Editorial de Simona Catrina | Fiți amabilă, ia întoarceți salamul pe dos, ca să-l văd și în mijloc!

A urmat o duduie care, nu-i aşa, uitase PIN-ul. Apropo, în ziua când am să parcurg toată coada de la casă fără ca vreun client să uite codul PIN, mă rad în cap. Staţi liniştiţi, sunt în afara oricărui pericol, rămân cu hălăciuga intactă. Căci, deşi nouă din zece români au codul 1234, opt din zece îl uită. Următorul client era un tataie care, iată, se întorsese teafăr din Războiul de Independenţă şi din alea două mondiale. A extras din coş trei cutii de beţişoare pentru urechi. După cum răcnea şi apoi nu auzea nimic, am dedus că obişnuia să înfigă beţigaşele cam adânc în pavilion, cred că ajungea cu ele până în trompa lui Eustachio. Sau o fi surzit de la obuze, nu ştiu. În băcănii, dai de cei mai prolifici pisălogi. “Halvaua aia e de post sau are şi cacao?” (Ca şi cum ar exista şi cacao de dulce). “Aş vrea nişte salam de vară, dar nefeliat! Şi să nu depăşească 200 de grame!”. La acest moment, dacă vânzătoarea nu ştie destulă geometrie în spaţiu, dă chix. Iar clientul vrea altă bucată, deci galantarul se umple de cioturi refuzate.

Daţi-mi să încerc o măslină, să nu aibă gust de butoi! (Oare ce gust o fi având butoiul, de fapt?). Cum e telemeaua aia? Să nu fie potroacă! (Scria pe dânsa “brânză de vacă f. f. f. puţin sărată”, dar probabil clienta a crezut că vaca fusese puţin sărată, nu telemeaua). Salam mai uscat aveţi? (Avem, cum să nu, de exemplu ăsta mai vechi, de porc, s-a uscat de tot, ia uitaţi!). Într-o zi, la un magazin de pâine, un moşulete a cerut “una albă, una neagră şi două japoneze”. În spatele lui, un chinez şi-a crăcănat gura a entuziasm, cu nădejdea că a nimerit într-un bordel deghizat în brutărie turcească.

Urmărește-ne pe Google News