Ostaşii de pe linia întâi: eroi şi dezertori
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ni se spune că suntem în plin război. Aşa e. Un altfel de război, cu un inamic mic, "mort", invizibil, dar care capătă viaţă când se atinge de noi. Un inamic greu de răpus.
Dar dacă suntem în război, atunci să folosim şi limbajul de război. De ceva vreme avem: Starea de Urgenţă un fel de "stare de război". Politic, cam aşa suntem: în război. Am renunţat la drepturile politice în favoarea structurilor de forţă. Doar politic. Nu însă şi pentru economic: nimeni încă nu vrea o economie de război.
Avem doar o stare de război politică. Ba chiar închidem ochii la “specula de război” care într-o astfel de situaţie ştiţi cum se pedepseşte? Îmi este teamă să rostesc numele.
Pentru "coregrafia" populistă şi PR de război au scos militari şi echipament militar pe stradă. Dar duşmanul nostru nu e acolo. Frontul nu este în Piaţa Victoriei sau în Piaţa Unirii. Armata clasică aici nu ne ajută decât strict la propagandă. Cum ar veni: am investit inutil în armele acestea. Duşmanul e în altă parte.
Puterea vrea să se legitimeze, să ne spună că nu au fost în zadar cheltuiţi aceşti bani enormi. Ba au fost.
Noul front ne spune că urgenţele erau altele. Ultimele date de pe linia întâi a frontului, a războiului, ne arată că suntem praf, nepregătiţi, neechipaţi, cu resurse umane decimate, fără infrastructură şi echipament. Ostaşii de pe prima linie sunt neechipaţi şi trimişi la moarte sigură: carne de tun.
Noi ne-am pregătit pentru un război fals, am investit în el şi nu am investit mai nimic în cel mai important război care ne aşteaptă: sănătate, educaţie, infrastructură publică, echipament etc.
Cel mai interesant. Cine sunt în prima linie de război? Acolo sunt nu cei în care am investit enorm, în care am investit cel mai mult. Nu, ci exact invers.
Pe linia întâi a frontului sunt cei în care am investit cel mai puţin: medicii, profesorii şi mai ales cei cu salariu minim pe economie. Acei oameni abandonaţi de Stat(ul Major). Medicul, vânzătorul de la magazin, gunoierul, curierul, camionagiul, brutarul, ţăranul, muncitorul şi toţi cei care fac muncile fără de care societatea nu poate funcţiona.
Deci cei care nu-şi pot permite să stea în casă în plină pandemie. Toţi cei care-şi permit să stea în casă o perioadă mai lungă produc munci care nu prea contează. În război.
Prima lecţie imensă: cei pe care i-am subfinanţat şi dispreţuit cel mai mult sunt acum eroii de pe linia întâi a frontului, ei sunt cei mai importanţi şi ei duc greul. Practic cei a căror muncă e cel mai prost plătită aflăm că fac cea mai important muncă pentru ca societatea să funcţioneze. Nu avem voie să uităm asta.
Ce observăm? Abandonul şi Demisia. În război nu există demisie şi abandon, ci doar dezertare: cine părăseşte lupta se numeşte, în situaţie de război, simplu: dezertor. Punct.
Dar atenţie: primii luaţi în vizor sunt medicii care acum au refuzat să-şi îndeplinească munca, obligaţia faţă de pacienţi. Dar oare ei au abandonat primii?
Cine a părăsit printre primii prima linie? Paradoxal sau nu: sistemul sanitar privat, cel care avea pretenţia să preia o parte din sistemul sanitar public, să-l privatizeze. Şi deloc simbolic: ministrul sănătăţii, trimisul special al acestui sector privat în guvern. A spus clar: noi ne dăm demisia. Generalii-privaţi îşi dau demisia, nu dezertează. Aşa cred ei: noi ştim însă că acest lucru se numeşte dezertare şi nu se face. Dacă ministrul a dat tonul, a fugit de pe linia întâi, a dezertat, atunci ce să cerem de la ostaşi?
În război e foarte important să afli pe cine nu poţi să te sprijini, să te bazezi.
Să revenim la medicii care părăsesc lupta. Da, părăsirea locului de luptă se numeşte: dezertare. Dar repet: cine a dezertat primul, Generalul sau Ostaşul?
Primul a dezertat Generalul-Privat, ministrul sănătăţii. A fost cumva tras la răspundere? Ba din contră: a rămas protejat, la căldurică, bine ascuns în spatele frontului. A primit funcţia (sic!): consilier onorific.
Ostaşii? Ostaşii s-au văzut abandonaţi, fără "arme", "echipament de luptă" şi fără "uniforme": singuri, goi în faţa duşmanului invizibil.
Ce le cerem lor? Eroism? Deontologie? Nu e onorant pentru cei ce abandonează nejustificat, dar pe alocuri e uman. E uşor să le ceri toate astea după ce ani de zile au fost subfinanţaţi şi luaţi în batjocură de "Generalii-Puterii".
Acum să ne bucurăm că nu abandonează în masă frontul şi că abandonul e mai degrabă o excepţie.
Acum ca niciodată trebuie să ne solidarizăm cu ei, să-i echipăm, să-i protejăm, căci medicii duc greul acestei lupte. A-i trimite pe linia întâi neechipaţi îi punem nu doar pe ei în pericol, ci şi pe noi, şi întreaga societate.
Ba mai mult: a trimite ostaşii în prima linie fără echipament şi arme e un act iresponsabil şi criminal faţă de întreaga societate, a cărui vină o poartă în primul rând Statul Major.
Scriu aceste rânduri pentru a ne reaminti când se va termina războiul. Să nu uităm: cine ne sunt eroii şi cine ne sunt dezertorii.
P.S. Ar fi fost bine dacă medicii s-ar fi revoltat cu mult timp înainte şi nu ar fi suportat această umilinţă sistemică a diverselor guvernări, nu acum când este nevoie atât de mare de ei.
