prin înşelăciune. În 2011, The US Department of Health urma să studieze, printr-un program naţional de “clienţi misterioşi”, cât de mult a crescut accesul pacienţilor la servicii medicale ca urmare a implementării Obamacare. Însă autorităţile americane au fost nevoite să renunţe la acest program ca urmare a obiecţiilor din sistem, întrucât medicii se opuneau să fie “spionaţi de guvern”.

Se ocupă Ministerul Sănătății cu flagrantul?

Ideea de a folosi “pacienţii misterioşi” pentru a vedea cine cere şi cine nu şpagă este încă şi mai problematică, fiindcă se apropie puţin prea mult de noţiunile de “entrapment” (capcană pentru provocarea unei infracţiuni) şi de flagrant (zona poliţiei, nu a unui minister de sănătate).

O altă posibilă obiecţie etică este că pacienţii misterioşi fură timp şi resurse care altfel ar putea fi alocate bolnavilor reali, situaţie pentru care ar trebui prevăzute din timp soluţii. Cei de la spitalul de psihiatrie din Olanda se pregătiseră pentru situaţia aglomerării clinicii, cu paturi suplimentare pentru a compensa internarea celor trei pacienţi falşi. Dacă Ministerul Sănătăţii din România vrea să implementeze practica “pacienţilor misterioşi”, ar trebui să aibă un plan bine pus la punct pentru a evita căpuşarea resurselor şi aşa puţine.

Există însă şi o întrebare mai mare la care Ministerul Sănătăţii ar trebui să ştie să răspundă, fiindcă altfel nu va rezolva niciodată problema şpăgilor din sistem. De ce nu pot fi obţinute informaţiile despre mita din sistemul medical direct de la pacienţi? De ce mecanismul de feedback nu este implementat suficient de bine pentru ca informaţiile să vină de la pacienţi reali, din toată ţara?

Ați dat bani ultima dată când ați mers la un spital?

Se încarcă ... Se încarcă ...

Citeşte şi:

Sorina Pintea, despre „pacienţii falși” din spitale: „Nu ne-am transformat în poliţie. Sunt niște lucruri fireşti”

Pacienții ”sub acoperire” din spitale sunt activi de trei săptămâni. Precizările ministrului Pintea

VIDEO Ce făcea o femeie acasă, în lipsa soțului. Bărbatul a rămas fără cuvinte și a publicat filmulețul intim
GSP.RO

VIDEO Ce făcea o femeie acasă, în lipsa soțului. Bărbatul a rămas fără cuvinte și a publicat filmulețul intim