Cărbunele încins al puterii. Criza politică prelungită și prețul pe care îl plătește un stat lăsat fără pilot

Nimeni nu vrea să-l ridice, dar toți se înghesuie să-l împingă spre celălalt. Țara așteaptă, instituțiile pierd ritm, economia bate pasul pe loc, iar liderii politici își dispută, cu o seriozitate de comedie balcanică, dreptul de a NU guverna.

Suntem în plină criză politică, una dintre cele mai lungi din ultimele decenii, și paradoxal: nu pentru că nu există o majoritate matematică, ci pentru că nu există un singur lider dispus să-și asume costul moral al deciziilor dure. Guvernarea, în mod normal un privilegiu, a devenit un trofeu otrăvit. Iar partidele se feresc de el ca pisica de apa fiartă.

Orgoliile, mai grele decât interesul național

Marele paradox al momentului este că, deși liderii politici știu perfect ce trebuie făcut, niciunul nu vrea să o facă singur. Și niciunul nu vrea să o facă împreună cu celălalt. Coaliția devine, în limbajul lor, o injurie. Compromisul, o slăbiciune. Asumarea, un risc personal.

Toți vorbesc despre „interesul național”, dar comportamentul lor spune altceva: interesul partidului, interesul șefului de partid, interesul anturajului. Orgoliile au devenit moneda forte a discuțiilor de culise. Cine pe cine umilește, cine cedează primul, cine își păstrează imaginea de „opozant principial” chiar și atunci când stă, de fapt, la aceeași masă cu „adversarul de moarte”.

Helmut Kohl spunea că politica nu este artă, ci responsabilitate. La noi, s-a transformat în coregrafie: pași înainte, pași înapoi, întoarceri, fente, declarații dimineața infirmate seara. O paradă a vanităților, în care țara este recuzită, nu protagonist.

Fuga de guvernare: o strategie, nu o întâmplare

Să fie clar: refuzul de a guverna nu este accidental. Este o decizie strategică, calculată la sânge de consilierii partidelor. Logica este simplă și cinică: cine guvernează în timp de criză plătește la urne. Cine stă deoparte, comentează, critică și promite, câștigă.

Așa s-a născut „opoziția responsabilă”, oximoronul anului: partide care, deși au voturi suficiente cât să intre la guvernare, preferă să stea pe margine și să arate cu degetul. Ele își păstrează virginitatea politică, în timp ce țara intră în convalescență.

În realitate, această atitudine reflectă o lașitate instituțională. A primi vot înseamnă a primi mandat. A primi mandat înseamnă a-l onora. Refuzul de a guverna echivalează cu o trădare a alegătorului, indiferent cât de elegant este împachetată în comunicate de presă și conferințe.

Consecințele unei crize prelungite: economia plătește prima

Un guvern interimar, fără mandat politic deplin, nu poate lua decizii majore. Nu poate negocia ferm la Bruxelles, nu poate semna investiții strategice, nu poate aproba bugete revizuite, nu poate impune reforme. În birocrația europeană, statul fără guvern este statul fără voce. Iar tăcerea României se aude foarte tare la Bruxelles, mai ales într-un moment în care fondurile europene, PNRR-ul și deficitul bugetar cer decizii rapide și asumate.

Investitorii nu vin într-o țară în care nu știu cu cine vorbesc mâine dimineață. Costul împrumuturilor crește, leul își caută culoarul, iar deficitul, deja umflat, devine o bombă cu ceas. Mediul de afaceri îngheață planurile de extindere.

Criza politică nu este o ceartă între oameni mari în costume. Este o factură care ajunge, fără excepție, la cetățean: prin prețuri, prin dobânzi, prin pensii și salarii erodate, prin investiții amânate, prin slujbe care nu se mai creează.

Instituțiile statului, în derivă

Lipsa unui guvern cu mandat clar paralizează administrația. Ministerele funcționează pe pilot automat, numirile cheie sunt blocate, achizițiile publice sunt amânate, proiectele strategice rămân pe hârtie. Justiția, sănătatea, educația, infrastructura, toate domeniile vitale, intră într-o letargie administrativă. Statul devine un Titanic care plutește, dar fără căpitan pe punte.

Securitatea națională: tăcerea care ne costă

În contextul geopolitic actual, marcat de războiul de la granița estică, de o NATO recalibrată și de o Europă care își caută o nouă identitate strategică, România nu își poate permite o criză politică prelungită. Aliații vor un partener stabil, predictibil, capabil să decidă. Nu unul ocupat cu propriile lupte interne.

Fiecare săptămână de incertitudine ne reduce greutatea pe scena internațională. Ne pierdem dreptul de a vorbi cu autoritate în NATO, în UE, în formatul B9. Devenim, încet, un „observator” într-o lume în care vecinii noștri își negociază pozițiile.

Cetățeanul, marele păcălit al jocului

Românul a votat, în nenumărate rânduri, în speranța unei schimbări. A primit, în schimb, același spectacol: alianțe contra naturii, rupturi neașteptate, partide care se înjură ziua și negociază noaptea, lideri care promit reforme și livrează numiri politice. De fiecare dată, cetățeanul plătește biletul pentru un spectacol pe care nu și-l dorește.

Prelungirea crizei alimentează exact ce ar trebui să combată orice politician serios: neîncrederea în democrație. Când oamenii ajung să creadă că „toți sunt la fel” și că „nu mai contează votul”, ușa extremismului se deschide larg. Iar istoria recentă a Europei ne arată ce intră pe ușa lăsată deschisă: populiști, demagogi, „salvatori” cu soluții simple la probleme complicate.

Această criză nu hrănește doar nemulțumirea, hrănește extremismul. Și paradoxul este crunt: tocmai partidele tradiționale care se feresc de guvernare ca de un cărbune încins sunt cele care, prin lașitatea lor, alimentează exact valul care le va mătura.

Responsabilitatea, un concept dispărut din vocabular

În dreptul administrativ și constituțional, responsabilitatea politică este coloana vertebrală a oricărei democrații funcționale. A primi un mandat înseamnă a accepta nu doar onorurile, ci și costurile. Un partid care obține voturi, dar refuză să guverneze, săvârșește o formă de fraudă politică: ia votul cetățeanului și îl convertește în confort de opoziție.

În alte democrații, refuzul de a forma guvern atrage sancțiuni politice severe: dizolvarea parlamentului, alegeri anticipate, pierderea credibilității pe termen lung. La noi, refuzul a devenit modă, iar cetățeanul nu are niciun instrument real prin care să sancționeze această atitudine, decât tot la urne, peste ani, când răul deja s-a făcut.

Soluții există, voință politică, nu

Soluțiile nu sunt nici secrete, nici complicate. O coaliție guvernamentală pragmatică, bazată pe un program clar, asumat public, cu obiective măsurabile și termene precise, este perfect posibilă. Un pact politic pe trei direcții esențiale, stabilitate fiscală, atragerea fondurilor europene, reforma instituțională, ar oferi țării respirația de care are nevoie.

Dar pentru asta este nevoie de un lucru pe care actuala clasă politică pare să nu îl aibă: maturitate. Capacitatea de a pune interesul național deasupra orgoliului de partid. Curajul de a accepta că, în democrație, niciun partid nu are dreptate 100% și niciun lider nu este providențial.

Un compromis bine făcut nu este o trădare a alegătorului, este împlinirea mandatului său. Cetățeanul nu a votat pentru ca partidul lui favorit să stea în opoziție comodă, ci pentru ca țara să funcționeze.

Concluzie: cărbunele încins îi arde pe toți, mai ales pe cetățean

Politicienii noștri se joacă, în acest moment, cu un cărbune încins pe care îl aruncă unii altora, sperând că nu vor fi prinși cu el în palmă în momentul exploziei. Problema este că, până la urmă, cărbunele nu cade pe ei, ci pe noi. Pe contribuabilul român, pe pensionarul care își numără banii, pe tânărul care își face bagajul pentru aeroport, pe antreprenorul care își închide afacerea.

Criza politică nu este o problemă de protocol. Este o sângerare lentă a statului, o pierdere zilnică de credibilitate, de bani, de oportunități, de respect internațional. Fiecare zi de blocaj este o zi în plus furată din viitorul țării.

Dacă liderii politici nu înțeleg că orgoliul lor nu valorează cât un singur job pierdut sau o singură familie sărăcită, atunci trebuie să le-o spunem clar: democrația nu este o scenă pentru divele politice. Este un contract cu cetățeanul. Iar acest contract nu permite fuga de responsabilitate.

România are nevoie de un guvern. Nu de unul ideal, ci de unul funcțional. Nu de promisiuni, ci de decizii. Nu de „opoziție responsabilă”, ci de guvernare asumată. Și are nevoie acum, nu peste șase luni, nu după următorul scrutin, nu „la momentul potrivit”.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE