România și șansa ratată de a fi lider în producția de măști chirurgicale și combinezoane
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am fost acuzată public de “atentat la siguranța națională” de o doamnă reprezentantă a industriei de confecții pentru investigații pe care le-am publicat în presa străină, precum Reuters sau televiziunea ARTE.
Investigațiile erau despre abuzuri asupra unor muncitori din fabrici care produceau haine pentru branduri celebre și despre cum fabricile acestea sunt în competiție între ele pentru a oferi cele mai mici prețuri pentru branduri.
Dar dacă ar fi cineva condamnabil sub această idee de “atentat la siguranța națională”, nu cumva ar fi aceia care au distrus și au lăsat să fie distruse fabricile de textile din România — adică cele care prelucrau materia primă și astfel nu mai trebuia importată la suprapreț?
Din mare producător de textile, România a rămas producător de confecții: adică ia materialele gata făcute și muncitoarele le confecționează la mașini de cusut — sistemul lohn.
Hainele și pantofii produși astfel în România sunt primele la export, alături de piesele pentru industria auto. Doar că acum comenzile pentru vestimentație s-au blocat în mare parte, fabricilor le este interzis să exporte măști și combinezoane pentru străini, în vreme ce nu li se oferă suficientă materie primă și comenzi pentru piața românească, îmi spune Mihai Păsculescu, Președinte al Federației Patronale a Textilelor, Confecțiilor și Pielăriei.
“Lăsați-ne să lucrăm, să vă dăm taxe și impozite, să dăm la oameni salarii”, cere Păsculescu guvernanților, care par orbi față de o industrie ce angajează peste 200.000 de oameni.
În timp ce ministrul de finanțe vorbește de automatizare și dă exemplul exemplul fabricilor de confecții ca motor de a scoate România din criză, din discuțiile cu experți din România și internaționali reiese că astfel de discurs este nerealist.
Confecțiile sunt un prim pas făcut de țările în curs de dezvoltare, urmat de construirea industriei textile, care poate fi automatizată în mai mare măsură și care are valoare adăugată mai mare pentru compania autohtonă și implicit pentru stat, explică și Cornelia Staritz, profesoară de studii în dezvoltare la Universitatea din Viena.
Am intervievat-o pe Cornelia Staritz și alți cercetători internaționali ca bursieră la Institutul pentru Științe Umaniste din Viena (IWM).
Toți ai fost de acord că industria confecțiilor din România este un soi de capcană, bazat pe forța de muncă ieftină. Criza coronavirus va amplifica acum probleme purtate în tăcere de industria și muncitorii din confecții în ultimele două decenii.
Cum a ajuns țara noastră să închidă fabricile de textile și să producă haine pe bani puțini pentru branduri celebre?
Am scris despre condițiile de muncă din fabricile românești pentru publicații din întreaga lume. O întrebare pe care am primit-o recurent de la public, fie că a fost vorba de cititori vestici, de studenții din Germania cărora le-am vorbit despre investigațiile mele sau de studenți de la Oxford a fost “Cum e posibil așa ceva într-un stat UE?”.
Nu există doar un singur vinovat.
Pe lângă lipsa de viziune a autorităților românești și a guvernanților care s-au succedat la putere, pe lângă un anumit stil abraziv și lipsit de empatie de a face business în România s-au adăugat politici economice internaționale care au modelat un sistem captiv.
Dacă înainte de 1990 România avea peste 800 de fabrici de textile, astăzi pot fi numărate pe degete.
În perioada pandemiei s-a întâmplat să mă mut într-un sat dâmbovițean, unde am aflat cu surprindere că a locuit întemeietorul industriei de prelucrare a bumbacului, inului şi cânepii: Stan Rizescu.
Cu o poveste pe care sper să o redau amplu într-o zi, Rizescu a fost un țăran care a muncit în străinătate înainte să se stabilească în comuna Brănești, unde a construit mai mult decât au construit sau reușit să dărâme regimuri întregi: biserică, școală, centre culturale, băi comune și fabricile de țesătorie și filatură care au pus bazele unei întregi industrii și scoli românești.
În 1885 Stan Rizescu a înfiinţat prima ţesătorie mecanică din România - un atelier de ţesut pânză din fire de bumbac la război. A urmat o filatură, care producea materia primă pentru ţesătorie.
Ca explicație tehnică în limbaj simplu, filatura ia fibra textilă (de exemplu bumbacul cules de pe câmp) și o transformă în fire, care sunt materia primă pentru țesătorie, unde aceste fire sunt transformate în materialul efectiv folosit mai departe pentru diverse confecții: haine, lenjerii de pat etc.
Țesătoria a pornit cu șase războaie, pentru ca în 1935 să ajungă la 700 de mașinării. Comuniștii au confiscat fabricile și le-au extins sub numele de Întreprinderile Textile Bucegi și Trainica, astfel încât în anii 80 zeci de mii de tone de bumbac erau exportate pe tot globul.
După revoluție, fabricile s-au divizat, au fost îngropate în datorii și au ajuns pe mâna unor afaceriști care au făcut bani din distrugerea fabricilor.
Așa cum un context istoric a permis unui om să construiască de la zero, un alt context a lăsat bogăția pradă unor interese mici.
În 2020, mă plimb prin ruinele fostelor fabrici, parcă niște schelete care refuză să fie îngropate, să țină vie trauma crimei lor. Îmi e greu să mi le imaginez profitabile și pline de viață, acum când sunt vizitate doar de câinii flămânzi și de cei care aruncă aici gunoaie.
Declinul industriei românești nu este însă doar o poveste autohtonă. Contextul internațional a contribuit la rândul lui.
Încă din anii 70-80 statele vestice au început să realizeze că salariile au crescut și vor crește prea mult pentru a face industria confecțiilor rentabilă la ei acasă, așa că au început să facă outsourcing. Doar că în același timp au vrut să își protejeze industriile textile, care aveau valoare adăugată mai mare — sunt și cele care pot fi automatizate mai mult, în vreme ce în confecții muncitorul rămâne de bază.
Așa că vesticii au croit legislații în așa fel încât să importe haine cusute în state mai sărace, care folosesc însă textile din state vestice, nu propriile textile.
Prin 1982 au fost lansate "Europe Agreements" (regulamentul 636/1982), care favorizau comerțul cu confecții, dar doar sub sistem lohn: manufacturierii puteau exporta materiale textile pentru a fi transformate în haine în alte state — cu alte cuvinte, în statele sărace se folosea mâna de lucru ieftină pentru confecționarea hainelor, dar doar cu materiale primite de la manufacturieri. Asta a contribuit masiv mai târziu la dispariția industriei de textile în state precum România. Textilele (materialele) au rămas în continuare cu taxe mari și au fost chiar declarate “bunuri sensibile” fiindcă importul lor în UE era privit ca o amenințarea la adresa industriei textile din Uniune de la vremea aceea.
Mai târziu, industria textilelor a fost lăsată în urmă și de statele vestice, care nu mai puteau fi competitive cu China.
Doar că odată ce a obținut aproape un monopol pe domeniu, China îl exploatează la maxim și împinge prețurile tot mai sus. Încă din 2015, chiar și în confecții, muncitorul chinez primea salariu mai mare decât cel român sau bulgar (între timp au mai crescut veniturile și în România prin măriri succesive ale salariului minim).
Un avantaj ar fi putut avea și state precum România, dacă redresau industria textilelor, mai ales după aderarea la UE din 2007, când s-au eliminat taxele. D
Doar că este mult mai complicat și mai scump să înființezi o fabrică de textile, în vreme ce pentru o fabrică de confecții e o rețetă simplă și relativ ieftină - de asta avem peste 6.000 de fabrici de confecții și câteva zeci de țesătorii și filaturi.
Aceste fabrici de confecții au început să cumpere materiale din Asia sau Turcia. Dacă există puține surse pentru materia primă (textile), nu același lucru se poate spune despre fabricile de confecții.
Brandurile au de unde alege, iar criteriile lor sunt timpii de livrare și costurile. De teama de a nu își pierde clienții, fabricile pun presiune pe muncitori, să lucreze cote mari cu salarii mici - fabricile nu pot tăia costuri de la electricitate, apă sau materie primă, așa că presiunea cade pe angajați în general.
De-a lungul timpului, am mai fost acuzată că le fac pe muncitoarele din fabrici de confecții să pară ca niște sclave, atunci când scriu despre problemele lor: că leșină prin fabrici, că nu își primesc banii sau drepturile.
Am tot respectul pentru femeile acestea, mai ales că am cunoscut atâtea și am înțeles că multe ar fi fost jurnaliste mai curajoase decât mine, dacă ar fi avut șansa.
Dar multe nu au decât opțiunea de a lucra la singurul angajator din regiunea lor, acea fabrică de confecții. Aș îndrăzni să spun nu doar că multe dintre acestea sunt tratate ca sclave, dar și că fabricile sunt la rândul lor sclave.
La fel cum aproape întreaga noastră economie este sclavă sub regimuri incompetente și corupte. Odată cu pandemia, avem șanse tot mai mari să simțim pe pielea noastră în ce sistem sclavagist am trăit toți anii ăștia.
