Oamenii nimanui

“M-a dat fata mea afara din casa, ca pe un gunoi”

Omul caruia i se spune “sefu” nu prea pare dornic sa explice cum s-a ajuns la aceasta ierarhie. Isi strange pe langa el halatul de molton ponosit si are in gesturi o demnitate de parca s-ar incheia la un palton lucrat la casa de moda. Probabil, o pala amintire din vremea cand era invatat sa lucreze “la patru ace”. “Eu am fost de meserie croitor, am lucrat la un atelier pe Lipscani. Aveam clienti, o duceam bine, am avut si familie, si casa, si prieteni. Ce mi-a mai ramas? Pai, hainele astea de pe mine, asa am plecat din casa si cu atata am ramas”, spune Ion si intoarce repede capul. Nu vrea sa arate unei femei ca ochii ii inoata in lacrimi. N-are insa cum sa-si ascunda mainile care-i tremura puternic.
Din toata munca lui de-o viata s-a ales praful. A pierdut un apartament de patru camere pentru ca n-a putut da inapoi niste bani pe care-i imprumutase. Repeta obsesiv ca nu mai are pe nimeni, nici o ruda, nici copii, nimic. Spune insa, pana la urma, adevarul, parca mai mult pentru el insusi. “Au fost si copii. Nu i-am mai vazut de prin 1984. Si rude. Dar cand ajungi in situatia asta, nimeni nu te mai cunoaste. Intrebati pe oricine de aici. O sa vedeti ca am dreptate. Cand ajungi un nenorocit, toata lumea iti da cu sutul”, filozofeaza fostul croitor.

Recomandări

Cazul „Nordis” de Alba: 211 oameni, lăsați fără 12 milioane de euro: „A fost momentul în care mi-am dat seama că am fost înșelat”

Are dreptate. Povestile “oamenilor nimanui” par, pana la un punct, trase la un indigo ieftin. Cand s-au prabusit, toata lumea le-a intors spatele si singura familie le-a fost strada. “Cum am ajuns io sa dorm pe pamant si prin scarile blocurilor? M-a dat fata mea afara, dupa ce am crescut-o si pe ea si pe copiii ei. N-am mai fost buna si m-a aruncat ca pe o mancare stricata”, isi povesteste amarul Mariana. Are doar 56 de ani, dar fata si ochii de un albastru incredibil nu-i tradeaza varsta. Ciudata si palida compensatie pentru toata umilinta si chinurile pe care le-a indurat: timpul nu i-a sapat riduri si nici nu i-a furat stralucirea din priviri. “Sunt vreo trei ani de cand n-am un acoperis deasupra capului. Am dormit pe unde am apucat si am mancat ce-mi mai dadea lumea, din mila. N-am intins niciodata mana sa cersesc, va jur. Stiti pe unde stateam cel mai mult? Pe langa Spitalul Budimex. Intr-o zi, a trecut fata mea pe acolo, m-a vazut, s-a oprit si mi-a zis ca la ea n-am ce sa caut, ca n-o intereseaza”, spune femeia si izbucneste intr-un plans care face patul sa se zgaltaie.

“De 10 ani nu platisem intretinerea la bloc”

Uita pentru cateva clipe de firul povestii pentru ca, in patul de langa ea, o tanara tuseste cumplit si se chinuie sa se ridice in-tr-o rana. “Saraca, a fost operata la gat. Are cancer, trage sa moara. Ne e mila de ea, o ingrijim cat putem”. O lectie de viata: Mariana a fost calcata in picioare de propriul copil, dar inca gaseste in suflet puterea sa fie miloasa cu niste straini. Iar cand n-are grija de fata care se zbate intre viata si moarte ii da sa manance unei batrane pe care soarta a capatuit-o cu un chin in plus: i-a luat lumina ochilor.

Recomandări

Ucraina a anunțat câți bani mai are ca să lupte singură cu Rusia, dacă Donald Trump oprește ajutorul financiar, imediat după ce preia funcția de președinte al Americii

“Eu nu vad, doamna, asa ca tre sa ma faceti atenta ca vorbiti cu mine”, spune batrana, indesandu-si pe cap o caciula groasa, mancata de molii. De doi ani de zile, Lidia Lazarescu “locuieste” intr-un cort improvizat, undeva pe langa Lacul Morii din Bucuresti. A fost adusa “la adapost” chiar in noaptea de Revelion. “Mi s-a facut rau pe strada, cand a inceput furtuna aia in noaptea de Anul Nou si niste oameni de treaba au chemat o salvare si m-au adus aici. Mi se pare raiul pe pamant, nu e ca la mine in cort, unde te sufla vantul ca afara. Macar am un acoperis deasupra capului si nu ma ploua. Da acuma stiti ce durere am in suflet? Ca nu stie baiatul meu nimic de mine… Noi stateam in cort acolo amandoi, ca el e somer si nu se descurca cu banii, cu nimic. Ma gandesc ca poate ma cauta”, povesteste batrana. Are 72 de ani si imi spune ca n-ar mai vrea sa traiasca nici un minut. “Pentru ce? Nu vedeti ce-am ajuns? Aveam un apartament, dar ne-au dat afara din el acum vreo cativa ani pentru ca nu mai platisem de mult intretinerea. De cand? Cred ca de 10 ani nu mai platisem. Pai din ce? Doar din pensie, si eu si baiatul meu, cum sa traim?”. “A trai” nu e pentru ei decat un cuvant idiot. S-au saturat. Nu mai au speranta. Mai au in schimb o singura dorinta: sa nu mai apuce sa spuna “maine”.

Urmărește-ne pe Google News