Claca strămoșească s-a mutat pe smartphone și acum îi spune BuniClub. O poveste frumoasă despre tradiții recuperate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Îmi doream foarte tare să am costume populare. Mâ mândresc cu faptul că am găsit o ie. Mi-a dat-o cineva, care a zis să o folosesc pentru șters pe-aici.”
Voi știți ce este o clacă? Dar un macat? Sau poate chilabaua? Nu știți?
Nu-i nimic. Veți afla din această poveste, care se desfășoară în Găujani, un sat de lângă Giurgiu, unde o câțiva oameni inimoși sunt hotărâți să-și salveze tradiția și să o dea mai departe copiilor. Inclusiv digital.
Clacă agrară, clacă cu lăutari, clacă cu glume și bârfe
La casa țărănească preluată și refăcută de Asociația Datini, Educație, Cultură Găujani, oamenii din sat au început să se adune pe la ora 12.00. Este sâmbătă, dar câteva femei au venit mai devreme, ca să frământe aluatul pentru gogoșile ce vor fi împărțite la sfârșitul întâlnirii.
Noi îi spunem acum întâlnire, dar pe vremuri i se spunea clacă. Oamenii se adunau pentru a se ajuta reciproc, iar munca se termina întotdeauna cu mâncare și băutură din belșug. Și cu multe glume.
„Claca a fost inițial munca gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați să o presteze în folosul boierului, în Evul Mediu românesc.
Ulterior, a căpătat sensul de muncă voluntară, care se făcea de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Oamenii se strângeau în general pentru muncile câmpului, pentru construcții și, între femei, pentru treburile gospodărești”, ne povește Cornelia Enache, președinta Asociației Datini, Educație, Cultură Găujani.
În camera mică, văruită alb, cu o sobă nouă, crem, așezată în mijlocul unuia dintre pereții de chirpici, s-au adunat bătrâni și copii ai satului ca să-și împărtășească din amintiri și din experiență.
„Erau clăci agrare și gospodărești. De aici, se mai ramifică în funcție de munca prestată: tors (iarna), depănușat, culesul viei, căratul gunoiului pe câmp (tot iarna).
Erau și clăci cu lăutari, unde se strângea lume multă. După ce se termina de desfăcut porumbul, de exemplu, tineretul se dădea la jocuri. Se spuneau și povești despre viața satului.
Fetele veneau însoțite întotdeauna de mame. Clăcile aveau rol de într-ajutorare, dar și de educare în spiritul muncii, de socializare a tinerilor, de cunoaștere”, continuă Cornelia Enache să citească de pe o foaie. Este emoționată și a scris ca să nu uite sau să greșească.
Pe mine mă emoționează că a scris de mână, îngrijit, într-o epocă în care aproape totul este printat. De altfel, asociația pe care o conduce tocmai a achiziționat un laptop și o imprimantă, din finanțarea obținută de la Fundația Orange.
Modernizarea nu putea ocoli nici măcar această casă tradițională, amenajată atât de frumos la Găujani.
Ia salvată, care a devenit apoi muzeu
Locuința, lungă ca un vagon, așa cum se obișnuia pe vremuri, găzduiește astăzi un muzeu al satului, cu ladă de zestre, costume tradiționale, fotografii vechi. O altă cameră este un club de lectură, iar a treia este locul de socializare al bunicilor.
Mai există o bucătărie și câteva acareturi, așa cum îi stă bine unei gospodării de oameni harnici de la țară.
„Îmi doream și eu foarte tare să am costume populare la asociație și am reușit anul acesta. Mă mândresc cu faptul că am găsit o ie, mi-a dat-o cineva care mi-a zis să o folosesc pentru șters pe-aici.
M-am uitat bine la ea, era o ie de Vlașca, de-a noastră, din Găujani, cu motiv. Am recuperat-o, am trimis-o la Tismana, la cooperativă, și toate costumele din muzeul nostru sunt acum făcute cu acel model”, mi-a explicat doamna Cornelia.
Din ochii ei îmi dau seama că este cu adevărat mândră de costumele frumoase, puse la loc de cinste în ceea ce pe vremuri ar fi fost numită „camera de curat”.
Ne întoarcem la claca noastră. Câteva fete și băieți îi ascultă pe cei bătrâni. Două fete recunosc deschis că nu au mai auzit până în această zi cuvântul clacă. „Nu mi-a zis nimeni”, ridică Alexandra din umeri.
„Tata a fost călușar, dar nu mi-a povestit de clacă. A fost prima oară când am auzit cuvântul. Nici bunicul, nici mama mea nu mi l-au explicat pănă acum”, mi-a răspuns și Ioana, mai târziu, după ce întâlnirea s-a încheiat și toți ne bucuram de gogoșile calde, cu un gust dulce, delicat.
Cornelia Enache repară această scăpare a părinților și bunicilor. Este sufletul întâlnirii în care se discută despre clacă, dar și al tuturor activităților prin care asociația pe care o conduce încearcă să revitalizeze tradițiile bune ale zonei.
Ea este ingredientul-cheie de care aud de fiecare dată când se discută despre un proiect reușit: omul entuziast, care renunță la timpul său liber pentru a face o schimbare mică, dar care îmbunătățește o lume întreagă. Acea persoană fără de care nici un program nu ar putea rezista.
Sprijinul financiar oferit de Fundația Orange, prin intermediul Fundației Pact, i-a dat un nou suflu. Și un plus de entuziasm.
„Îndrugam, că trebuia să pună maică-mea războiul și trebuia îndrugătură groasă”
Nu pleca încă. Nu ai aflat ce este un macat. Și nici chilabaua. Așadar, revenim în camera cu bătrâni și copii, pentru a continua depănarea amintirilor. Pe fus, dacă am avea unul.
„La clacă, ne ajutam cu vecinii, cu rude, la culesul viei sau la culesul porumbului. Ei veneau la noi, noi mergeam la alții.
După ce se punea porumbul în pătul, se dădea o masă, cu un pahar de băutură. Mâncarea de bază erau scovergile, fasolea bătută, murăturile, varza tocată, vinul. Beau și femeile, și râdeau.
După Sărbătorile de iarnă, chemam 15-20 de femei și venea cine putea, rude, vecine. Ori îndrugam, că trebuia să pună maică-mea războiul și trebuia îndrugătură groasă, ori băgam preșuri.
Și în timpul ăsta, fiecare spunea ce voia. Bârfa satului, fiecare ce auzea, ce știa. Era ca și o distracție, că râdeau între ele”, ne povestește tanti Sicana.
La clăcile din vremea când și ea era un copil, se prinde lumea și la dans. Cum ar fi chilabaua.
Chilabaua este un dans țărănesc, cântat de lăutari rromi. Îi rog pe bătrâni să-mi dea mai multe detalii. „Trebuie să jucăm ca să vedeți, trebuie să avem lăutarul cu noi, că este cu muzică”, îmi spun tanti Oița și nea Ion.
Acum nu avem lăutari, nu avem muzică, așa că rămânem doar cu explicația asta scurtă. Și să căutăm apoi pe Youtube. Pentru că, așa cum veți vedea mai încolo, tradiția și digitalul nu se exclud reciproc. Din contră.
Claca despre clacă
Se organizau clăci și pentru construcția de case. Pe atunci, doar meșterii erau plătiți. Vecinii veneau să ajute voluntar.
Îi ascult pe acești oameni și simt cumva un sentiment de tristețe, că sprijinul comunitar este tot mai rar, dar și un sentiment plăcut, că o mână de copii și bătrâni refac, în acest sat din Giurgiu, măcar puțin din atmosfera acelei solidarități de altădată.
„Se făcea clacă și pentru tulă.” Aflăm un cuvânt nou, iar doamna Cornelia nu ratează ocazia să le mai ofere copiiilor un motiv de învățătură. „Voi știți ce este o tulă?”.
Evident, nu știau. Nici eu. Mariana, una dintre femeile pricepute la explicații, ne spune că era un fel de BCA de azi. Doar că era făcut din pământ și paie.
„Se lucra cu un tipar de lemn, de 40 pe 20, și erau două tule pe tipar. Pământul cu paie era amestecat cu picioarele. Participau și copiii, jucau în pământul cu paie, ca să îl amestece.”
Acum nu se mai fac tule, pentru că nici casele nu se mai fac din pământ și paie. Paradoxal, cei prezenți o spun cu o urmă de regret, chiar dacă majoritatea dintre ei și-au modernizat între timp locuințele.
Claca despre clacă, cum am numit întâlnirea de la Găujani, este un episod dintr-un proiect mai amplu în cadrul programului „Sate conectate”, al Fundației Orange.
Programul și-a propus să contribuie la dezvoltarea comunităților rurale sărace, prin implicarea și valorizarea experienței și cunoștințelor vârstnicilor din comunități.
Implicarea vârstnicilor în activități permanente, revitalizarea unor tradiții, meșteșuguri sau a unui patrimoniu local sunt elementele-cheie ce definesc acest program. De asemenea, digitalul este un instrument important în program, dar și subiect de învățare pentru vârstnici, astfel încât să țină pasul cu tot ce se întâmplă online.
Programul este implementat de Fundația Orange, prin intermediul organizațiilor neguvernamentale ce au experiența intervențiilor directe și legături cu actori locali în comunitățile propuse.
Primul proiect derulat sub umbrela „Sate conectate” este BuniClub, implementat de Fundația Pact, în care vor fi implicați 420 de vârstnici din Merișani (Argeș), Găujani (Giurgiu), Polovragi (Gorj), în perioada 1 august 2024 - 31 iulie 2025.
Rețineți termenul BuniClub, că vom mai reveni la el.
Nu o să vă vină să credeți când a dispărut claca
Claca se termina uneori și după 12 noaptea. Femeile își amintesc de tanti Dinica, care spunea glume, te făcea să râzi. Și cânta.
Acest tip de întâlniri au început să se împuțineze după ce regimul comunist a făcut colectivizarea, adică preluarea cu forța a terenurilor oamenilor în așa-numitele cooperative agricole de producție. Oamenii nu mai aveau de ce să se adune, pentru că nu mai era pământ de însămânțat și nici porumb de cules.
Au rezistat, totuși, comunismului, dar au murit în cele din urmă prin anii 1993-1994, își amintesc cei prezenți.
„Părinții mei făceau clăci de la prașilă, până la culesul porumbului și până când era băgat în pătul. Mai târziu, a apărut mașina de bătut porumb, dar tot veneau oamenii să ajute la băgat știuleții în mașină.
Clăcile au dispărut tocmai pentru că a dispărut culesul cu mâna, nu se mai face tulă, femeile nu mai lucrează haine, nu mai țes, nu mai îndrugă”, a explicat și Ion Pestrița, profesor de educație fizică în comună, acum pensionar și unul dintre păstrătorii amintirilor din vremea clăcilor.
Astăzi, țesăturile și haine se cumpără din magazin, porumbul este cules cu combine moderne, iar tinerii care să muncească pâmântul s-au mutat la oraș sau, mai departe, în diaspora.
Și totuși claca nu a dispărut, doar s-a transformat
„ Claca noastră este aici”, spune Alexandra, în timp ce ne arată telefonul ridicat în aer. „Forma noastră de socializare.” Bătrânii râd. Dar nu sunt uimiți.
Alexandra Măciocă este, la cei 16 ani ai ei, unul dintre voluntarii de bază ai organizației conduse de Cornelia Enache. Participă deja de doi ani la activitățile desfășurate de Asociația Datini, Educație Cultură.
Claca s-a mutat pe Whatsapp, așadar. Sau pe Facetime, dacă ai alt sistem de operare.
„Când vrei să vorbești cu cineva, îi dai mesaj sau suni. Eu, de exemplu, stau în pat și îi dau mesaj. Persoana răspunde când are chef, când vede, când poate.
Dacă vreau să o și văd, o sun pe video, pe Facetime”, explică Alexandra.
Ca pe vremuri, uneori se adună mai mulți la o discuție. Doar că acum îi spune, tehnic, conferință.
Bătrânii nu sunt surprinși, vă spuneam. Pentru că și ei folosesc Whatsapp, și ei vorbesc pe video, pe telefon, cu nepoții și cu copiii plecați departe. „Dacă mă sună, că eu nu știu să sun”, râde o bătrână.
Doamna Geta plătește chiar și facturile pe telefon. „Cine mai merge azi la ghișeu?”, întreabă, zâmbind, femeia de 60 de ani. Confirmă și domnul profesor.
Cornelia Enache simte din nou momentul, așa că le amintește tuturor că nu doar tinerii s-au digitalizat.
„Ei, cum credeți voi că putem să păstrăm aceste tradiții digital? Uitați, pe pagina de Facebook BuniClub Găujani”, anunță ea.
Le arată pagina pe telefon. Nu sunt multe postări, deocamdată, dar tocmai de asta ne-am adunat cu toții aici. Ca să creăm conținut.
Bătrânii sunt lăsați singuri și tinerii pleacă. „Asta e durerea cea mai mare”
Finanțarea pentru BuniClub și pentru toate activitățile desfășurate în Găujani este intermediată de Fundația Pact, care are ca scop sprijinirea asociaților mici, locale, care să continue să lucreze pentru comunitate.
Asociația Datini, Educație, Cultură s-a format în urma unui astfel de program.
„Noi sprijinim oamenii să se asocieze. Unii fac asociații, cum a făcut Cornelia Enache și grupul de oameni care s-au adunat în jurul dumneaei, ceea ce îi permite să abordeze proiecte complexe, alții rămân grup de inițiativă, pe activități punctuale.
Important este să existe acei oameni care să atragă alți susținători în jurul lor și care să se uite puțin și la ce fac guvernanții locali, la cum funcționează instituțiile, ce servicii oferă și ce calitate au serviciile pe care ei le accesează în local”, ne-a explicat Mădălina Ene, director executiv al Fundației Pact.
Finanțarea obținută de la Fundația Orange a venit la momentul potrivit. Până atunci, doamna Cornelia s-a descurcat mai degrabă pe bază de voluntariat.
„Doamna a făcut mult voluntariat a făcut până acum. Nu a fost singură, cu doamnele care au ajutat aici.
Noi lucrăm cu mai multe grupuri de genul ăsta, să le zic, că nu-s toate ONG-uri, și toți spun: bătrânii sunt lăsați singuri și tinerii pleacă, se depopulează satul, este îmbătrânit.
Și cred că asta este durerea lor cea mai mare. De aici preocuparea pentru educație nonformală pentru copii. Dar până acum, până la Fundația Orange, n-a existat un program special pe care noi să îl accesăm pentru vârstnici”, a precizat Mădălina Ene.
V-am rămas dator cu un cuvânt. Ce este un macat? Este o cuvertură de pat, cu broderii sau înflorituri, de obicei din lână. Se mai punea pe vremuri și pe pereți. Să fie frumos!
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
