O scriitoare română stabilită la Tokyo lansează un ghid de cultură japoneză pentru copii. Dorothea Ko: „În lumea asta, numai creativitatea ne poate salva cu adevărat”

Într-un interviu pentru Libertatea, autoarea vorbește despre parcursul ei personal și profesional, sistemul de educație japonez, relația copiilor cu tehnologia, dar și despre rolul poveștilor și al creativității în formarea celor mici.

S-a îndrăgostit de un japonez

Dorothea Ko s-a născut și a crescut la București, în Titan, unde a stat până la vârsta de 28 de ani. A terminat Liceul Cantemir, la o clasă de real, iar apoi, așa cum spune, a învățat pe brânci să ia notă mare la Bac, pentru ca apoi să intre la ASE. A ales secția de franceză de la Administrarea Afacerilor în Limbi Străine, iar apoi a făcut masterul la Universitate, pe sociologie, în management cultural, dar spune că nu l-a folosit la nimic, deși i-a plăcut clădirea în care făcea cursurile, deasupra Teatrului Bulandra de la Izvor, sus, într-o mansardă. 

Parcursul ei profesional a fost divers încă din facultate și a lucrat în general marketing și PR pe la diverse companii, apoi achiziții la un lanț de supermarketuri, unde și-a perfecționat abilitățile de negociator. 

„Nu mi-am dorit neapărat să plec din România, dar la 22 de ani m-am îndrăgostit de un japonez, pe când eram amândoi studenți și, deși nu mă gândeam că voi face asta, l-am urmat”, spune ea despre cum a ajuns să locuiască în Japonia. 

Primul an pe care l-a petrecut aici a fost unul sabatic, după cum povestește, în care-și imagina că va descoperi cine este și care-i este chemarea, dar lucrurile nu s-au întâmplat ca-n filmul „Lost in Translation”, și au mai trecut zece ani până să se lămurească. Între timp, a devenit mamă pentru trei copii hafu (adică pe jumătate români, pe jumătate japonezi), Na, Lu și Mi, iar o bună perioadă s-a ocupat doar de ei. 

„Fiind în străinătate și fără ajutor, am fost marea majoritate a timpului pe cont propriu. Apoi, când al treilea copil mai avea puțin și împlinea un an, m-am înscris în Tokyo la un colegiu de doi ani, ca să devin ilustrator”, explică ea. 

Poveștile au făcut mereu parte din viața ei și mărturisește că a crescut printre ele. A știut dintotdeauna că economia, realul și cifrele în general nu erau pasiunea ei, și de fapt în școală cel mai mult îi plăceau româna, desenul și franceza. Scria compuneri, scenete de teatru și desena cu plăcere, ba chiar a publicat în revista școlii de mai multe ori. 

12 ani de când face parte din diaspora românească

„Am locuit la bunicii mei, care erau amândoi arhitecți și niște oameni foarte cultivați, deschiși și cu simțul umorului. Multă vreme mi-am dorit să dau la arhitectură, pentru că auzisem atâtea povești captivante de la ei, încât părea o lume cu totul aparte. Bunica mea picta și iubea cărțile ilustrate, așa că pe lângă biblioteca impresionantă, mai avea o selecție deosebită de cărți pentru copii, pe care le procura și din străinătate, nu știu exact cum. Iar eu exploram prin cărți și mergeam la ea să îmi citească, după care inventam propriile mele povești, pe care i le dictam, iar ea le scria pe un carnețel roz cu Hello Kitty, pe care cred că îl mai am și acum pe undeva”, își aduce aminte autoarea.

Dorothea spune că anul ăsta s-au împlinit 12 ani de când face parte din diaspora românească, iar în 2022 și-a publicat prima carte pentru copii, „Cum sare piper pe Lună?”, inspirată de o legendă japoneză. Până la acea vremea, ea a publicat texte literare în Matca, Familia și Dilema veche și a contribuit cu o proză scurtă la antologia „Hora: Proză scurtă pentru adolescenți”, în cadrul proiectului TIME (Together In the Middle of Europe). 

În 2025, la Humanitas Junior, a scos o nouă carte dedicată celor mici, „Țara soarelui pe dos – mic ghid de cultură japoneză. Primăvara”. În paginile ei, cititorii vor face cunoștință cu Max, un băiat curios și isteț care te invită într-o călătorie magică în Japonia. Ei vor descoperi tot felul de lucruri interesante despre tradițiile și obiceiurile din arhipelag, despre cultura urbană, despre ce fac elevii japonezi la școală, ce sporturi practică sau care sunt dulciurile lor preferate. La finalul cărții, copiii au posibilitatea de a învăța câteva expresii și cuvinte japoneze, printr-o serie de informații și exerciții practice și creative.

În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu scriitoarea despre parcursul ei în domeniu, modul în care își împarte rolul de mamă între două culturi, lucrurile care-i plac la Tokio, orașul în care locuiește, dar și despre tot felul de caracteristici ale societății japoneze și ce am putea învăța de la oamenii de aici.

„O astfel de viață este palpitantă, dar nu este ușoară”

Libertatea: Ai trăit în România, Germania, Pakistan și, de mulți ani, în Japonia. Care este povestea acestui drum neobișnuit și cum a contribuit fiecare loc la modul în care scrii și privești lumea?
Dorothea Ko: Asta este o întrebare grea. Nu mi-am dorit neapărat să plec din România, dar la douăzeci și doi de ani, m-am îndrăgostit de un japonez, pe când eram amândoi studenți și, deși nu mă gândeam că voi face asta, l-am urmat. Probabil pentru că eu pe vremea aia nu știam care era drumul meu și m-am lăsat dusă pe drumul lui, care a fost așa. Este interesant cum, deși nu ne dăm seama, fiecare loc lasă o amprentă în noi. 

O astfel de viață este palpitantă, dar nu este ușoară. Trebuie să fii mereu pregătit să schimbi, să lași în urmă oameni, locuri și s-o iei iar de la zero cu toate. Cred că înveți să fii flexibil, tolerant, să ai mai puține idei preconcepute, că fii mai modest, mai deschis, mai dispus să absorbi lucruri noi. Pe de altă parte ești de multe ori izolat, nu ai oameni apropiați în jur, deci premisele perfecte pentru un scriitor sau artist în solitudinea lui.

– „Țara soarelui pe dos. Primăvara” îmbină informații reale despre cultura japoneză cu povești. Cum s-a născut ideea acestei serii construite pe anotimpuri și ce te-a inspirat să transformi Japonia într-o „hartă” accesibilă copiilor români?
– Propunerea acestei serii a venit din partea Editurii Humanitas Junior și recunosc că nu mă gândisem să scriu pentru copii niște cărți despre Japonia, dar m-a încântat ideea și atunci am propus să facem o serie pe sezoane, întrucât în arhipelag se acordă o mare atenție anotimpurilor. Există un respect deosebit pentru ideea de trecere a timpului, pe care în felul ăsta o conștientizăm și o contemplăm deopotrivă. Frumosul în ceva trecător.  

– Cartea surprinde multe aspecte ale copilăriei japoneze: începutul școlii primăvara, cititul de manga, jocurile tradiționale etc. Cum ai selectat aceste detalii și ce crezi că îi va intriga sau emoționa cel mai mult pe copiii din România?
– Am ales aceste momente pur și simplu prin prisma experienței noastre de zi cu zi, lună de lună și an de an. Observ ce se întâmplă, ce le place copiilor, care sunt activitățile care nu lipsesc și se repetă, iar asta înseamnă cumva o tradiție. Tradiția la școală, de exemplu. Cum este acum la copiii mei, a fost și la tatăl lor când era mic, și la generația dinainte și tot așa. Sunt curioasă cum vor primi copiii din România această carte, dacă le va stârni curiozitatea, interesul, repulsia sau orice ridicare de sprânceană. Sper să-mi spună și mie.

„Nu există agresivitate verbală, limba japoneză nu are înjurături”

– Trăiești în Tokyo, un oraș complet diferit de București. Odată ce te-ai familiarizat cu cultura de aici, îmi poți spune câteva elemente ale japonezilor (de la personalitatea, tradițiile sau atitudinea lor) care te-au cucerit și care ți-au plăcut, dar și câteva care te surprind, în raport cu mentalitatea românească?
– Există multe exemple ultra cunoscute, pe care nu le voi da, pentru că ar fi banal. Dar am să spun niște lucruri foarte personale care îmi plac. De exemplu, deși este o societate atât de avansată, există o mare apreciere pentru lucrul făcut de mână, cu imperfecțiuni, deși la o calitate de materiale și atenție la detaliu foarte ridicată. Ceea ce în România ar fi mai degrabă invers, este perceput ca ceva făcut de un amator și nu se vinde. 

Poate fi orice obiect handmade sau artizanal. Mi-a plăcut că la colegiul unde învăț, deși am dublul vârstei colegilor mei și chiar al profesorilor, ei se poartă cu mine de parcă am fi de aceeași vârstă. Îmi place că nu există agresivitate verbală, limba japoneză nu are înjurături. Îmi place că nu mi-e frică să merg noaptea pe stradă (bine, nici în România nu mi-e), iar copiii mei pot merge în siguranță singuri la școală, încă din clasa întâi. 

Îmi place că există respect pentru oamenii în vârstă. Ce m-a surprins când am fost ultima oară în România, gălăgia generalizată. Faptul că e greu să găsești un loc afară unde să te poți concentra să scrii sau să citești ceva. Și apoi preluarea masivă și nenecesară a tot felul de chestii din străinătate, de la cafele cu denumiri complicate, la mozzarella, buffalla, gelato și alte italienisme, de care nu cred că aveam nevoie neapărat.

– Din povestea ta nu lipsește sistemul de învățământ japonez. Ce-ți place cel mai mult la modul în care copiii învață aici și ce crezi că am putea prelua și noi, în școli, de la japonezi?
– Îmi place că nu este o presiune extraordinară cu temele, așa cum aud deseori de la prietenii cu copii de aceeași vârstă din România. Cel puțin în clasele primare, respectiv I-VI în Japonia, se învață noțiuni de bază la cele câteva materii, dar se pune mult accent pe educația și regulile care trebuie respectate în societate, în așa fel încât să trăiești în armonie cu ceilalți fără să-i deranjezi, să faci efortul să te abții în unele situații, pentru binele colectiv. Se pune accentul pe grup și nu pe individ. Ceea ce are și avantaje și dezavantaje, bineînțeles. Dar partea bună, aceea de a fi mai atent și la nevoile celorlalți, nu doar la ale tale, cred că ar putea fi preluată și în România, prin educația în școli.

– Mi-a plăcut mult informația despre cum ghiozdanele copiilor de generală seamănă între ele. Mi-am imaginat cum asta creează sentimentul de egalitate. La noi, lipsa unor astfel de detalii sau a uniformei poate duce la comparații, presiune și chiar marginalizare – cum privești diferența asta și ce crezi că ar fi bine ca părinții să înțeleagă din acest aspect?
– În Japonia părinții care își permit să investească mai mult în educația copiilor, îi trimit la o școală privată. Iar pentru copii asta înseamnă inclusiv ghiozdan de aceeași culoare și uniforma, care presupune totul, de la cum este aranjat părul, la cum arată șosetele și cu ce pantofi se încalță. Pentru elevi și părinți este o dovadă de prestigiu și cu cât este mai strict, cu atât reputația școlii e mai bună. Când copiii mei aveau uniformă la o grădiniță, care era privată, dar subvenționată, mi se părea foarte practic că nu trebuia să pierdem vremea cu alesul hainelor și aveam doar mai multe variante din aceeași bluză, de schimb.

„Cred că prin tot ce fac sunt româncă și asta nu se schimbă”

– Copiii tăi cresc cu identitate dublă – românească și japoneză. Cum le transmiți valorile ambelor culturi și ce ai învățat, ca mamă, din acest echilibru între două lumi?
– Copiii mei știu că sunt români și japonezi și, chiar dacă au educația japoneză acum, ei iubesc România, deși nu au fost decât în vacanțe, poate tocmai de aceea, ei cred că este mereu distracție și răsfăț în România. Eu le vorbesc copiilor doar în limba română și ei înțeleg aproape totul, dar se exprimă mai greu, pentru că nu au fost puși destul în situația de a se descurca singuri în limba română. Eu cred că prin tot ce fac sunt româncă și asta nu se schimbă. Mi se pare amuzant să văd cum se miră uneori fiica mea de ce spun sau cum reacționez în anumite situații, ea fiind mai „japoneză” și încearcă să-mi explice că nu se face așa, regula zice altceva, iar fiul meu se amuză și i se pare cool, pentru că el este mai rebel.  

– Apropo de asta, la tine pe site ai scris – „Mi-aș dori să le dau copiilor mei aripile de care au nevoie ca să poată zbura singuri, să fie curioși, liberi și puțin rebeli”. Cum ți-ai format viziunea asta asupra rolului de părinte și cum se raportează ea la modelul japonez?

– Viziunea mi-am format-o prin prisma propriei copilării și a experiențelor mele. Ce mi-a lipsit mie și aș vrea să le dau copiilor mei. Îmi doresc să-i încurajez să fie ei înșiși, nu să joace un rol ca să-i mulțumească pe adulți. Cred că din punctul ăsta de vedere, părinții români și japonezi se aseamănă. Și unii, și alții vor binele copiilor lor, uitând uneori să-i întrebe și pe ei ce-și doresc de fapt, pentru că degeaba încerci să-l faci pe copil doctor, dacă el vrea să fie pianist.

„Copiii învață ce văd în jur”

– Un capitol important al cărții vorbește despre robotica japoneză și despre predicțiile profesorului Hiroshi Ishiguro, care spune că în 2050 lumea reală ar putea fi lumea virtuală. Ce te-a făcut să introduci această temă într-o carte pentru copii? Și cum vezi relația celor mici cu tehnologia, internetul și inteligența artificială?
– Anul acesta a avut loc Expoziția Universală de la Osaka și mi s-a părut interesant să spun ceva despre asta, iar când am început să cercetez inovațiile și ce s-a prezentat pe acolo și am dat de pavilionul Japoniei cu roboți androizi, mi s-a părut absolut wow! Indiferent de vârstă. Este viitorul ăla din filmele SF, care este lângă noi, cu care copiii noștri vor crește, vrem nu vrem, ca o normalitate. Cred că orice lucru interzis prea mult va deveni o dependență mai gravă, așa că nu le interzic să joace jocuri cu prietenii, să stea pe internet sau să se uite la televizor. Multe teme pentru școală presupun folosirea tabletei și căutarea de informații pe internet. Cât despre inteligența artificială, ei nu se miră la fel ca mine, când vine un robot care clipește și ne dă niște explicații într-un magazin sau la aeroport, eventual ne arată drumul sau face ceva. Este o realitate care începe să fie prezentă din ce în ce mai mult în viețile noastre.

– Crezi că există un mod în care copiii să rămână ancorați în empatie, creativitate și umanitate într-un viitor atât de digitalizat? Ce învățăm de la Japonia în sensul acesta?
– Este interesant și paradoxal cum în Japonia, o țară în care roboții fac parte deja din viața de zi cu zi a oamenilor, există încă o mare apreciere și mult respect pentru lucrurile făcute cu mâna, pentru ceva imperfect, pentru magazinele mici, foarte locale, care au rămas neschimbate din anii ‘70 și în care lucrează bunici, fiind o afacere de familie. Iar asta sper din suflet să nu se schimbe, pentru că asta este Japonia pe care o iubesc și care are un ușor iz de mucegai. Copiii învață ce văd în jur. Dacă ei văd respect pentru meșteșug, pentru mâncarea făcută acasă, pentru povești și cărți din hârtie, atunci vor iubi, la rândul lor, acele lucruri.

– Ai avut întâlniri și online și live cu elevi din școli din România. Ce te-a surprins cel mai mult la noua generație și cum o vezi în paralel cu tinerii din Japonia?
– Am fost mereu plăcut surprinsă de copiii din România, de cât de isteți și dezinvolți sunt, cum își spun și își argumentează părerile, cum știu o grămadă de lucruri și sunt curioși, cum vor să afle cât mai multe și absorb informațiile ca un burete. Cred că în Japonia copiii sunt puțin mai reținuți și mai timizi, dar nu vreau să generalizez. Poate la vârstele mai mici sunt mai puțin modelați de societatea niponă, dar ulterior se simte mai mult. Uneori este însă doar o barieră de limbă, deci depinde, de la caz la caz. 

„Toți avem nevoie de povești ca de aer”

– Și revenind la carte, pentru că ai făcut singură ilustrațiile superbe din ea, vreau să te întreb – cum funcționează pentru tine relația dintre imagine și cuvânt? Când și cum ai scris cartea și ai desenat-o – ai un ritual creativ anume?
– De multe ori îmi vin ideile de subiect de la o imagine. Am în cap o anumită chestie și de la ea pornește totul. Sau găsesc un titlu care mi se pare bun, și încep să țes în jurul lui. Ritualul meu creativ este, orice-ar fi, să nu fiu acasă, pentru că nu mă pot concentra. Trebuie să fug undeva, de preferat la bibliotecă sau într-o cafenea, unde îmi fac un birou provizoriu.

– Care este rolul poveștilor în dezvoltarea celor mici și cum se îmbină acesta cu rolul familiei?
– Rolul poveștilor nu este doar în dezvoltarea celor mici, ci și în dezvoltarea noastră, a adulților. Toți avem nevoie de povești ca de aer, doar că mulți dintre noi nu-și dau seama de asta. Mi se pare că imaginația este cel mai de preț dar pe care îl are omul, iar imaginația se formează cu povești de tot felul. Cam ăsta este unul dintre rolurile principale.

– Crezi că poveștile ne pot salva în vreo formă – cum?
– Întrebi un scriitor dacă ne pot salva poveștile, atunci răspunsul nu poate fi decât DA, normal! Eu cred că în lumea asta numai creativitatea ne poate salva cu adevărat. Pentru că ce este cel mai greu lucru în viață, dacă nu să găsești un sens, un scop? Iar sensul ăla se ascunde de cele mai multe ori în povești, în artă și în ce creezi în general. De aceea și avem terapie prin artă, prin povești, psihologi care fac bani tot pe baza poveștilor noastre nespuse care trebuie să iasă cumva la lumină, pentru ca noi să ne eliberăm. Dar hai să zicem că este un punct de vedere. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro