Silvia Chifiriuc, soţia fostului prim-ministru Petre Roman: "Mama ar fi vrut să fiu nevastă de preot" | EXCLUSIV
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
“Lasă muzica! O să găseşti un băiat bun, un preot, iar tu o să fii preoteasă!”. Vorbele hotărâte ale mamei îi răsună şi astăzi în urechi Silviei Chifiriuc. Acela era destinul ce-i era proiectat în adolescenţă de mama credincioasă ca o sfântă, cu păr foarte lung, până spre genunchi, pe care-l aduna într-un coc. Lumina cade ca o amintire dulce pe chipul femeii din faţa mea, ce-şi trăieşte, spre ai ei 40 de ani, ca vârstă, pe care-i va împlini în octombrie, marea şi împlinita iubire. Multă vreme, pentru ceilalţi, a fost Silvia Chifiriuc - cântăreaţa. De câţiva ani încoace şi mai ales din 6 iunie 2009, când a avut loc căsătoria, a devenit Silvia Chifiriuc - soţia lui Petre Roman. Cu toate riscurile pe care acest statut le-a implicat. Dar întotdeauna ea a fost şi Silvia Chifiriuc - omul cu propria poveste de viaţă, cu propriile bucurii, cumpene şi lacrimi.
Cuprins:
Era fascinată de Mihaela Runceanu
Agapia e al doilea ei prenume şi nu e de mirare, având în vedere apropierea mamei sale de cele sfinte. “Eu dădeam drumul la radio pe furiş, ca să ascult muzică, mă imaginam artistă, cântând la un tub de spray pe post de microfon, în faţa oglinzii, temându-mă mereu să nu mă prindă ai mei. Nu erau de acord cu muzica şi cu artistele, mai ales că mama voia să ajung nevastă de preot”, mărturiseşte constănţeanca, legată pe veci de parfumul mării. Acesteia îi şoptea toate visurile şi speranţele ei, de adolescentă crescută într-o atmosferă spartană, ţinută din scurt de părinţi. “Până spre 18 ani am mers cu mama de mână la câte-o petrecere, aşa cum se făceau pe atunci”, îşi aminteşte Silvia. Dar o adora pe Mihaela Runceanu, artista al cărei glas a fost sufocat de o mână criminală la sfârşitul lunii noiembrie 1989. “Visul meu era să ajung în Bucureşti şi să fiu elevă la clasa dânsei de la Şcoala Populară de Artă. Strânsesem nişte bani şi chiar mă pregăteam să plec a doua zi. Dar a doua zi am auzit despre tragedie: fusese omorâtă. Am fost bulversată. După câteva săptămâni am mers singură la mormântul ei din Buzău. Am vorbit, i-am povestit, am rugat- o, acolo, plângând la crucea ei. Doar noi două ştim ce”.
Tatăl ei ar fi dorit să fie contabilă
Atracţia către muzică o făcea pe Silvia să meargă, pe furiş, la Casa Armatei din Constanţa, unde era o secţie de canto. Părinţii au urmărit-o, nedumeriţi de întârzierile ei seara, au aflat şi au certat-o. În felul lor. Nu unul blând, deşi amândoi au rămas şi acum celelalte două mari iubiri ale Silviei. Dar curând a venit şi clipa în care fetiţa devenită tânără femeie şi-a impus punctul de vedere. “Cred că şi obosiseră deja de insistenţa mea în privinţa muzicii. Le-am spus că voi da la Facultatea de Arte Luceafărul, care avea o secţie de canto condusă de maestrul Ion Cristinoiu. Aşa s-a spulberat şi visul tatălui meu, de a ajunge contabilă sau economistă. Dar am intrat cu nota 9 şi l-am văzut, totuşi, mândru şi fericit”, precizează Silvia căutând cu ochii prin aerul cafenelei imaginile întâmplărilor de atunci.
Îşi iubeşte la fel de mult ambii părinţi şi încearcă să-i ajute pe amândoi, chiar dacă ei între ei nu-şi mai vorbesc, ca şi când dealurile botoşănene şi drumul de 17 kilometri între satele de baştină ale celor doi, pe care tatăl le străbătea înfiorat de dorul iubitei, n-ar fi existat vreodată.
Are licenţă în canto clasic
Viaţa a mers însă cumva înainte, că ăsta e rostul ei. “A existat un om în acea perioadă care mi-a fost aproape, un om care m-a şi ajutat mult, m-a şi susţinut. Dar tot el m-a sfătuit să renunţ la Conservatorul la care intrasem, din cauză că, spunea el, voi pierde ani buni, în loc să-mi fac deja o carieră. A fost una din marile mele greşeli renunţarea aceea. Dar deja începusem să apar în spectacole, în show-uri TV - prima în 1993, într-o emisiune pe TVR, transmisă de la Magazinul Muzica, unde am cântat o piesă de-a lui Carmen Rădulescu, compusă de Şerban Georgescu. A urmat colaborarea cu Adi Ordean, în 1994 concurând la Festivalul de la Mamaia, la «Creaţie», cu melodia «Aş vrea». Dar am avut multe colaborări şi cu alţi compozitori: Mihai Constaninescu, Marius Ţeicu, Marcel Dragomir. A fost o perioadă bună, în care cântam şi în multe spectacole, mai ales vara, pe Litoral, aici fiind zona unde eram cea mai cunoscută, dar şi în baruri, localuri - şi care cântăreţ n-a făcut- o ? - la Terasa Colonadelor, în Constanţa. Patru ani am cântat acolo, aproape seară de seară”. Ceva mai târziu, în 2003, va repara greşeala făcută prin abandonarea studiilor muzicale, luându-şi licenţa la Facultatea de Arte a Universităţii Ovidius din Constanţa, dar secţia de canto clasic şi interpretând chiar şi rolul Marcelinei în opera “Nunta lui Figaro” a lui W.A. Mozart. Simţea însă că-i lipseşte ceva, “împlinirea aceea afectivă, sentimentală, pe care orice femeie şi-o doreşte”. Şi, vreme de 11 ani, a crezut că poate găsi acea împlinire într-o relaţie cu un medic italian, dar fără a se stabili propriu-zis în ţara acestuia, ci pendulând între “acasă” al ei, de aici , şi un “acasă” de acolo, al acelui bărbat. Dar, până la urmă, nu a fost să fie. Pentru că soarta a hotărât altfel. Iar când destinul decide, omul e supus lui, oricât ar putea crede că i se-mpotriveşte.
A trecut prin drama morţii unuia dintre fraţi şi prin despărţirea părinţilor
Parcă o pasăre cu aripi triste trece peste privirea ei. “Am fost trei copii: eu, cea mai mare, şi doi băieţi. Iar cel mijlociu, Nicolae - Nicuşor cum îi spuneam noi -, a pierit tragic, până să împlinească 14 ani. Mama doar că nu a murit de durere, dar a rămas încremenită în ea. Atunci s-a destrămat abrupt relaţia dintre părinţi şi, după o vreme, a venit şi despărţirea lor definitivă. Fratele cel mai mic a fost încredinţat tatălui, însă tata a plecat să lucreze în străinătate - era maistru în construcţii - aşa că, de fapt, până la majoratul lui l-am crescut eu, fiind aproape 14 ani diferenţă între noi”, continuă povestea Silvia, dar cu obrajii sclipind deja a lacrimi.
