Regizorul român care și-a dus studenții din Los Angeles, „de la soare și latte”, în cea mai mare tabără de refugiați din Europa. „S-au maturizat mai rapid”

Numai în 2015 aproximativ un milion de refugiați au traversat Marea Mediterană ca să ajungă în Grecia și Italia, potrivit UNHCR Grecia, agenție a Organizației Națiunilor Unite (ONU). Cei mai mulți fugiseră de război și sărăcie din Siria și Irak. Zeci de mii dintre ei au rămas în tabăra Moria, de pe Insula Lesbos. 

Regizorul român Daniel Druhora, 40 de ani, profesor la Universitatea California de Sud, Los Angeles, s-a gândit împreună cu profesorul Brad Cracchiola să le ofere studenților posibilitatea să se implice în rezolvarea unor probleme ale refugiaților. Și universitatea a fost de acord ca ei să pornească un curs și să-i scoată pe studenți din zona de confort. 

Astfel, 36 de tineri, împărțiți în două grupe, au zburat cu patru profesori coordonatori în Grecia, să vadă cum trăiesc refugiații de pe Insula Lesbos, din Moria, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. Au fost acolo înainte de septembrie 2020, când aceasta a luat foc. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Daniel Druhora și o echipă de filmare i-au urmărit pe teren pe studenții care au gândit și implementat, între altele, soluții pentru probleme ale instalațiilor sanitare, de locuire și integrare. Așa a ieșit documentarul „Vieți, nu note”/„Lives, not grades”, care a câștigat recent un premiu Emmy în competiția regională din Los Angeles. În septembrie, filmul a avut premiera la Cluj. 

Daniel Druhora s-a mutat împreună cu familia în SUA în 1992. Pe lângă activitatea academică, a colaborat la producții Warner Bros Studios precum Lego Movie și a realizat documentare pentru postul de televiziune american PBS. 

Într-un interviu pentru Libertatea, vorbește despre cum i-a maturizat experiența din Moria pe studenții lui și despre cum poți să transformi prin tehnologie comunități vulnerabile.  

„Cred că și tinerii de acolo se gândesc la fel: ce fac eu cu educația mea?”

Libertatea: Cum ați început împreună cu studenții din Los Angeles proiectul de inovare de pe Insula Lesbos?
Daniel Druhora: În perioada 2015-2016, tot vedeam în America acele imagini cu refugiații din Grecia. Studenții voiau să facă ceva, dar se simțeau prea tineri și fără experiență. Ni s-a părut că ar fi ideal să se implice, pentru că au o altfel de gândire: ei încă pot să viseze. Printr-un program, le-am oferit oportunitatea și resursele necesare ca să aibă un impact. Nu sunt foarte familiarizat cu ce se întâmplă în România în spațiul educației, dar cred că și tinerii de acolo se gândesc la fel: ce fac eu cu educația mea? Vor să aibă acel impact în societate. Probabil că este o criză mondială în ce privește relevanța unei educații.

Studenții din program au avut diferite background-uri – antreprenoriat, inginerie, științe sociale, sănătate – și un an (cele două grupe au fost între 2018 și februarie 2020, n.r.) au lucrat cu organizații și comunități din Lesbos.  

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

– Care a fost misiunea lor? 
– I-am împărțit în echipe și, în primul rând, au trebuit să găsească probleme. Probleme pe care le vedeau, nu pe care și le imaginau sau le citeau online. Pentru asta, au intervievat oameni care au trecut prin traume. 

Unii studenți au sărit direct la soluții. Au vrut să creeze un parc de distracții pentru copiii din tabăra de refugiați, ca să mai uite de război. Dar au aflat că se mai încercase ceva asemănător, iar copiii stricaseră hintele (regionalism – leagănele, n.r.). Mulți au trăit doar în război, nu știau ce înseamnă o hintă. 

În Moria, studenții au găsit mai multe probleme, au făcut o selecție și apoi am trecut la idei. Au căutat, de exemplu, o soluție la problema integrării în societate. Grecii trăiau împreună cu refugiații pe insulă, erau 30.000 de refugiați la un moment dat. În 2016, țin minte că erau mai mulți decât locuitorii. La început, grecii au fost solidari față de ei, dar nu au mai avut aceleași sentimente după ce a trecut timpul și au văzut că refugiații nu mai pleacă de pe insulă, care devenise un adevărat arhipelag al disperării. 

„Răspunsul nostru la crize umanitare e la fel ca în Al Doilea Război Mondial” 

– Ce soluție au găsit studenții pentru integrarea refugiaților în comunitatea locală? 
– Refugiații primeau fonduri de la ONU și aveau, de exemplu, o cartelă cu bani din care își cumpărau legume și mâncare proaspătă, pentru că nu mai puteau să trăiască doar cu mâncarea din tabără. Dar dacă voiau să cumpere rechizite sau haine pentru copii, nu le ajungeau banii. Primeau donații din toată lumea, dar nu erau neapărat lucruri de care aveau nevoie; studenții au fost într-o hală în care au văzut un morman de haine. Răspunsul nostru la crize umanitare e la fel ca în Al Doilea Război Mondial. În România, la începutul crizei din Ucraina, am văzut același lucru. Dar întrebarea este: cum inovăm? 

O familie de refugiați putea să facă o poză la un obiect de care avea nevoie – o oală, o jucărie, o tigaie -, imaginea era urcată online și cineva de oriunde din lume putea să-l cumpere online pentru familia respectivă. Așa beneficia și magazinul grecesc. Familia avea opțiunea să-i trimită o poză donatorului după ce a luat obiectul și să-i mulțumească. Iar persoana care făcea donația știa exact unde ajung banii. Fiecare obiect spune o poveste. Dacă cumperi o pereche de adidași pentru o fetiță de 7 ani, acest lucru îți atinge cumva inima. Refugiații au simțit atunci că sunt acceptați de proprietari și asta a ajutat la integrarea lor. 

– În documentar vedem că unele soluții tehnice nu au avut impactul sperat. 
– Unele idei au eșuat, dar ne așteptam. O echipă de studenți s-a gândit să facă dușuri separate, mai ales pentru că femeile mergeau seara în dușuri comune, unde erau hărțuite. Dar au fost probleme tehnice, de exemplu, legate de cum circulă apa. După ce am plecat noi, o organizație de acolo a creat un prototip după cel al studenților. 

Filmul încearcă să spună că nu toate ideile au mers bine. Procesul de creație implică eșec. Mi s-a părut important ca ei să înțeleagă asta. Studenții s-au obișnuit – și eu așa am fost crescut așa în România – să ia doar note bune, să nu eșueze. Unii dintre ei s-au întors distruși, pentru că au lucrat un an întreg la un proiect care nu a avut succes. Și au făcut-o ca să ajute niște oameni. La rândul nostru, i-am ajutat să depășească momentele acestea. 

Studenții au primit consiliere: „Au fost momente care arătau disperarea umană”

– Cum i-ați sprijinit?
– Am fost alături de ei tot timpul, eram patru profesori în total, fiecare cu abordarea lui: un profesor de design, unul pe partea de inginerie, o profesoară pe research și eu pe storytelling. 

Pe studenți, în special pe cei care au experimentat trauma secundară, i-am pus în legătură cu psihoterapeuți și consilieri. Când am ajuns în tabăra de refugiați, o femeie dădea naștere pe jos pe pavaj. Nu era niciun doctor, erau doar niște femei în jurul ei. Au fost momente care arătau disperarea umană. 

Ești afectat de ce vezi, de ce auzi, dar, dacă vrei să ajuți, trebuie să știi cum să-ți gestionezi sentimentele. Oamenii din prima linie care răspund la crize sunt antrenați să facă asta, dar studenții nu sunt. 

– I-au consiliat psihologi de-ai universității? 
– Da, dar și din Grecia, de la organizații care lucrează cu refugiați. I-au învățat să nu se atașeze de ceilalți. Unii copii veniseră singuri și simțeau nevoia de mamă, de tată. Dacă petreceau puțin timp cu tine, te îmbrățișau, voiau să vină cu tine. Studenții se gândeau atunci cum e cel mai bine să reacționeze. 

„Experiența i-a transformat, s-au maturizat mai rapid”

– Au reușit studenții să ignore camera de filmat pe teren?
– N-au putut să ignore echipa de filmare. Inițial, am vrut să documentăm procesul, pentru că eram interesați de cum o să iasă, voiam să vedem ce am greșit și să reparăm. Pe parcurs, ne-am dat seama că vrem să împărtășim cu lumea ce facem, ca să poată fi replicat. Să se implice în viitor alte universități. 

Studenții au participat de bunăvoie, dar la un moment dat au simțit o presiune din cauza camerelor. A fost o negociere constantă, ce putem și ce nu putem filma. Au existat momente de criză în echipele lor, de prăbușire emoțională, pe care nu le-am prins.

– Ați regretat că nu ați inclus acele scene?
– Mi-a părut rău pentru unele. Drama e importantă pentru un documentarist, așa apare conexiunea emoțională cu o poveste. Consumăm povești pentru că vrem să știm cum să ne trăim noi viața. Dar în anumite momente drama poate fi interpretată greșit. Acele momente ar fi creat o dramă mai mare, care poate ar fi dus și filmul în altă direcție. 

– V-au spus studenții dacă au simțit că s-au maturizat după experiența din tabăra de refugiați?
– Experiența i-a transformat, s-au maturizat mai rapid. Erau tineri și în Grecia care trăiau într-o lume a lor în care pretindeau că nu se întâmpla nimic în jur. Cluburile din Lesbos erau pline până la două-trei dimineața. Refugiații așteptau de la studenții noștri să vină cu o soluție, după ce ei le-au explicat de ce sunt acolo. S-a creat acea așteptare și au avut o responsabilitate. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Urmărește-ne pe Google News