Cum arată ocupația israeliană din Cisiordania – o perspectivă de la fața locului

Spre exemplu, să călătorești între Betleem și Hebron, două orașe palestiniene aflate la 27 km distanță, ar trebui să dureze o jumătate de oră, dar poți aștepta până și cinci ore la un checkpoint. Orice călătorie se desfășoară astfel: palestinienii nu au decât certitudinea momentului când pleacă, dar durata deplasării și ora de sosire la destinație nu pot fi niciodată anticipate.

În 1995, în urma Acordurilor Oslo II, Cisiordania a fost împărțită în 3 zone: zona A, administrată de Autoritatea Palestiniană; zona B, condusă administrativ de Autoritatea Palestiniană, dar militar de către regimul israelian; zona C, sub controlul militar israelian total.

Armata israeliană ucide pe oricine, oriunde, oricând

Împărțirea aceasta nu a fost, însă, niciodată total respectată și cu atât mai puțin astăzi, când armata israeliană se poate deplasa inclusiv în zona A, poate să oprească mașinile palestiniene pe stradă sau chiar să ucidă copii palestinieni nevinovați, după cum s-a întâmplat zilele trecute.

Pe 24 iulie, doi băieți palestinieni de 15 ani au fost împușcați mortal de către forțele ocupației israeliene în satul Al-Khader, la 5 kilometri Vest de Betleem. Mai mulți alți tineri au fost răniți, iar trupurile celor uciși au fost reținute de către armată, ca parte dintr-o practică extinsă de răpire a cadavrelor martirilor, cunoscută drept „cimitirul numerelor”.

A doua zi după aceste crime, oamenii din sat au organizat o grevă generală, iar toate magazinele au fost închise, pentru a protesta împotriva nedreptății și a lipsei de sprijin din partea Autorității Palestiniene, care nu a oferit niciodată protecție cetățenilor săi, ci i-a lăsat singuri în fața abuzurilor armatei israeliene.

Uciderea celor doi tineri nu reprezintă, însă, un caz singular. În urmă cu câteva luni, în tabăra de refugiați Dheisha din Betleem, a fost ucis un alt adolescent. Acesta a avut ghinionul să stea pur și simplu pe balcon, în timp ce armata desfășura un raid militar în tabără, așa că a fost împușcat.

Dheisha este una dintre cele trei tabere de refugiați din Betleem care au luat naștere în 1949, după Nakba. În total, în Cisiordania există 19 astfel de tabere unde trăiesc palestinienii care au fost dislocați din propriile case.

Ahmed*, un prieten al băiatului ucis, care mi-a povestit întâmplarea, spune:
„Când ucizi un om, acel glonț nu e doar pentru el, ci distruge o familie, o comunitate, un popor.”
Acum, portretul băiatului ucis a fost agățat pe zidurile din Deisha, pentru ca amintirea lui să fie păstrată, iar locuitorii să îi poată comemora tot timpul moartea mult prea timpurie.

În Deisha trăiesc astăzi peste 19 000 de palestinieni, dintre care peste 6000 sunt copii, fiind cea mai mare tabără de refugiați din sudul Cisiordaniei. Deși este situată în Betleem, oraș aflat în zona A, deci sub administrația Autorității Palestiniene, armata poate intra oricând aici și să desfășoare raiduri militare, să aresteze sau să ucidă oamenii, care nu au nicio protecție în fața forțelor ocupației.

Ahmed, care s-a născut aici și a văzut cu ochii săi de mic toate aceste violențe, spune:
„Cum pot eu să îmi câștig drepturile împotriva acestui sistem colonial? În Gaza sunt mai rău decât naziștii. Aici, au venit acum o lună cu buldozerul, au făcut un raid, au luat niște oameni și au zis că totul e doar un training, că urmează mai rău, că vor face aici la fel ca în Jenin și Tulkarem. Când vin în tabără, aruncă gaz lacrimogen, împrăștie spray cu piper, intră în case, iau banii, iau tot ce vor și arestează oamenii.”

Situația s-a înrăutățit în special de la 7 octombrie 2023, când în toată Cisiordania au fost implementate noi măsuri de așa-zisă siguranță, adică s-au intensificat numărul uciderilor, arestărilor sau al demolării caselor palestinienilor.

Trăind cu teama constantă a demolării caselor

20 iulie, satul Umm-Al-Kheir din zona militară Masafer Yatta, Cisiordania ocupată – „După ce se va termina războiul din Gaza, vor începe în Cisiordania. Noi urmăm”. Acestea sunt cuvintele lui Yousef, un refugiat palestinian dintr-o comunitate de beduini care trăiește în satul Umm-al-Kheir, în apropiere de Hebron, în Cisiordania ocupată. Mai multe sate de aici alcătuiesc zona Masafer Yatta, care se află în zona C, adică sub controlul militar israelian total.

Familia lui Yousef a venit aici în 1952, după ce au fost expulzați de milițiile sioniste din casa lor din satul Arad, deșertul al-Naqab (acum, în ebraică: Negev). Au cumpărat pământul și și-au construit o casă unde voiau să își extindă familia și să își trăiască în liniște zilele. Planurile lor, însă, au fost în contradicție cu ambițiile colonialiste.

Viața familiei lui Yousef reflectă reflectă viața multor familii palestiniene care trăiesc cu teama constantă a distrugerii caselor și a violențelor coloniștilor israelieni. La 30 de ani după ce bunicii lui Yousef și-au construit o casă pe acest teren, în apropierea lor a fost construită o așezare israeliană, iar de atunci, aceștia au trăit într-un climat constant de teamă, umilire și violențe, din cauza vecinilor lor din așezările israeliene.

Așezările israeliene sunt ilegale conform legii internaționale, dar acest lucru nu a împiedicat extinderea acestora, peste casele demolate ale palestinienilor.

Deseori coloniștii se instalează fix lângă casele palestinienilor și îi agresează pe aceștia până când reușesc să îi dea afară de pe propriile pământuri. Astfel, așezările israeliene se extind, peste pământul furat al palestinienilor. Multe dintre aceste așezări nu sunt, însă, doar câteva grupări de case, ci au statutul unor adevărate orașe, cu zeci de mii de locuitori.

Așezările israeliene sunt ilegale conform legii internaționale, dar acest lucru nu a împiedicat extinderea acestora, peste casele demolate ale palestinienilor.

Deseori coloniștii se instalează fix lângă casele palestinienilor și îi agresează pe aceștia până când reușesc să îi dea afară de pe propriile pământuri.

Astfel, așezările israeliene se extind, peste pământul furat al palestinienilor. Multe dintre aceste așezări nu sunt, însă, doar câteva grupări de case, ci au statutul unor adevărate orașe, cu zeci de mii de locuitori.

Casa lui Yousef are un ordin de demolare. Deși au drepturi de proprietate asupra pământului pe care locuiesc, nu au reușit să obțină o autorizație de construcție, prin urmare, trăiesc cu teama că locuința lor va fi distrusă în orice moment.

Autorizațiile de construcție nu se obțin, însă, ușor; de fapt, sunt extrem de rare cazurile când palestinienilor le este acordat un astfel de permis, care costă și foarte mult. Practic este imposibil să obții o astfel de autorizație, ceea ce face mult mai tangibilă posibilitatea ca locuința ta să fie demolată. Numai între 1988 și 2014 au fost emise peste 14 000 de ordine de demolare în zona C.

Beduinii sunt printre cele mai vulnerabile comunități din Palestina. Dintre cele 5000 de familii, cuprinzând peste 40 000 de oameni, care locuiesc în Cisiordania, aproape jumătate, 2000, trăiesc în tabere de refugiați, iar restul, 3000 de familii, trăiesc în zona C, controlată total de regimul israelian.

70% din Zona C este alocată pentru a fi utilizată de către așezările israeliene și de către armata israeliană. În restul de 30%, însă, construcțiile palestiniene sunt permise doar în 1% din regiune, în limitele unei zone aprobate de Administrația Civilă Israeliană, dar unde cel mai adesea există deja alte construcții.

Obținerea unui permis de construcție este, deci, o situație extrem de rară și nu doar aici, ci și în restul Cisiordaniei.

Fiind nevoiți să trăiască în zone geografice izolate – fără acces la străzile principale și segregați de prezența punctelor de control – viața de zi cu zi a comunităților beduine este o provocare continuă.

Deși se confruntă zilnic cu violențele armatei israeliene, ale Administrației Civile Israeliene și ale coloniștilor care i-au încercuit, Yousef și familia sa sunt determinați să rămână aici și să lupte pentru a își proteja casa și pământurile:

„Noaptea trecută, un colonist ne-a otrăvit mai mulți măslini. Fac asta constant ca să ne hărțuiască. Ne-au ucis și animalele. Ne sperie copiii când se joacă sau când merg la școală. Totuși, nu vom pleca. Acesta este pământul bunicilor noștri și vom rămâne aici.”

În sprijinul lor vin constant activiști internaționali care încearcă să intervină și să oprească abuzurile armatei, deși prezența acestora s-a redus semnificativ în ultimul timp. După uciderea lui Awdan Hathaleen, tensiunile din zonă s-au intensificat, iar prezența activiștilor internaționali a fost drastic restricționată.

Într-o situație foarte similară cu Yousef se află și Abu Jassim, care trăiește alături de familia sa într-o comunitate de beduini din Bardala, un sat izolat din Valea Iordanului. Soția lui povestește cum armata israeliană îl arestează adesea pe Abu Yassim, iar coloniștii vin și le fură lucrurile, inclusiv apa și mâncarea, le otrăvesc animalele și îi hărțuiesc tot timpul. Acesta adaugă:

„Ce se întâmplă acum – nu am trăit niciodată. Fură și ucid tot ce ai. Când întrebăm coloniștii de ce fac asta, spun că asta e ceea ce vrea armata. Nu mai avem o viață aici, uneori îmi spun că poate e mai bine să mă sinucid ca să sfârșesc această viață.”

În mijlocul apartheidului

Ocupația din Cisiordania este foarte vizibilă. E suficient să vii aici și să privești în jurul tău. Vei vedea peste tot semne de discriminare și violență sistemică. Trebuie doar să te uiți – oriunde – și va fi clar.

Locul unde apartheidul este cel mai vizibil este Hebron, cel mai mare oraș palestinian din Cisiordania, cu o populație de peste 200 000 de palestinieni. Aici, însă, trăiesc și peste 800 de coloniști israelieni, care s-au instalat în centrul orașului.

Acum, în Vechiul Oraș din Hebron, coloniștii care trăiesc deasupra pieței aruncă gunoaie spre palestinienii care își duc aici viața de zi cu zi. Piața este, bineînțeles, pustie. Turismul din zonă a scăzut considerabil, multe magazine au fost închise. Există o criză financiară, oamenii au rămas fără joburi, traiul zilnic este aproape imposibil de întreținut.

Ocupația israeliană controlează nu doar viața palestinienilor, ci intervine și asupra morții acestora și asupra dreptului oamenilor de a îi comemora pe cei dragi. Un exemplu concret în acest sens este cimitirul islamic din Hebron, care acum este înconjurat de steaguri israeliene. Palestinienii nu au dreptul nici măcar să își plângă morții în liniște. Nu pot vizita acest cimitir. Iar pentru a organiza o înmormântare, trebuie să se coordoneze cu forțele ocupației.

Hebron este împărțit în două zone, H1, administrat de Autoritatea Palestiniană, și H2, care se află sub controlul regimului israelian. În H2 trăiesc în continuare câțiva dintre palestinienii originari locului, alături de coloniștii israelieni, care încearcă, apelând la diferite forme de violență, să îi facă să plece. Mulți dintre localnici s-au mutat în H1, zona mai prosperă a orașului, dar există și oameni care nu vor să plece și luptă pentru ca ocupația să nu se extindă.

Inclusiv moscheea Al-Ibrahimi din Hebron a fost împărțită. O parte a rămas disponibilă pentru credincioșii palestinieni, dar cealaltă jumătate a fost redesemnată ca sinagogă. Împărțirea a avut loc ca urmare a unui atac armat al lui Baruch Goldstein, un colonist israelian, care în 1994 a intrat în moschee, în timpul Ramadanului, și a ucis 29 de palestinieni care se rugau, reușind să rănească alți 120.

Intrarea către moschee se face printr-un checkpoint, iar palestinienii trebuie să treacă prin măsuri ridicate de securitate pentru a putea merge să se roage acolo: mai multe porți de metal, un detector de metale, bariere, soldați care te interoghează și îți controlează geanta și documentele. Exteriorul securizat al clădirii este, însă, în consonanță cu interiorul, unde se află o mulțime de camere de supraveghere, dar și sârmă antiglonț. Toate acestea într-un lăcaș de cult.

Viața de zi cu zi

Să trăiești în Cisiordania este zilnic o provocare. De la lipsa unor resurse și servicii esențiale până la amenințarea morții care poate surveni în orice clipă – viața palestinienilor de aici este un șir nesfârșit de umilințe, suferință și violențe induse de regimul israelian.

Există o criză de apă, întrucât cele mai multe resurse sunt redirecționate către așezările israeliene. În aproape fiecare seară sună alarma și pe cer se pot vedea avioanele militare din apropiere. A devenit deja o obișnuință, localnicii nu se mai tem.

La fel cum a devenit o obișnuință și să ți se demoleze casa și să primești apoi factura pentru buldozer. La fel cum a devenit o obișnuință să fii persecutat la un checkpoint sau să aștepți ore în șir pentru a putea să îți vizitezi familia care locuiește în orașul din apropiere.

În ciuda acestei realități brutale, palestinienii rezistă și continuă să existe pe pământurile lor natale. Deși devine un mediu tot mai ostil, deși coloniștii vor să îi expulzeze, iar armata își intensifică raidurile, deși zi de zi mai mulți oameni sunt uciși, mai multe case sunt demolate – există și multă speranță și reziliență.

Unul dintre numeroasele exemple în acest sens poate fi citit în povestea lui Omar Hajajla, un locuitor din Al-Walaja, un sat palestinian care este acum înconjurat de 3 așezări israeliene. Casa lui Omar era situată în calea Zidului Apartheidului, așa că regimul israelian a încercat prin toate mijloacele să îl determine să își părăsească pământul.

Când negocierile în bani nu au dus niciunde, au încercat inclusiv să îl otrăvească. Dar Omar a rămas determinat și a continuat lupta, motivat de o legătură puternică cu pământul natal:
„Copacii aceștia i-am plantat când eram copil. Au peste 45 de ani. Fiul meu are 23 de ani. Spune-mi: pe cine am crescut mai mult?”

Omar nu este un caz individual, însă, ci un exemplu reprezentativ pentru situația multor palestinieni care, în ciuda opresiunii cu care se confruntă, reușesc să își trăiască viața de zi cu zi cu demnitate, speranță și reziliență. Cu Sumud.

[imagine 10 – definiția Sumud pe Zidul Apartheidului]

*Pentru siguranța celor intervievați, toate numele au fost schimbate, cu excepția cazurilor când oamenii și-au exprimat acordul pentru ca numele lor complet să fie afișat public.

*Raluca Panait scrie, predă literatură și face parte din mai multe colective din Cluj care militează pentru justiție socială. Vara aceasta a fost în Cisiordania pentru a face voluntariat la o organizație palestiniană și pentru a vedea la fața locului cum arată ocupația israeliană.

Libertatea a ales să publice acest punct de vedere, fiind vorba despre o mărturie de la fața locului, opiniile enunțate în textul reportajului aparțin autoarei.