Sandra Sade, cea mai iubită actriță din Israel, e româncă! „Îmi lipsește mâncarea românească. Îmi lipsește limba. Îmi lipsește tot”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cea mai populară actriță a ultimilor ani din Israel este o româncă, născută la București, plecată în Țara Sfântă în urmă cu jumătate de secol. Sandra Sade a revenit pe meleagurile natale după mai multă vreme și a stat de vorbă cu reporterii Libertatea despre viața sa din ultima jumătate de secol.
Cuprins:
- „Îmi place să vorbesc românește mai mult decât îmi place să vorbesc ivrit”
- Primii pași în teatru, la Palatul Pionierilor
- „O dezrădăcinare este o dezrădăcinare. Mi-a lipsit casa unde m-am născut, pe strada Profetului, lângă Biserica Silvestru”
- Le face prietenilor „salată de vinete, sarmale, tochitură cu mămăliguță”
- Și-a depășit soțul, care e tot actor, în popularitate
- Faima a venit la pensie, datorită unui serial
În vârstă de 69 de ani, Sandra Sade este o actriță necunoscută românilor. Nici măcar o pagină Wikipedia tradusă în românește nu există. Povestea vieții ei este una simplă, ca a multor evrei români plecați de timpuriu, în anii '60, spre locuri necunoscute și nu foarte primitoare la acea vreme, mereu aflate într-un conflict care avea să devină unul de generații întregi.
Și totuși, soarta a fost generoasă cu tânăra Sandra, care, fără să cunoască limba locală și fără prieteni sau cunoștințe la Tel Aviv, avea să devină peste ani cea mai cunoscută și mai populară actriță israeliană, pe care oamenii o opresc la fiecare pas pe stradă, pentru autografe și fotografii.
„Îmi place să vorbesc românește mai mult decât îmi place să vorbesc ivrit”
Ne-am întâlnit la Teatrul Național din București, unde actrița și-a însoțit cea mai bună prietenă, scriitoarea Edna Mazia, în vizita făcută cu prilejul premierei spectacolului „Noii infractori”, în regia lui Ion Caramitru, pe un text scris chiar de aceasta din urmă. De altfel, piesa a fost scrisă chiar pentru Sandra, care a avut rolul titular, iar spectacolul s-a jucat în Israel cu un succes nebun, în doi ani, de peste 450 de ori!
Micuță de statură, elegantă și încă foarte frumoasă, chiar dacă anul acesta se pregătește să devină septuagenară, Sandra Sade este mai mereu cu un zâmbet fermecător pe buze. Încă vorbește o română impecabilă, rar căutând un cuvânt care îi scapă.
„M-am născut în România, dar la 15 ani și jumătate am plecat în Israel, unde este totul așa de… altfel decât aici: clima, oamenii… A fost o plecare care nu mi-a fost ușoară. Au fost anii în care evreii au plecat în Israel. Noi am plecat în 1964. Părinții mei au fost cântăreți de operă și au vrut să încerce o viață nouă în Israel. Eu fiind la așa o vârstă a trebuit să plec cu ei. Într-un anumit fel, niciodată nu am părăsit România. Mai am încă accent românesc. Îmi place să vorbesc românește mai mult decât îmi place să vorbesc ivrit. Deși sunt de 50 de ani în Israel”, începe povestea Sandra Sade.
Primii pași în teatru, la Palatul Pionierilor
Adaptarea sa la noul mediu s-a produs treptat, după cum mărturisește, iar proveniența dintr-o familie artistică a ajutat-o, întrucât „artiștii români au fost foarte apreciați în Israel”.
„Am învățat teatru la universitate, am învățat și aici, la Palatul Pionierilor! Am început să fiu actriță aici, în România, și acolo după câțiva ani”, spune cea mai iubită actriță din Israel.
Întâlnirea cu noul Teatru Național din București a fost un șoc cultural pentru ea. O adevărată „infuzie de cultură”, cum avea să declare.
„Am putea să fim geloși pe ce am văzut aici! Nu avem așa ceva în Israel. Noi avem un teatru în care am jucat «Noii infractori» de 450 de ori în doi ani și ceva! Adică, în medie, cam 20-25 de piese pe lună. Și plecam în toată țara, în tot Israelul. Dar aici aveți niște săli și o eleganță de teatru care este pur și simplu… sunt foarte geloasă! Chiar așa ceva nu avem. Și aveți și un director extraordinar, care îmi face poftă de făcut teatru”, mărturisește cu un zâmbet larg actrița.
„O dezrădăcinare este o dezrădăcinare. Mi-a lipsit casa unde m-am născut, pe strada Profetului, lângă Biserica Silvestru”
Plecată de timpuriu în Israel, în vremuri în care orice întoarcere în țară putea fi periculoasă, Sandra Sade s-a văzut nevoită să amâne un asemenea moment. De-a lungul timpului s-a mai întors în România, însă doar de două ori.
„Dar mi-a lipsit România. O dezrădăcinare este o dezrădăcinare. Am continuat să vorbesc limba acasă, cu părinții, cu prietenii, dar din ce în ce mai puțin. Dar nu am șanse să o uit vreodată. Am simțit că rădăcinile și cultura pe care am primit-o aici sunt altele decât sunt în Israel. Mai ales față de cei care s-au născut în Israel. Dar este o țară cosmopolitană, așa că este mai ușor. Sunt unii care au venit din Rusia, Maroc și fiecare are accentul lui și încet-încet toți devin până la urmă israelieni”, spune Sandra.
Anii petrecuți departe de casa părintească și de prietenii de aici au lăsat urme.
„În primul rând mi-a lipsit limba. O limbă care este așa de frumoasă, în care am citit atât de multe cărți… Și deodată, să înveți o limbă care pur și simplu la ureche ți se pare imposibilă! Mi-a lipsit casa unde m-am născut, pe strada Profetului, lângă Biserica Silvestru. Îmi lipsește mâncarea românească. Îmi lipsește tot”, spune Sandra atunci când este întrebată despre anii petrecuți la București.
Le face prietenilor „salată de vinete, sarmale, tochitură cu mămăliguță”
Nu și-a uitat însă rădăcinile. În continuare se ocupă de gospodărit, îi place să gătească pentru prieteni și pentru familie. Are doi copii, un băiat și o fată, iar ambii moștenesc talentul artistic al familiei, în special că și tatăl lor este un cunoscut actor al Israelului.
„Îmi place să gătesc, vinetele mele sunt cunoscute de toți prietenii mei. Și ei știu că numai eu știu să fac vinete românești, salată de vinete, sarmale, tochitură cu mămăliguță”, spune cu mândrie actrița.
Și-a depășit soțul, care e tot actor, în popularitate
Soțul ei, Moni Moshonov, este unul dintre cei mai apreciați actori israelieni. Cei doi au fost colegi și au studiat teatrul împreună. Moni a jucat într-un serial de televiziune care s-a întins pe o durată de 22 de ani, devenind extrem de popular în toată țara, o adevărată vedetă. Au format un cuplu atât în viață, cât și pe scenă, unde au jucat în mai multe spectacole împreună.
„Chiar și de curând, într-o piesă scrisă de Edna Mazia și care sperăm ca într-o zi să fie făcută și la București. Am jucat în multe piese împreună și m-a și regizat. Am făcut împreună piesa lui Ionesco «Scaunele», iar el a fost regizorul. La sfârșitul fiecărei repetiții, numai eu primeam critica, pentru că lui nu-și făcea. Acum avem în plan să facem o piesă nouă, una franțuzească”, spune Sandra.
Faima a venit la pensie, datorită unui serial
Acum, că a cunoscut mai îndeaproape lumea artistică din România, Sandra își dorește să revină mai des în țară, însă, din păcate, doar timpul nu îi permite acest lucru, fiind extrem de ocupată, cu spectacole, filmări și turnee. În momentul de față, ea joacă într-un serial de succes, care a cucerit publicul israelian. „Sabri Maranan” a avut premiera în 2011 și de atunci a cunoscut o ascensiune continuă. Rolul Rivka Rosen (Riki) i-a adus Sandrei o popularitate pe care nu a avut-o de-a lungul carierei sale în teatru și film.
„Această faimă a venit când am ieșit la pensie, a început acum opt ani acest serial. Nimeni n-a visat că o să fie așa un succes. Până acum, mergeam peste tot după soțul meu, eram «soția domnului…», acum este invers, toată lumea îl întreabă «ce mai face soția ta?». Joc rolul unei femei care spune pe șleau ceea ce nu prea ai voie să spui de obicei, tot felul de adevăruri. Acesta este un rol de compoziție, pe care orice actor și-l dorește”, declară Sandra Sade.
Imediat după discuția cu Libertatea, actrița a asistat la premiera oficială a spectacolului „Noii infractori”, unde rolul Dorinei Spector este interpretat magistral de actrița Virginia Mirea.
„Ne-am întâlnit câteva minute înainte de spectacol și așa cum zic englezii… «no need to say more!» (nu-i nevoie să spui mai mult - n.r.)”, declară încântată Sandra, lăsând să se înțeleagă că alegerea regizorului a fost una cum nu se poate mai nimerită.
Foto: Florin Ghioca
