Scrisoarea pentru România, la un an de război: Credeți-mă, noi, aici, suntem lumea liberă. Să nu o lăsăm să cadă!

În 2014, prietenii mei din Cernăuți se întrebau de ce nu au vizitat Crimeea pe timp de pace, de ce nu s-au odihnit acolo, pe malul mării, cât a fost posibil. 

Nimic nu e câștigat pentru totdeauna

Cum se întâmplă în viață, crezi că unele lucruri sunt de-a gata sau câștigate pentru totdeauna. Nu sunt. Nici libertatea nu e. Au urmat o serie de lupte în Donbas, alternate cu perioade de liniște, iar pe 24 februarie 2022 a început marea invazie. Nici pacea nu e un dar. O jumătate de secol am crezut acest lucru, noi, europenii.

La fel și acum, măsurile sunt diferite. Dacă europenii, indienii, americanii și ceilalți oameni ai planetei discută despre primul an de război, ucrainenii vorbesc despre primul an al invaziei la scară largă dintr-o agresiune care durează deja de nouă ani.

Un document de ghetou în mileniul III

De un an scriu pentru Libertatea, de cele mai multe ori despre Ucraina, dar deja din România. Am avut ocazia în acest an de România să cunosc mai bine această țară, dar și să aflu cum este văzută aici, în țara limbii mele, povestea tristă a unei agresiuni armate neprovocate. 

Am mai văzut cum unele teme dureroase ale ucrainenilor, prezentate în mici detalii în cadrul unor interviuri, sunt neînțelese de oamenii dominați de grijile unui stat în care este pace. Nu judec pe nimeni, încerc să explic.

În mai anul trecut scriam despre un cuplu din Mariupol care a reușit să fugă din „iadul lumii ruse”, trecând prin filtrele ocupanților. Oleksandr și Ana nu ar fi crezut vreodată, până pe 24 februarie 2022, că realizarea cea mai mare din viața lor va fi evacuarea din Mariupol.

Fugind de război prin Rusia, statele baltice, Irlanda și Spania, acești doi rusofoni, cetățeni ai Ucrainei, voiau să-i spună întregii lumi cum este războiul și de ce nu trebuie să mai credem Rusia.

Ei mi-au arătat biletul emis de punctul de „filtrare” Manguș din Donbas, un document de ghetou în mileniul III. Și acum păstrez înregistrarea acelui interviu, unde vocea tremurândă a celor doi spune mai multe decât un text publicat în ziar. 

Dar să știți că nu toți i-au crezut, unii comentând în România că e prea fantastic și că ar putea fi o poveste inventată pentru a ponegri Moscova. E doar adevărul adevărat. Rusia eliberează „documente de ghetou”, aceasta este realitatea. 

Inima mare

Dar am văzut în acest an și cetățeni români pentru care cuvântul „a ajuta” este sensul vieții lor. Scrisoarea mea din România către România, la un an de la război, este despre o solidaritate a societății cu persoanele care au fugit din calea războiului. Au fost lăsate la o parte toate subiectele sensibile și neînțelegerile din trecut, pentru ca ucrainenii înșiși să treacă mai ușor de stresul cauzat de război.  

Am primit sute de telefoane de la românii care își doreau să le fac legătura cu parteneri din Ucraina, să le transmită ajutoare: haine, medicamente, generatoare, saltele, produse igienice și multe altele. Am pus și eu umărul la apariția primelor huburi de ajutoare umanitare la frontiere. Nimeni nu se aștepta că va fi nevoie de ele, că va veni războiul.  

În același timp, românii își deschideau ușile apartamentelor și caselor lor, invitându-i pe ucraineni să rămână pe o perioadă la ei. Le ofereau hrană, empatizau cu ei, îi susțineau psihologic și financiar. Bunătatea și dragostea acestor persoane erau de admirat. Chiar m-am simțit mândru de această țară, a strămoșilor mei. 

Nu înseamnă că românii nu continuă să nu aibă observații sau preferințe individuale. Unora nu le place Zelenski, alții au dubiile lor față de politica de la Bruxelles sau față de inițiativele americane. Dar asta nu i-a făcut pe foarte mulți mai puțin empatici cu realitatea imediată a refugiaților. 

Unii ucraineni credeau că România este un stat periculos

Reacția unor refugiați sosiți din regiunile îndepărtate ale Ucrainei, cuprinse de război, față de sprijinul oferit de societatea civilă românească nu o pot numi altfel decât o disonanță cognitivă. Am scris despre refugiații ucraineni din Kiev, Zaporojie, Herson și Odesa. Unii au venit în România cu convingerea produsă de propaganda sovietică și rusă, dar și de izolarea informațională din Ucraina că în statul român „locuiesc doar țigani”, că aici este doar sărăcie și „se fură copii de pe stradă”.

În urma contactului direct cu România, aceștia au înțeles că au fost dominați de minciuni și stereotipuri. Societatea ucraineană nu prea știe nimic de România.

Ignoranța față de România mi-a fost confirmată într-un interviu de redactorul unei publicații de la Kiev, Anton Semijenko. Ziaristul a fost impresionat de faptul că „narațiunile proruse nu își au locul în România”, iar agenda Kremlinului este „total respinsă la București”, dar recunoaște că societatea ucraineană nu prea știe aceste lucruri.

Cele două societăți au trăit până acum în două spații informaționale și mentale diferite, iar eu, ca etnic român și cetățean ucrainean, am fost undeva între ele. Știam că nu era așa, dar aveam eu însumi propriile prejudecăți. Nu mi-e rușine să le numesc. 

Frontul meu informațional

Am avut și eu un front în acest an de război, unul informațional. După discuțiile avute cu militarii din tranșee, cu consilierii unor ministere, cu profesorii din zona de conflict, cu ecologiștii îngrijorați de efectele nocive ale războiului, cu rudele celor uciși de rachetele lansate de Rusia împotriva obiectivelor civile primeam mulțumiri pentru că sprijin frontul informațional al Ucrainei. Dar nu era un compliment. Vreau să scriu  doar despre fapte. Vreau să fiu credincios meseriei pe care o fac.

Unii soldați, experți militari sau primari îmi spuneau „off the record” că au o mare frică să nu preia la un moment dat presa din UE narațiunile Rusiei despre Ucraina. Alții îmi ziceau că sunt îngrijorați de oboseala informațională din lume cauzată de război. „Ne temem foarte mult să nu mai vorbească nimeni despre noi sau să vorbească neadevăruri. Ne temem să nu mai fim ajutați”, am auzit această teză de mai multe ori.

Noua mea Românie

Nu am fost niciodată dominat de stereotipuri și clișee privind România, dar recunosc acum că această țară nu este chiar ceea ce credeam la Cernăuți, unde am locuit împreună cu familia. Recunosc că o idealizam, dar oricum după un an mi se pare cea mai frumoasă țară!

Noua mea Românie este țara taximetriștilor din Suceava care le explică pasagerilor de ce Bolt, Uber și alte „inovații” nu au nicio șansă să le facă concurență serviciilor clasice de taxi, dar povestesc acest lucru de parcă deja și-au pierdut serviciul.  

Noua mea Românie este cea a învățătoarelor copiilor mei, care, în ciuda salariului mic, reușesc să le insufle elevilor încrederea într-un viitor mai bun și într-o țară în care cunoștințele și educația contează. Adevărate minuni, adevărate paradoxuri!

Este statul în care a fi român este o banalitate, spre deosebire de Cernăuți, iar a fi conectat la istoria neamului pare a fi o raritate. Nici acum nu înțeleg cum a devenit posibil acest fenomen. Poate că, într-adevăr, comunismul a veștejit, prin folosire improprie, patriotismul, de mi se pare mie că se vorbește puțin despre patrie, în România.

În noua mea Românie, Poliția Rutieră m-a oprit o singură dată și m-a rugat pe neașteptate să le explic unor ucraineni în limba lor maternă că din noiembrie se circulă cu farurile aprinse. Asta e o atitudine de poliție europeană. Românii care locuiesc dintotdeauna aici poate că nu văd schimbările, dar, credeți-mă, în Ucraina era altfel. Iar în Rusia, cunoscută mie de la poveștile atâtor oameni apropiați, nu vreți să știți cum se poartă poliția și ce atitudine de șefi ai cetățenilor au.

În România anului de război au fost multe discuții despre conflictul din statul vecin. Tot aici, vecinii de la bloc m-au felicitat cu Ziua Independenței Ucrainei pe 24 august, pe când la Cernăuți eu îmi felicitam, de obicei, prietenii ucraineni cu acest prilej.  Acolo eram român, aici sunt ucrainean. Îmi păstrez ambele rădăcini, le voi duce mereu cu mine. 

Un an de război în Ucraina a fost un an al cunoașterii reciproce. După cum îmi spunea recent un analist ucrainean, dacă nu era războiul, 9 milioane de refugiați nu cunoșteau UE, rămânând  închiși în propria lor lume. Grea cunoaștere, cumplită încercare.

A fost un an în care fiecare a cunoscut o nouă țară, o nouă lume sau a găsit o nouă respirație necesară în aceste zile pentru a nu permite căderea lumii libere în fața violenței și a tiraniei.   

La un moment dat, în vâltoarea anului scurs peste noi, am întâlnit aceste cuvinte: libertatea e iubită și apărată, uneori, cu mai mare dedicație, tocmai de cei cărora le-a lipsit. Libertatea e un bun comun, o valoare enormă, asta am înțeles în anul meu de România și asta le-aș spune tuturor românilor, dacă, după cum se zice în graiul nostru, „aș avea așa o putere”. Dar e bine că nici eu, nici altcineva nu are „așa o putere”. Libertatea o apărăm toți, nimeni nu e deasupra noastră. Noi o apărăm sau noi o pierdem.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE