MENIU CAUTĂ
Mica Românie de la Cercul Polar. Români adunați în jurul mesei, înainte de 1 Decembrie: „Mi-e dor și de aer, de cer, de soarele românesc”
VIDEO

VIDEO/ Petrecere românească atipică, înainte de 1 Decembrie, în cătunul cu 10 români de lângă Cercul Polar. Cu carnea de ren în farfurie, dar cu gândul la sarmale!

Andreea Archip (Skjervøy-Norvegia)

Cioc-cioc! La geam apare un bătrân cu părul haihui și o privire încruntată, de om trezit din somn. Și vede prin geam chipul fiului său. Nu-l mai văzuse de ceva ani. Visa, sigur visa. Băiatul a insistat, amuzat de nedumerirea lui. „Nu deschizi?” Bărbatul fuge grăbit pe ușa din spate, deși putea să o deschidă pe cea din fața lui. „O fost așa de bucuros, că n-o găsit drumul…”, își amintește Alexandru.

„Am sunat la ușă la patru dimineața. Cine-i? Mihaela cu Marian? Cum? Acum o zi erați în Norvegia. N-a știut chiar nimeni că venim acasă, i-am luat din somn”, spune și Mihaela întâmplarea ei. Și cu noi se trezesc așa la ușă…”, spune și Ana-Maria.

„Sora mea a rămas blocată în ușă. Am vorbit tot drumul cu ea, că sunt în Finlanda la cumpărături. Și am bătut la ușă și a rămas blocată: «Nu se poate, tu ești în Finlanda!» Cinci minute n-a putut să scoată un sunet”, vine cu povestea ei și Irina.

„Și noi, de sărbători, le facem surpriză copiilor”, zice Cati. „Păi, stai, că ei trebuie să ne ia de la aeroport”, spune soțul ei. „Da, asta nu-i chiar surpriză”, consimt și ceilalți.

Cod și ren în farfurie, dar cu gândul la sarmale

Crești în România, faci o școală, încep să lucrezi. Și apoi pleci. 3-5-10 ani sau câți or mai fi, stai în altă țară, să spunem Norvegia. Îți faci o viață, ai un loc de muncă, o casă. Și din toate momentele importante ale vieții, tu trăiești pentru unele cu adevărat speciale: revederile.

Cu ochi rotunjiți de mirare, cu bătăi accelerate de inimă, cu tremurat și țipete de bucurie, cu emoții și neapărat lacrimi. Ar putea participa și la un concurs de cea mai inventivă revedere-surpriză.

Le plac revederile, dar mai mult le-ar plăcea să fie toți laolaltă într-un singur loc. La o masă. Așa cum sunt cu toții acum. Așa cum s-au găsit ei în această seară.

„Ardealul, Țara Românească și Moldova”, zice Alexandru și umple camera de râsul lui care atrage ca un bulgăre de zăpadă alte râsete.

Pentru un minut se aud doar furculițele pe farfurie. Mănâncă legume cu cod și o tocăniță de ren. „Acasă tot românește gătim. Sarmale, ciorbe”, spune Mihaela.

„Nu înțeleg cum putem să facem grătar și iarna. Că ei zic că numai vara se face”, spune Irina.

E veselie mare la masa românilor din Arnøya. Un cătun-insulă cu 50 de oameni, din care zece sunt români, parte a comunei Skjervøy. Legați cu un feribot de restul de uscat.

Lucrează toți la fabrica de somon de pe insulă, pe salarii de peste 2.000 de euro. Și le e bine.

„Suntem pe o insulă pustie, vorba cântecului”, spune Cati și îi sar toți în cap: „Ce pustie, Cati? Aici ne-am găsit echilibrul”.

Glumă-glumă, dar oamenii ăștia chiar și-au găsit echilibrul în pustietatea rece a Norvegiei.

Și copiii lor vor să plece din țară

Cati și soțul ei, Ionel, au ajuns aici în urmă cu trei ani, ajutați de niște verișori.

„Ei, fiind de zece ani, au avut posibilitatea de a-l ajuta și pe el. S-au milit (milostivit, n.r.) de noi. Am venit amândoi și totul este bine. Dorul ne pătrunde, dar ne ținem tari…”

„S-au milit” și alți unchi, cumnați și frați de cei de acasă și i-au adus aici. Așa familia românilor s-a mărit și iată, în toată comuna, au ajuns la 400.

Cati nici măcar nu se sinchisește de negura iernilor. „Ionel e soarele meu”, spune femeia. Ceilalți o mai tachinează, dar știu toți că pot rezista doar împreună.

Cati și Ionel Guran au doi copii mari: un licean și o studentă la Medicină. Copii care au învățat deja că străinătatea e bună și vor și ei să plece din țară.

„Ai noștri caută deja să se mute în Canada. Nu vor să vină aici, dar nici în țară nu vor rămâne', spune Mihaela. Ea a venit de doi ani pe Arnøya împreună cu soțul ei, după patru ani petrecuți în Paris.

Mihaela alerga de dimineață până seara să facă menaj în diferite locuri. Aici stă într-un sigur loc, are un program fix, un salariu sigur.

„În România am lucrat opt ani, am nici doi pe cartea de muncă. Aici mi-au făcut contract din prima zi. De ce aici se poate?”, e revoltată femeia.

„De ce aici se poate?” e o întrebare pe care o pun întruna, cu cuvinte diferite, și dau alte și alte exemple.

„Cu cât este mai bogată Norvegia ca România? Ce ați văzut aici? Munți și ape, atât!”, punctează Ionel.

„Cred că noi avem mai mult. Roșia Montană, avem și pește, și aur, mare, avem tot ce ne trebuie, dar nu avem oameni să facă ceva”, completează Alexandru.

Și tot se pleacă. Și cresc alte și alte generații care pleacă.

Politică, câteva glume, o nouă competiție de cui îi e mai dor. „De soarele românesc, de cer, de aer, de vecini, de casa părintească”, enumeră Mihaela.

Și apoi desertul. O prăjitură cu cremă din belșug. O Românie mică, tot mai departe de țară, cu fiecare an. „Pe o insulă pustie”, vorba cântecului.


Citeşte și: 

Comentarii