Interviu cu o mare actriță: „Acum zece ani ziceam că n-aș părăsi România, acum regret din tot sufletul că n-am făcut-o”

Pentru Ofelia Popii, ultima săptămână a fost foarte aglomerată. Vârf de lance al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, actrița a fost implicată cu opt spectacole în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). În puținul timp liber care i-a rămas, și-a dus familia și studenții la show-uri de dans, expoziții și reprezentații de teatru.

Într-un răgaz dintr-o după-amiază deja planificată, ne-am așezat la discuții cu Ofelia Popii, în grădina interioară a teatrului din Sibiu. Conversația ar fi curs nestingherită dacă actrița nu ar fi fost abordată de oameni care i-au apreciat rolurile și munca.

Talentul ei are ecouri chiar și peste hotare.

„Ai făcut un show foarte frumos pentru noi, în urmă cu un an și jumătate. Ai venit cu studenții în Japonia, tu ești actrița, nu-i așa? Îți mulțumesc foarte mult, a fost minunat”, i-a spus la un moment dat un domn din Japonia.

Ofelia Popii zâmbește și este mereu dispusă să-și asculte interlocutorul. Dar știe că succesul nu se traduce doar în aplauze și complimente, ci în perseverență, multă muncă și o continuă descoperire de sine prin fiecare rol. 

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

– „Faust”, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă de 14 ani la Sibiu. Cum se menține mereu proaspăt un rol atât de longeviv?
– Ăsta e norocul cu un rol mare și cu un text foarte mare: descoperi că, pe lângă faptul că-l poți îmbogăți foarte tare, te îmbogățește la rândul lui de fiecare dată când îl joci. E incredibil, după atâția ani, dar chiar încă este viu și încă descopăr lucruri în spectacol, în personaj, în relația cu „Faust”.

– Ce ați descoperit?
– Totul s-a născut dintr-o joacă, am creat personajul mai degrabă intuitiv, așa că printre primele descoperiri a fost faptul că în mine se află mereu două tendințe, o dualitate. Dacă am curaj, e însoțit de frică. 

Dacă vreau să am succes, îmi doresc foarte tare să ies în față și, în același timp, îmi doresc foarte tare să fiu aproape invizibilă. Îmi place la nebunie să stau pe scenă și totodată vreau să fug de acolo în fiecare clipă. Mi-am dat seama că în acest personaj m-am folosit foarte mult de aceste contradicții care se află în permanență și simultan în mine.

Ofelia Popii, actriță:

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Am mai descoperit și că oricât ar fi dracul de negru, există în el și o undă de speranță și o lumină. Asta e și ideea finalului, din punctul meu de vedere. El și-ar dori să fie din nou înălțat, doar că esența lui îl trage și îl lasă jos, în mizerie.

Mefisto e în fiecare dintre noi

– V-ați găsit inspirația pentru Mefisto în oameni? Cum l-ați construit?
– Mefisto e un personaj greu de pus în scenă, pentru că e fantastic, e o idee. Răul este abstract și tu trebuie să traduci totul în acțiuni. E foarte important să umanizezi un personaj de genul acesta. Dar nici n-ai avea cum altfel, fiindcă actorul e om. Doar că noi, actorii, avem tendința să-l esențializăm și asta ar fi o greșeală. Cel mai important și cel mai interesant este momentul în care capătă umanitate, în care ți-e drag de el, în care îl poți recunoaște în omul de lângă tine, în prietenul tău, în tine. Și da, regăsim absolut toate tendințele lui Mefisto și în oameni, pentru că eu așa am gândit personajul.

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

– V-a ajutat Mefisto să fiți mai înțelegătoare cu oamenii, să îi acceptați mai ușor?
– Da, și Mefisto, și alte roluri, pentru că actoria este o meserie în care trebuie cumva să ajungi să înțelegi natura umană și să o accepți în complexitatea ei. Bineînțeles că pe mine asta m-a făcut să accept omul cu bune și cu rele, într-adevăr, să fiu mult mai tolerantă decât, probabil, eram la începutul carierei. 

Am observat că cei mai profunzi artiști, cei excepționali, au o latură din asta înduioșător de meschină. Toți avem meschinăriile noastre și asta pe mine mă înduioșează.

Ofelia Popii, actriță: 

„Birocrația e diavolul societății”

– Cât de mult vă consumă, fizic și psihic, acest rol?
– Mă consumă foarte mult. Am câteva roluri, cum este și Mefisto, care dacă nu m-ar consuma atât de tare probabil că nu mi-ar fi nici atât de dragi. Cu cât e mai dificil și mai incitant un rol, cu atât e mai plăcut din punctul de vedere al artistului. Normal că te mai doare câte ceva și nu poți să dormi în unele nopți, dar astea sunt chestii absolut normale când te implici total. Dacă nu te implici, arta n-are sens.

– Cum vă simțiți când ieșiți de pe scenă, la finalul spectacolului?
– Rămân cu adrenalină, fac lucruri simple și încerc să reintru, ușor, ușor, în rutina obișnuită. Mă ajută că am machiajul foarte gros și după spectacol simt că-mi dau un strat de piele jos. Psihic, e un fel de prag pe care îl trec și totul reintră în normal. De altfel, eu caut normalul și îmi place normalitatea foarte mult. În teatru caut ce e spectaculos, ce e incitant de dezvăluit. În viață, prefer liniștea.

– Vă invităm la un exercițiu: l-ați putea identifica pe Mefisto al societății românești, fie el chiar și fără chip sau nume?
– Cred că sistemul, în general, are o parte mefistofelică. De asta există în spectacol replica: „Ești pedant”. Pentru că diavolul, în general, vrea să ia notițe, să facă calcule. Diavolul e contabil. Ce zice? „Un păcat, două păcate, al meu ești!” Dumnezeu e mai artist, Dumnezeu zice: „Da, am iertat păcatele. Pentru un gând te-ai ridicat”. 

Uite, ideea de a pune totul într-un șablon. Pe de altă parte, bineînțeles că nu putem trăi fără reguli. Asta e o capcană a diavolului: te pierzi în cifre, în numere, în sisteme și uiți de lucruri mai importante. Birocrația ar fi răspunsul. Birocrația e diavolul societății românești.

– Ce fel de relație aveți cu statul român, din postura de artist? Mulți actori aleg fronda, dumnveavoastră cum vă raportați la stat?
– Nu sunt un om care să iasă în față, să-și ceară drepturile. Am încercat să-mi fac cunoscute nemulțumirile tot prin unele dintre spectacolele în care am jucat – puține, dar destul de importante -, cele cu tentă socială. Îmi e greu și mă simt inconfortabil în mulțimi, în demonstrații. Am vrut cumva să am aportul meu de revoltă în spectacole care atingeau puncte sau teme importante, cum a fost seria de spectacole în regia Gianinei Cărbunariu („Vorbiți tăcere?”, din 2017, „Oameni obișnuiți”, din 2016, și „Solitaritate”, din 2013, n.r.). 

Ce nu e de schimbat în țara asta? Sunt atât de multe! În primul rând, cred că ar trebui investit mai mult în cultură și în educație, care sunt esențiale, după părerea mea.

„Fără revoltă nu există creativitate”

– Ce vă revoltă și cât de important credeți că este să ne păstrăm acest antrenament al gândirii critice?
– Fără revoltă nu există creativitate. Sâmburele creativității e în nemulțumire: vrei să schimbi ceva, simți că ceva nu e în regulă. Altfel n-ai avea de ce să cauți noutatea, și nu vorbesc doar despre teatru, ci în orice domeniu. 

Mă revoltă multe lucruri. Mă revoltă foarte mult nesimțirea în diversele ei forme și faptul că, de multe ori, găsești protecție pentru această nesimțire în lege. Asta e incredibil!

Ofelia Popii, actriță: 

De pildă, ne-am mutat, iar pe terenul nostru cineva și-a ridicat ilegal încă un corp de clădire. Apoi, fix sub geamul nostru, și-a pus gunoaiele. Tot vorbim, tot le spunem că nu este OK și nu se întâmplă nimic, totul se mișcă în gol. Oamenii care locuiau deja acolo i-au dat în judecată și tot n-au rezolvat nimic. E incredibil, dar se întâmplă în România, în centrul Sibiului. E o nedreptate și se închid ochii pentru că au pile. Mă revoltă chestia asta: „Hai că facem noi cumva”.

De asta cred că singura noastră șansă ca popor stă în educație. Nu vorbim doar de educația generațiilor care vin, ci și noi trebuie să ne autoeducăm sau să ne educăm unii pe alții. Cred că merge la orice vârstă. Acum zece ani ziceam cu tot sufletul că n-aș părăsi România, acum regret cu tot sufletul că n-am făcut-o. 

O luptă continuă cu fricile moștenite

– Ce vă împiedică să plecați acum?
– Acum mi se pare că e prea târziu, mai ales din punctul de vedere al meseriei mele. E dificil s-o iei de la capăt în meseria asta, la 43 de ani. Și eu mă lupt cu mentalitatea cu care am fost crescută și cu fricile pe care le-am moștenit. De unele dintre ele am reușit să scap, cu altele încă mă lupt și încă nu sunt câștigătoare. 

– Cum ar fi?
– Mi-e foarte frică de a-mi exprima liber părerea, chiar și atunci când am dreptate. Mă tem să nu mi se întâmple ceva, să nu fiu taxată pentru ce spun. De exemplu, eu încerc să rezolv lucrurile pe cale pașnică și când văd că nu se poate, încerc să-mi găsesc argumente: așa e omul ăla, atâta poate. 

– Spuneați că de unele frici ați reușit totuși să scăpați. Dați-ne un exemplu.
– În copilărie mi se spunea mereu să nu fiu diferită. Mama îmi explica faptul că oamenii diferiți sunt eliminați din sistem, sunt marginalizați. Zicea că o să am de suferit din cauza asta. Mi-am dat seama în timp că nu-i așa, că fiecare om e diferit în felul lui și că aspectul care te face să fii diferit poate să fie chiar valoarea ta. Ba chiar poți să dezvolți acel lucru care te face diferit, pentru a face ceva special în viața ta. 

„Succesul e plăcut, dar în România e foarte trecător”

– Ați reușit să vă bucurați de succes sau v-a fost mai mult teamă?
– Soțul meu, Cipi (actorul Ciprian Scurtea, n.r.), care e mult mai revoltat decât mine, zicea că dacă ar fi fost în locul meu, dacă ar fi întâlnit atâția oameni importanți, care i-ar fi făcut atâtea complimente, i s-ar fi urcat la cap și ar fi luat-o razna. Nu știu, eu n-am senzația asta. 

– De ce credeți că aveți puterea să rămâneți cu capul pe umeri?
– Poate și pentru că marile succese au venit de mână cu lucruri care m-au adus rapid cu picioarele pe pământ. Succesul mi se pare o idee, pe când viața ne pune față în față cu niște evenimente majore, ca moartea cuiva drag, care poate să radă tot. În acel moment, nu mai contează nimic. N-ai cum să rămâi cu capul în nori când viața se poate termina așa. 

– Ați trecut printr-un asemenea moment?
– Da. Și mai e ceva, eu niciodată n-am făcut nimic pentru a avea succes. Succesul e plăcut, dar în România e foarte trecător. Azi ești lăudat și mâine ești contestat, fără nicio problemă. În România, sistemul de valori e dat rău peste cap, e într-o continuă căutare. 

„În prim-plan trebuie să fie căutarea, nu succesul”

– Cum v-ați raportat la succesul pe care l-ați avut cu „Faust”? A venit cu o presiune că tot ce urmează ar putea fi prea puțin, că oamenii au așteptări mai mari?
– Da, am avut un moment, destul de repede după premiera „Faust”, când am făcut rolul din „Lulu”, tot cu Silviu Purcărete. Eram foarte încântată, dar mi se spunea mereu: „Ai făcut Mefisto, acum, gata, ce să faci mai mult de atât?”. 

– Cum ați resimțit aceste reacții?
– Mă simțeam revoltată și supărată. Cum adică gata? Eu mai am atâtea de spus! Eram supărată la gândul că, dacă ăsta e finalul, a venit prea repede. Eram supărată de ideea că Mefisto e vârful carierei mele. Cred că și din cauza asta am fost puțin distrasă de la personajul Lulu, pe care cred că aș fi putut să-l fac mult mai bine.

– Cum v-ați revenit?
– S-a întâmplat destul de repede, pentru că mi-am dat seama că astea nu sunt, de fapt, problemele și gândurile mele și n-ar trebui să le las să mă destabilizeze. Am încercat să folosesc altfel de mijloace artistice, să abordez alt gen de roluri și ăsta a fost un lucru foarte bun, pentru că apoi am făcut roluri pentru care am primit nominalizări și premii. Cred că e important să-ți dai seama că în prim-plan trebuie să fie căutarea, nu succesul. 

Un actor consacrat trebuie să le facă loc celor tineri

– În ce fel vă raportați la premii? Cât de mult vă interesează?
– Premiile îți aduc vizibilitate. Mie nu mi-au adus contracte, n-am luat un premiu și apoi regizorii m-au sunat și mi-au oferit roluri. Dar faptul că primești niște premii le oferă regizorilor mai multă încredere să-ți ofere roluri dificile.

– Refuzați rolurile mai ușoare?
– Oricine poate merge mai departe printr-un anumit rol. Dacă eu nu consider că acel rol mă poate ajuta să fac un mic pas în față, cred că există altcineva care va fi foarte câștigat cu acel rol. Era o perioadă când voiam să joc foarte mult, nu conta ce. Acum prefer să nu mai fac atât de multe roluri și spectacole. Acum mă gândesc că există și alți actori care vor să se dezvolte. Mi se pare important, ca actor care a ajuns la maturitate, să te gândești și la alții. Dacă n-aș fi avut alte roluri înainte de Mefisto, nici eu n-aș fi făcut ce-am făcut în „Faust”. 

– Vi s-a întâmplat vreodată la finalul unui spectacol ca publicul să fie în picioare, dar să nu fiți mulțumită de ce s-a întâmplat pe scenă?
– Da, de mai multe ori (râde). În timp, am învățat să ascund dezamăgirea când sunt aplaudată și să accept faptul că uneori, oricât te-ai strădui, cumva nu se leagă. Ca să se creeze magia e esențial să se lege lucrurile între partenerii de joc, dar magia nu poate exista în fiecare seară și trebuie să înveți să trăiești cu nemulțumirea asta, cu spectacolul refăcut în minte și cu ideea: „Dar dacă facem așa?”. 

– Cum te poți recalibra în astfel de momente?
– Am învățat să tratez orice accident scenic în sens pozitiv și creativ. Nu poți să-ți dai voie ca mintea ta să fie ocupată de ceva ce s-a întâmplat și a trecut. 

Se poate învăța ceva din fiecare „capăt al lumii”

– Cum abordați eșecul?
– N-am scăpat de eșecuri, dar depinde cum e perceput și cum e încasat. Pentru cineva poate fi finalul, să se ducă totul în jos, din cauză că un rol n-a avut succesul pe care-l spera, iar pentru altul poate fi o învățătură. Eu de partea asta sunt. Periodic, am momente când mi-e greu, când mi se pare că e capătul lumii. 

– Când s-a întâmplat cel mai recent?
– Nu pot spune care e ultimul, pentru că a fost de curând. Dar pot să spun că mi s-a întâmplat să fiu într-o distribuție la dublu cu cineva și regizorul să nu mă lase să repet deloc. Pur și simplu, așteptam, dar nu venea și rândul meu. A fost un moment foarte urât. Am mai avut un moment în care eram vulnerabilă și în care, tot într-un dublu rol, s-a hotărât să nu asist la repetiții. 

Eu nu sunt o actriță care să vrea să-și saboteze colegii. Sunt un om darnic, iar în momentul în care repetă un coleg, eu nu am strategii de cum să fiu eu mai bună și să ies mai mult în evidență. 

– În ce fel vă afectează aceste lucruri și cum reușiți să le lăsați în urmă?
– Aceste momente mă destabilizează. În general, am suferit foarte tare când am fost jignită în umanitatea mea. Oamenii uneori se comportă neomenește, fără să se gândească prea mult și fără să le pese de sentimentele altora. Chiar mă gândeam că trăim niște vremuri în care am ajuns să cunoaștem atât de multe despre noi, să știm atâtea despre om și, totuși, suntem uneori atât de inumani unii cu alții, încât e cutremurător. 

Sunt multe momente în care artiștii pot fi foarte răi. Eu sunt de părere că artiștii trebuie să fie darnici. Pe cuvântul meu dacă am văzut vreodată o situație în care cineva, fiind rău, a reușit să clădească un lucru stabil, ceva real, o carieră solidă.

Ofelia Popii, actriță:

Cred că în momentul în care te conduci după niște principii sănătoase, picioarele tale sunt mai sigure când mergi prin lume. Știi că picioarele tale te-au adus într-un punct, nu ai trecut apa ca scorpionul, pe spatele broaștei. Mentalitatea asta m-a și ajutat să depășesc mai ușor aceste mici răutăți.

Urmărește-ne pe Google News