PORTRET. „Mi-e frică de întuneric”. Povestea Elisabetei Moldovan, de la verdictul medicilor că e inaptă de muncă până la ce le oferă azi persoanelor cu probleme
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Omul care ajută alți oameni să iasă din cămine”, așa este cunoscută astăzi Elisabeta Moldovan. Pe când Eli avea 18 ani, o comisie de specialiști i-a hotărât destinul: au decis că nu va putea niciodată să se întrețină din munca ei, din pricina unei dizabilități intelectuale ușoare, și au plasat-o într-un cămin pentru adulți. A plâns atunci, fără să știe că soarta ei avea să fie cu totul alta - un destin desprins, parcă, din romanele lui Charles Dickens.
Cuprins:
- „Te trezeai cu mămăligă, dormeai cu macaroane”
- Violuri, bătăi, cruzime
- Epoca fără drepturi
- „Nu știam ce e o zi de naștere”
- „Inaptă” de muncă
- Plătită cu o țigară pe zi
- „Mai bine pe străzi decât în cămin”
- „Spune-mi Eli”
- I-ar plăcea ca lumea să știe despre ea că este „un om care ajută alți oameni să iasă din cămine”
Elisabeta Moldovan sau Eli, cum îi place să i se spună, a fost abandonată într-un spital, pe când avea doar șase săptămâni. Suferea de „aprindere la plămâni”, iar mama ei era o femeie simplă, cu dizabilități intelectuale, care n-a știut să îngrijească nou-născuta.
„Te trezeai cu mămăligă, dormeai cu macaroane”
Mama Elisabetei, originară din județul Sibiu, a avut șapte copii. Dintre ei, unul singur a crescut alături de ea. Toți ceilalți șase au ajuns la orfelinate, iar astăzi mai trăiesc doar trei, printre care și Eli.
S-au născut, cu toții, pe vremea comunismului, când avortul era interzis prin lege, iar orfelinatele gemeau de copii părăsiți, care tânjeau după un strop de grijă și atenție. Pentru Eli, n-a fost să fie: niciodată nu s-a pus problema adopției, iar până la 18 ani, a trecut prin opt centre.
Într-unul dintre ele erau cazați 500 de copii, înghesuiți.
Dormeau și câte trei în pat, câte 30 de copii într-o singură încăpere.
Dimineața, la micul dejun primeau întotdeauna mămăligă, iar seara, fără excepție, macaroane. „Te trezeai cu mămăligă, dormeai cu macaroane”, spune ea.
Violuri, bătăi, cruzime
Abuzurile erau la ordinea zilei.
„Erau bătăi zilnice la noi în școală. Eram 500 de copii, nu puteau educatorii să vadă de 500 de copii și erau foarte mari abuzuri - bătăi, înjurături, urechile rupte”, spune ea.
„Fetele mai mari aveau obiceiul să lege sfârcurile cu sârmă la fetele care aveau început de piept. E greu de imaginat. Fetele mai mari ca noi făceau asta, ne chinuiau, ne aruncau cu pătura pe sus. Erau câte două fete, una la cap și una la picioare, și te trăgeau până te trânteau de pereți. O fost greu”, își aduce ea aminte.
Nu doar fetele mai mari îi băteau pe cei mici, ci și educatorii. Iar dacă, dimineața, dormeau mai mult și întârziau la masă, nu mai primeau micul dejun.
Iar noaptea, în loc să meargă la baie, își făceau nevoile într-un lighean. Le era frică de supraveghetorii de noapte, de portar - violurile nu erau, pe atunci, ceva neobișnuit.
Epoca fără drepturi
„Erau șobolani. Ți-era frică să pui o pâine sub perină că ți-o mâncau. Erau condiții foarte, foarte rele - furturi, bătăi, violuri. La noi, era frică să mergi la toaletă, că își băteau portarii joc de tine sau supraveghetorii de noapte veneau și te violau. Aveam fete care or fost violate”.
Violurile erau trecute sub tăcere.
„N-aveai la cine să te plângi”, își amintește ea. Nimeni nu le apăra drepturile acestor copii, iar ei nici nu știau că le au.
Era epoca față de care unii români au și acum o nostalgie, poate amestecată melancolic cu propria tinerețe, poate din alte motive, omenești. Dar, pentru Elisabeta și, de fapt, pentru toți românii, era epoca în care nu știam că ne naștem cu drepturi, care sunt sacre, că nu primim drepturile de la Guvern.
„Nu știam ce e o zi de naștere”
Elisabeta Moldovan s-a născut la 15 ianuarie 1978, dar ea nu a știut niciodată asta până când a ajuns în clasa a VI-a. Atunci, în acea zi friguroasă de iarnă, își amintește că una dintre educatoare a venit în clasă cu două cutii de bomboane din ciocolată. A îndemnat-o să le împartă cu colegii și i-a spus că este ziua ei.
Eli însă nu înțelegea de ce ar fi trebuit să le dea și colegilor din bomboanele ei. „Eu am zis: «De ce să împart?» Că mi le-a dat mie”, rememorează ea. Educatoarea i-a explicat: era ziua ei de naștere. „Ce este o zi de naștere?”, a întrebat fetița.
Eli a împărțit bomboanele, dar tot nu a înțeles. Nu avea nici cea mai vagă idee despre identitatea ei, despre cine este ea și cum a ajuns acolo.
Nu doar ziua de naștere fusese un mister pentru Eli, ci și Crăciunul.
Tot în clasa a VI-a, a serbat primul ei Crăciun.
Câțiva nemți, își amintește ea, au venit la orfelinat și le-au organizat serbarea, le-au oferit tort și cadouri. Eli nu mai văzuse în viața ei vreun tort, așa că, atunci când a primit o felie, a luat-o în mână și a băgat-o, întreagă, în gură, de frică să nu i-o ceară înapoi sau, mai rău, să i-o fure vreuna dintre fetele mai mari.
I-a fost rău atunci și azi, după atât timp, Elisabeta nu vrea nici să mai audă de torturi.
Tot atunci, a primit și o păpușă - un „bebelaș”, cum zice ea, fără păr. A plâns, pentru că voia o păpușă cu păr, s-o poată pieptăna și coafa. Așa a fost primul ei Crăciun.
„Inaptă” de muncă
Pe când era în clasa a XI-a, la școala profesioală, Eli a ajuns în fața unei comisii de specialiști care ar fi urmat să îi decidă soarta. Respectivii ar fi trebuit să decidă dacă este aptă de muncă sau, dimpotrivă, dacă își va petrece restul vieții adulte într-un alt centru al statutului, de această dată pentru persoane cu dizabilități.
Au întrebat-o, din ce își amintește, „ceva despre kilograme” și i-au mai adresat câteva întrebări. Eli nu știa de ce o întreabă toate astea, nu știa pentru ce se află în fața unei comisii și habar n-avea că, în acele momente, i se decidea destinul.
„Îți punea două întrebări, după care intra alt coleg”, spune ea.
După ce a ieșit din încăpere, Eli a așteptat afară, împreună cu diriginta, să afle ce se petrece.
Colega ei, Bianca, intrată după ea, i-a văzut însă dosarul - era caracterizată ca având o dizabilitate intelectuală ușoară și, deci, inaptă de muncă. Bianca s-a dus la Eli, pe care colegii ei toți o strigau pe atunci Veta, și i-a spus:
- Veta, vezi că ți-au făcut dosar de cămin!
Ea a început să plângă și, în sinea ei, s-a gândit că orice ar fi fost mai bine decât căminul - chiar și străzile.
Plătită cu o țigară pe zi
Dar, în cele din urmă, a ajuns într-un centru pentru persoane cu dizabilități - populat, în bună măsură, de bătrâni.
Eli era tristă. Întreaga ei viață, își imagina, avea să fie închisă în astfel de instituții, fără să știe ce înseamnă să ai banii tăi, să iei decizii pentru tine, să fii autonom, să poți să te întreții.
Se bucura doar când, rareori, câte un alt tânăr era trimis aici - pentru că, în sinea ei, voia să aibă prieteni.
S-a angajat, în acea perioadă, ca lucrător cu ziua la un fost primar al orașului Dumbrăveni, din județul Sibiu.
Nu primea însă niciun ban.
Primarul îi dădea, la sfârșitul zilei, câte o bucată de slănină și o singură țigară, o țigară „Carpați” pe care o fuma cu nesaț. Mai târziu, o colegă i-a spus că se dau bani dacă se merge la cules de porumb, așa că a făcut asta. Avea nevoie de bani, spune ea, mai ales pentru articolele de igienă, care în cămin abia se găseau.
Lunar, Eli primea un singur pahar cu detergent, un capac de șampon și un sul de hârtie igienică.
„Mai bine pe străzi decât în cămin”
În 2003, pe când tânăra se gândea că își va sfârși zilele în acel cămin populat, mai ales, de bătrâni, un grup de americani a sosit în România. Americanii i-au luat pe unii dintre beneficiarii centrului într-un soi de tabără de vară, iar acolo, Eli s-a împrietenit cu o altă tânără, tot crescută în centre și, la opt luni de la întâlnirea lor, s-a mutat la prietena ei.
Speriată, cealaltă fată a tot încercat să o convingă pe Eli să revină la cămin, de teamă că vor fi căutate de poliție.
„Mai bine pe străzi decât în cămin”, i-a răspuns Eli.
În cele din urmă, au trăit o vreme împreună.
În anul 2013, împreună cu alte persoane cu dizabilități, Elisabeta Moldovan a înființat Asociația „Ceva de spus”. Printre altele, ea se ocupă astăzi și de monitorizarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, mergând în centre și vorbind cu beneficiarii.
La mine se descarcă mai ușor, spune ea. Suferința simte că și cel din față a suferit.
„Spune-mi Eli”
După înființarea asociației, oamenii din jurul ei au sfătuit-o să își spună povestea. Astfel, Eli a ajuns subiectul unei nuvele grafice realizate de Dan Ungureanu, „Spune-mi Eli”, publicată în 2017.
Au urmat clipe fericite pentru ea: a mers prin țară ca să promoveze volumul, a fost și la Bruxelles, a vizitat școli - 11 doar anul trecut.
O întrebăm: este această carte cea mai mare realizare a ei?
Iar ea răspunde, fără să ezite: „Cea mai mare realizare este că am ieșit”.
Azi, Eli, în ciuda faptului că fusese declarată inaptă de muncă, are două slujbe.
Lucrează cu jumătate de normă la un atelier de croitorie și, tot cu jumătate de normă, la asociație. În total, opt ore. Așa decurge o zi din viața ei, împărțită între mașini de cusut, pe de o parte, și oamenii la binele cărora veghează, pe de altă parte.
În centrele unde Eli merge, oamenii sunt tulburați. Unii se leagănă, unii se lovesc, alții sunt abuzați încă, în feluri de neimaginat. Ea spune însă că nu e afectată - dimpotrivă, e obișnuită, iar beneficiarii au încredere să îi povestească problemele lor.
I-ar plăcea ca lumea să știe despre ea că este „un om care ajută alți oameni să iasă din cămine”
Pentru că ieșirea din sistem, spune ea, este o provocare nemaiîntâlnită - când ieși, explică Eli, ești ca un nou-născut. Unii dintre cei care au trăit în cămine întreaga viață n-au apucat să vadă nici măcar orașul în care trăiesc. Un bărbat, spune ea, ieșit de curând, se speria de zgomotele făcute de tramvai. Îi era frică să traverseze. Ea însăși, când a ieșit, spune despre ea că era „sălbatică”.
Unele traume, crede Eli Moldovan, o vor urmări toată viața. „N-ai cum să uiți”, spune ea, deși face consiliere de patru ani. „Obiceiuri din cămin mai am”, adaugă, și își face prieteni greu. Au rămas și anumite temeri din trecut.
Cum ar fi? O întrebăm.
„Mi-e frică de întuneric, pur și simplu”.
ED_BAD 31.03.2023, 13:12
Imi doresc atat de mult sa stiu ca, cei care au abuzat sau umilit vreodata astfel de copii in camine si cei care ar fi putut sa opreasca asta si nu au facut-o, sa ajunga sa plateasca in viata asta pentru fiecare lacrima sau frica provocata acestora. Sa ajunga sa se tarasca pe jos cerand iertare de la Cer, urland de durere, sa stie pentru ce li se intampla asta si nimeni sa nu aiba mila de ei!!! Sa arda in flacarile iadului dar aici, pe pamant, in timpul vietii! Copii nevinovati... Suflete nevinovate... Si cati mai sunt in astfel de situatii, cati au murit si cati nu au curajul sa vorbeasca...
symypescarul 31.03.2023, 14:06
Nimeni sa nu mai treaca prin experienta celor fara mama/tata...