Povestea lui Iuliu Albini, magnatul aurului în România interbelică: s-a îmbogățit din mine părăsite de romani. „A început lucrarea cu 3-4-5 muncitori la zi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mirajul aurului aflat în subsolul Munților Apuseni a atras, de-a lungul istoriei, mulți oameni care doreau să se îmbogățească rapid.
Cuprins:
Concurența a ușurat munca grea a minerilor
Unii au reușit, devenind veritabili magnați ai aurului, cei mai mulți au eșuat. În perioada interbelică a existat un avânt deosebit al activităților miniere private din această zonă a României.
Exista și o concurență deosebită, ceea ce a făcut ca economia locală să se dezvolte rapid, iar introducerea unor tehnologii noi a ușurat munca grea a minerilor.
Unul dintre foștii magnați ai aurului a fost Iuliu Albini, un personaj puțin cunoscut în prezent. Acesta a activat în domeniu încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, înainte de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial. Albini a fost urmaşul unor cioplitori de piatră italieni și a ajuns notar în zona Alba - Hunedoara.
În 1912, acesta a cumpărat terenurile minei din Stănija, din apropierea orașului Brad. Războiul care a urmat a afectat activitatea din minerit, motiv pentru care, în 1923, a vândut toate activele Societăţii Mica, firma care avea să devină una dintre cele mai mari companii de exploatare a aurului din România interbelică.
Albini a încasat 12 milioane de lei, o sumă uriașă la vremea respectivă, cu care a cumpărat fabrica de textile „Ardeleana” din Cluj-Napoca. În 1928 a vândut societatea din Cluj și a revenit în minerit, de această dată în zona Almașu Mare, pe teritoriul actual al județului Alba, unde a desfășurat, de asemenea, o activitate profitabilă, până în 1945, când a decedat.
Ulterior, mina a fost naționalizată de regimul comunist. Magnatul a participat și la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, fiind delegat din partea localității Almașu Mare.
Terenuri cumpărate la licitație
Iuliu Albini a adjudecat terenurile aurifere aferente minei Stănija în urma unei licitații organizate de autoritățile statului, care au executat silit fostul proprietar, o asociație ce aparținea societății germano-maghiare „National Bank”, cu sediul central la Berlin.
Acesta a reușit să devină proprietar de drept al minelor, cu acte oficiale, abia în 1923, ca urmare a unor procese în instanță.
„Exploatarea rudimentară a minereurilor aurifere la Stănija, derularea Primului Război Mondial cu toate consecințele ce decurgeau din această cauză, în perioada care a urmat achiziționării minelor de către Iuliu Albini, au dus la rezultate modeste și de aceea, acesta a hotărât vânzarea lor.
Achiziționarea definitivă și contractual-legală a minelor «Albini» de către «Mica» s-a realizat prin contractul din 1 octombrie 1923 la prețul de 12.000.000 de lei, din care 8.000.000 de lei în numerar și restul într-un număr de 3.077 de acțiuni «Mica».
Tranzacția a fost validată prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 4 februarie 1927. Acest preț a fost achitat lui Iuliu Albini pentru cele 120 de cuxe (drepturi miniere - n.r.), imobile și hotare miniere înscrise în cărțile funciare miniere la Tribunalul Alba Iulia”, se precizează în lucrarea „Mineritul aurifer în Munții Apuseni între Marea Unire și naționalizare - Minele de la Stănija”.
Guvernatorul minelor aurifere de la Zlatna
După revenirea de la experimentul cu fabrica de textile de la Cluj-Napoca, Iuliu Albini avea să devină guvernatorul minelor aurifere din zona orașului Zlatna. O descriere a activității sale în domeniul mineritului avea să apară în două numere ale ziarului Unirea Poporului, care apărea la Blaj, în luna septembrie 1937. Articolul a fost semnat de preotul român greco-catolic Sabin Olea.
„Dl Albini, cu ajutorul fiilor d-sale luliu şi Ovidiu, cumpără în anul 1931 nişte vechi teritoare părăsite de mine, din comuna Almaşul-Mare, în vecinătate imediată cu Stănija şi comuna După-Piatră. Unele dintre aceste mine n-au mai fost lucrate de pe timpul romanilor, de acum 1800 de ani. Cu voinţă tare şi cu credinţă mare, s-a început lucrarea în mină cu 3-4-5 muncitori la zi, continuând apoi pe măsură ce aducea venit la 6-8-10 muncitori”, susținea autorul articolului.
Acesta descria și modul în care se desfășura activitatea minieră la vremea respectivă: „Cu câtă greutate se fac găurile înăuntrul minei, cu sfredele mari (nişte dălţi de oţel, lungi de un metru), în muntele de piatră vânătă şi tare, de aruncă scântei. Câte lovituri de puşcă (ciocan mare şi greu de 3-4 kg) trebuie date în capătul sfredelului şi cu toate acestea, doi oameni în 8 ore abia fac 5-6 găuri, în care se introduce apoi cu mare grije dinamită.
Explozibilile rup piatră multă, fac un fum foarte greu de suportat la cei cu plămânii slabi. Urcuşul sau scoborâşul se face pe scări înguste (30 cm), în adâncimi uneori sau înălţimi de câte 70-80-100 de metri, aşa că dacă n-ar fi abis întunecos acolo în sânul pământului, mulţi ar ameţi şi ar cădea. Minerii însă sunt obişnuiţi, iar vizitatorii sunt conduşi de oameni pricepuţi şi cu ajutorul lămpilor puternice de carbid se poate umbla destul de uşor prin mină”.
Piatra spartă de explozibili era scoasă la suprafață cu ajutorul unor „hubere” (un fel de lăzi cu cigă) până la galeria principală, unde se încărca pe vagonete și era scoasă la suprafață cu ajutorul cailor sau împinse de mineri.
„Să nu se creadă că tot cât se scoate e aur. 60-70 la sută e piatră stearpă şi abia restul dacă e minereu pentru şteampuri. Aurul e atât de ascuns şi împrăştiat prin piatră, încât rareori se poate zări câte un firicel (filon) cu ochii liberi, ori prăfuit sub forme de steluţe. Când se găsesc de aceste, atunci e mare noroc.
Minereul bun se duce pentru pisat în şteampuri, unde cu ajutorul apei se spală şi cu ajutorul mercurului (argint viu) se prinde praful de aur ce este măcinat deodată cu piatra. Abia atunci se ştie rezultatul, pentru ce s-a muncit şi s-a cheltuit”, mai afirma Sabin Olea.
„Muncitorii mişună ca furnicile după treabă”
Autorul a descoperit instalațiile lui Iuliu Albini după un drum dinspre Zlatna. „Ajuns sus în creierul munţilor, te trezeşti deodată în faţa instalațiilor. Un zgomot asurzitor face să-ţi vâjâie capul. Muncitorii mişună ca furnicile după treabă în zi de lucru, iar în zi de duminecă, ori sărbătoare se îndreaptă tăcuţi şi umiliţi spre capelă, unde din două în două săptămâni se slujeşte sfânta liturghie.
Capela a fost ridicată de dl. Albini, spre a le putea veni în ajutor şi din punct de vedere spiritual muncitorilor săi. În lumea aceasta nu-i de ajuns să-i dai omului numai bulgări de aur, ca să-l mulţumeşti, ci trebuie să-i dai şi hrană sufletească”, a mai scris autorul.
Acesta susținea că cititiorii ziarului aveau astfel posibilitatea să vadă că „oamenii buni n-au pierit cu totul, ci se mai găsesc câte unii resfiraţi pe ici, pe colo prin lumea aceasta mare”. În primii ani de activitate, minele Albini produceau câteva zeci de kilograme de aur pe an, metalul prețios fiind vândut, în principal, Băncii Naționale.
În ultima parte a anilor ‘30, cantitatea de aur extrasă depășea 100 de kilograme, ca urmare a investițiilor și a tehnologiei mai performante care a fost adusă în România.
Albini și-a continuat activitatea în minele sale din Munții Apuseni până în 1945, când a decedat la vârsta de 84 de ani. A rămas în istorie ca unul dintre cei mai importanți investitori din zonă, cu contribuții importante pentru comunitatea locală.
După instalarea regimului comunist, în 1948, minele Albini au fost naționalizate, iar membrii familiei au fost urmăriți și terorizați de Miliție și de Securitate pentru a preda aurul despre care se susținea că îl dețin.
