• Despre experiența de migrant în Noua Zeelandă: „Stăteam într-o rulotă într-un trailer park unde locuiau cei mai faliți oameni din Auckland, emigranți fără școală din insulele din Pacific și bețivi terminali”.
  • Cum îmbină în romane propriile experiențe personale cu imaginația: „70% real, 30% ficțiune. Mulțumit de răspuns?”.
  • Despre gustul pentru manele: „Departe de țară, manelele iau decisiv în greutate existențială”.
  • Unul dintre argumentele pentru care vrea o formă recunoscută legal de uniune a cuplurilor gay: „Cuplurile noastre de gay n-au miză socială. Mamele noastre de gay umflă din umeri când ne despărțim de iubirea vieții, «Lasă mamă, tu să fii sănătos»”.

Criticul Mihai Iovănel are dreptate când spune că „Schiop este singurul houellebecq-ian autentic din literatura română contemporană”. Schiop are plăcerea perversă de a-ți arăta rana. Oricât de „băiat de centru” ai fi tu, oricât de bine ai fi îmbrăcat, Schiop îți găsește rana purulentă și ți-o arată indiferent de ce marcă de haină o ascunde. Nu doar ți-o arată, ci ți-o și zgândăre – să curgă puroiul peste Gucci.

„Singur și nefericit, fără picior de prieten”

– Dragă Adrian Schiop, spune-mi, te rog, când ți-a venit „nebunia” asta cu scrisul? A venit din plictiseală, din nevoie, din orgoliu? De unde și de ce te-ai apucat de scris?
– Prin clasa a VII-a m-am apucat să țin jurnal. Până în liceu erau notații scurte, gen „azi am fost la baie cu Neluțu Lăzăroi și am schimbat apa la nutrii” – maică-mea se apucase să crească nutrii, că la sfârșitul comunismului toate cucoanele voiau căciuli și haine de nutrie și părea o mare afacere; nu s-a dovedit așa, singurul rezultat au fost niște haine de blană care mucezesc și acum în debara și nenumărate căciuli cu care maică-mea m-a trimis la liceu până în clasa a 11-a la Revoluție și pe care le uram din suflet. În sfârșit, în liceu, pentru că eram singur și nefericit, fără picior de prieten, am început să bag descrieri mai elaborate în jurnal, înfiorător de pretențioase și egocentrice.

În facultate, m-am nimerit într-o gașcă de literați care țineau un jurnal comun, în care regula era să scrii despre nimic, să aberezi exclusiv pe „căcaturi”, pe cele mai nesemnificative și absurde lucruri din ziua aia.

Mă rog, era și strategia noastră de a ne apăra de contextul idiot al anilor 90, în care studenții se scremeau să vorbească la bere despre mari chestii, Dumnezeu, metafizica răului, sfinții închisorilor și căcaturi de-astea pretențioase. Apoi, după ce am terminat facultatea, mi s-a părut că ce am făcut noi în gașca aia discutând despre nimic are relevanță planetară și am început să scriu la primul meu roman, pe bune/pe invers.

De ce a plecat și de ce a revenit din Noua Zeelandă

– Ai avut un moment în care ai „evadat” din România. Spre lumea „de dincolo”: dacă-mi amintesc bine, în Noua Zeelandă. Erai atât de disperat? Ce ai căutat și ce ai găsit? De ce te-ai întors?
– N-am plecat neapărat din lipsă de libertate sexuală. Din 2000 se dăduse liber la chefuri de gay în Cluj, chefuri care se țineau din două în două săptămâni, iar localul unde se țineau era în apropierea unei secții de poliție – mai apăreau rar polițiști să ne întrebe de sănătate, făcându-se că nu văd băieții care-și luau limba-n gură; în plus, era mirc-ul, o protoaplicație de dating cu o secțiune pentru gay, unde puteai agăța…

Am plecat pentru că trăiam extrem de prost. Ok, locuiam într-un oraș mare, Cluj, aveam prieteni, dar banii erau înfiorător de puțini, ca profesor titular, cu dirigenție și cu definitivatul luat câștigam, în 2001, vreo 80-90 de dolari…

– Și cum ai plecat?
– În Noua Zeelandă am ajuns fiindcă am găsit un șmecher de la o agenție de turism care ne-a falsificat extrasul de cont, încât să figureze un zero în plus în el. Acolo, nu m-am descurcat să-mi prelungesc viza și am rămas ilegal; în plus, engleza mea era muci – și n-am avut acces decât la joburi nasoale. A fost crunt. Stăteam într-o rulotă într-un trailer park unde locuiau cei mai faliți oameni din Auckland, emigranți fără școală din insulele din Pacific și bețivi terminali; cum la job băgam 12 ore pe zi ca zugrav (deși am detestat de când mă știu muncile fizice) și n-aveam nicio șansă să pup curând vreo rezidență, m-am întors. 

„70% real, 30% ficțiune” 

– Romanul tău „Soldații” a făcut ceva valuri. Cred că este pentru prima dată în literatura română când avem construită o relație de dragoste între doi bărbați fără subtilități și finețuri. E ceva asumat? Care este povestea din spatele acestui roman?
– Acuma, Vasile, și tu te miști în zona asta de docuficțiune și știi cum e: ce anume e real într-un text e o întrebare care cam inconfortează, chit că ne-am făcut-o cu mâna noastră, conștienți că textul mizează și pe voyeurismul cititorului, „oare chiar așa o fi fost”? În sfârșit, hai să zicem că Alberto păstrează datele generale ale omului din realitate, cu pușcărie de la 15 ani, cu trei condamnări succesive, luat apoi servitor în curtea unei rude bogate. Să zicem că și structura relației dintre Adi și Alberto respectă și ea în mare ce s-a întâmplat în lumea reală. Într-un interviu dădeam un procent de 70% real, 30% ficțiune. Mulțumit de răspuns?

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”

„M-a ajutat să capitalizez cultural și literar”

– Cum să nu… Apropo, cum a evoluat percepția asta a „romanului gay” în România. Căci tu încă de la primul roman destul de nevinovat, pe bune/pe invers, ai fost etichetat și încadrat pe zona asta. S-a schimbat ceva în percepția criticii și publicului? Ai scăpat de acest „stigmat” pentru că eu cred că romanele tale sunt semnificative din cu totul altă perspectivă?
Eticheta aia mi-a convenit pentru că mult timp am alergat singur pe culoarul ăla, ceea ce mi-a dat o vizibilitate suplimentară, în calitate de gay de serviciu al literaturii ro. Deci pentru mine n-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat să capitalizez cultural și literar. În ce privește „relevanța din altă perspectivă”, cum îi zici, probabil ea are de-a face cu faptul că din facultate încoace am avut foarte mulți prieteni, majoritatea hetero, de la care am învățat să gândesc și din perspectiva lor de heterosexuali. Mai are de-a face și cu un gen de homofobie internalizată, cu care am luptat până târziu și care m-a făcut să mă jenez să pedalez excesiv pe problemele mele de gay. 

Am preferat deci să pun reflectorul mai mult pe ceilalți decât să-mi chinui cititorii cu descrieri minuțioase despre ce se întâmplă în suflețelul meu chinuit & sensibil.

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”

– Și în „Soldații” și în ultimul tău roman, „Să ne fie la toți la fel de rău”, e așa un sentiment că tu te folosești de acești eroi pentru a ne descrie, de fapt, o lume, o situație de viață din zona periferiei. Eroii tăi sunt folosiți pentru a ne descrie precaritatea vieții unor categorii sociale? Cât de mult te interesează această „viață socială” a lumii în care trăiesc eroii tăi?
– Soldații l-am scris după ce am început să beau cu o gașcă de sociologi și am luat contact cu stânga old school din jurul Criticatac. Până atunci nu mă interesa de unde vin personajele mele, ce context le-a format, ce-a fost mă-sa și tac-su.

Cu Soldații s-a produs declicul: ce-a fost mă-ta și tac-tu și în ce lume te-ai învârtit până să ne cunoaștem e al dracului de important, aia te formează mai mult decât revelația lui Iisus sau lectura lui Kant.

În ce privește precaritatea și periferia, lucrurile s-au legat fiindcă stăteam în Ferentari și eram înconjurat de oameni reali – care, în virtutea lor de alteritate a mea, mi se păreau mai interesanți, cu atât mai mult cu cât viețile lor aveau suspans, risc, miză existențială – spre deosebire de viețile prietenilor mei: mers la jobul de birou, trăncănit despre politică la o terasă, acasă fumat un cui pe post de somnifer. Care-i știrea încât să merite să construiesc roman în jurul ei? Cinic vorbind – relația cu un tip dintr-o familie de interlopi, ajuns prostituat la pușcărie e superștire; una cu un polițist gay din România – ce  vorbim, e un subiect de nerefuzat.

„Vreau și eu să mă pensionez la 45”

– Cumva în ultimele romane ai „același decor” de Ferentari. Citind ultimul roman, am avut un sentiment de deja-vu, pentru că amintește mult de precedentul. Și totuși nu e. Nu e doar un „schimb de amanți” ai naratorului. Ce diferă între cei doi eroi, între cele două povești?
Aerul de familie al amanților vine din background-ul de lumpeni, amândoi vin din sărăcie lucie, au psihologii de orfani și-s cam atârnători. Dar mai departe e ca-n Alex și Toni de la BUG Mafia – Alberto ajunge un tâlhar fără talent, petrecându-și 15 ani prin pușcării, iar Florin, polițist TF la CFR. 

Ca simplu agent de poliție în România n-o duci deloc rău, la 40 bagi peste mia de euroi în buzunar, bașca cadoul de a te pensiona după 25 de ani de muncă cu o pensie de 4.000 de lei; mulțumesc, vreau și eu să mă pensionez la 45.

Poate de aici turnura diferită pe care o iau poveștile de amor: Alberto joacă comedia dragostei fiindcă e falit și, via Adi, vrea să scape de viața de „slugă” în casa vărului; Florin are mult mai mulți bani ca Adi și deci n-are nevoie să pluseze la capitolul vrăjeală erotică, joacă doar pe sex – ceea ce nu-l împiedică totuși să-și condiționeze venirile la Adi de o sticlă de vin și un pachet de țigări.

Oameni care-și extrag confortul emoțional din prieteni

– Și prin comparație?
Să ne fie la fel de rău e un roman mult mai gay decât Soldații, fiindcă mizez și pe descrierea brutală a scenei gay de băieți, așa cum am perceput-o de la firul ierbii: cu relații care rareori țin, lumea mulțumindu-se cu sex crud cu necunoscuți și extrăgându-și confortul emoțional din prieteni, „relațiile trec, prietenii rămân”; cu „bisexualii pasivi” de pe planeta de gay căsătoriți, care te folosesc să-și ia o p..ă când scapă pentru o oră din jugul conjugal și care apoi dispar cu totul; cu criza de activi din comunitate, 4 pasivi la un activ, motiv pentru care sexul mai mult se vorbește decât se face – și de unde manipulările perverse ale lui Adi ca să-l țină pe polițist lângă el.

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”

De ce ura când i se zicea actor

– „Soldații” a fost un roman ecranizat de regizoarea Ivana Mladenović. Nu e ceva surprinzător în asta. Surprinzător e că tu joci propriul tău erou. Cum a fost să împaci: autor, erou, actor? Mi se pare un gest destul de curajos…
– Am jucat rolul pentru bani, să adun ca furnicuța cât mai mulți să-mi iau apartament – și a fost în top 3 cele mai grele și traumatice chestii pe care le-am făcut vreodată, m-a scos cu totul din zona de confort. Bașca umilința – vreo 6 luni după ce-a ieșit filmul, la descrierea mea algoritmul Google a înlocuit scriitor cu actor; în Ferentarii unde stau vânzătoarele mă apelau cu „domnu actor”. Prietenii mă prezentau la mișto, „actorul Adi Schiop”. Dumnezeule, ce-am urât treaba asta. Sunt perfect confortabil cu statutul ăsta artistic de scriitor, „am muncit pentru el”, cum zic imbecilii – și nu-mi doresc mai mult.

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”

– Manelele reprezintă un alt domeniu la care te pricepi: ai scris o teză de doctorat: Șmecherie și lume rea. Spune-mi, te rog, de unde pasiunea asta a ta pentru manele?
– Mi-au plăcut, Vasile, ce a așa de greu de înțeles? Sunt de la țară, am fost expus de mic la ele. Taică-miu era cu muzica populară, eu cu soru-mea, ca nouă generație, am virat la etno 2.0, adică manele. În plus, cât am fost în Noua Zeelandă, ca emigrant, m-am apropiat o dată în plus de ele: departe de țară, manelele iau decisiv în greutate existențială.

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”
„Soldații” a câștigat „Premiul pentru cel mai bun debut” la Premiile Gopo 2019. În foto, de la stânga la dreapta, Ivana Mladenović, Vasile Pavel Digudai, Adi Schiop și Ada Solomon | Foto: Florin Ghioca

– Când e vorba de manele, lumea românească se împarte aproape ca la război: în două tabere. Pe de o parte ai „progresiștii”, care o apără pe diverse criterii – rasism, clasism etc. – și zona „conservator-elitistă”, care o disprețuiește profund. De unde această patimă?
Au fost genul muzical care a amorsat un val de panică morală fără precedent în istoria muzicii românești, incredibil de amplu și persistent. Pornind de aici, când a apărut o scenă relevantă de stânga (cam după criză), manelele au devenit, printr-un efect pervers, una dintre cele mai puternice hârtii de turnesol ale autenticității opțiunii pentru stânga. Or, odată ce au devenit criteriu decisiv al „poenarometrului” (numit așa după numele lui Poenaru, ideologul șef al stângii marxiste de la noi), au câștigat miză politică: te dai de stânga, dar ai votat USR? Hai, fugi de-aici. Cârâi împotriva manelelor? Hai, lasă-ne, cumetre, cu stânga ta… 

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”

Viața de după ce faci 50 de ani

– Apropo, cum te simți în preajma lui 50 de ani? Am auzit că există viață și la 50 +…
Nu-mi place deloc, e alienant – n-am fost proiectat, ca schemă de viață, pentru asta. Bunică-mea din partea maică-mii avea un pui cu un defect la picioare, care păreau că-i rămăseseră mici, respectiv erau strâmbe și nedezvoltate. Femeia, miloasă din fire, nu-l tăiase nici când i se împlinise sorocul, lăsându-l să devină găină grasă și să șontâcăiască prin curte; bafta lui. Așa mă simt și eu, ca un adult crescând pe picioare malformate, de copil. Ca hetero, tranziția spre bătrânețe se face treptat, e marcată de praguri și roluri care te ajută să te obișnuiești cu ea: iubirea nebună care cu ceva baftă se termină fără copii, căsătoria după criterii (ceva) mai raționale, copii, creditul, ura din cuplu, colega de serviciu cu care te încurci fiindcă e într-o situație similară. 

Când copiii pleacă de acasă la facultate, ai în jur de 50 de ani, cam cât am eu acum: în mare, ești resemnat cu bătrânețea care se apropie, fiindcă ai fost pregătit, ai simțit saltul calitativ al fiecărui rol pe care societatea te-a pus să-l îmbraci.

Câtă vreme viața mea relațională de adult gay s-a scurs ca un continuum identic cu sine – ceva îndrăgosteli, câteva relații trase de păr, mult sex la întâmplare – n-am trecut prin căsătorie, copii, amantă, plecarea copiilor la facultate…

Interviu cu scriitorul „gay de serviciu al literaturii românești”: „N-a funcționat ca stigmat, din contră, m-a ajutat”
Adi Schiop | Foto: Patrícia Grundzová

– Dacă…
– Pentru mine, ăsta e motivul principal pentru care aș vrea pentru gay o formă de uniune „cu acte”, cum e parteneriatul civil, încât cuplurile noastre să câștige greutate, pe scurt, să ni le ia lumea în serios, să se înscrie cât de cât în cadrele politicilor de familie, ca la hetero, gen „întâlnirea dintre socri a fost un dezastru, dar uite, am reușit să-i împăcăm, grație eforturilor noastre conjugate; la nuntă am avut 400 de invitați și tata-socru a pus 10.000 de euro, hai să ne împăcăm; mama ne-a dat Renault-ul ei, că și așa stătea degeaba, am depus actele pentru credit, lasă-mă cu divorțul”.

Și, mai ales, „nu putem divorța acum că mama e bolnavă, ar fi distrusă”. Ei bine, mamele noastre de gay umflă din umeri când ne despărțim de iubirea vieții, „lasă, mamă, tu să fii sănătos”.

Cuplurile noastre n-au miză socială: avem relații libere precum delfinii până la 50 de ani, după care nu ne mai caută nimeni și atunci plătim să mai vedem o relație sau ne oploșim ca fete bătrâne pe la casele rudelor.

Foto: Patrícia Grundzová

 
Citeşte şi:

„Avem o problemă cu viitorul”. Târg de Experiențe și un spectacol de teatru, organizate de adolecenții din Târgu Neamț

IN A RELATIONSHIP | Violența spirituală asupra copiilor: „La șapte ani, mi s-a spus că fetele sunt din naștere mai păcătoase decât băieții”

Romanul unei stewardese. 41 de edituri i-au respins cartea, apoi una i-a oferit o sumă uriașă. Când pasagerii dormeau, ea a început să scrie

     
Povestea incredibilă a voleibalistului care a crezut timp de 15 ani că e iubitul unui fotomodel. Lumea lui s-a năruit când a aflat adevărul
PARTENERI - GSP.RO
Povestea incredibilă a voleibalistului care a crezut timp de 15 ani că e iubitul unui fotomodel. Lumea lui s-a năruit când a aflat adevărul
ȘOC! De ce s-a despărțit Adela Popescu de cel mai bogat bărbat din viața ei. Vedeta nu a mai vrut să audă de el
Playtech.ro
ȘOC! De ce s-a despărțit Adela Popescu de cel mai bogat bărbat din viața ei. Vedeta nu a mai vrut să audă de el
Torturat de părinți până aproape de moarte, un băiețel a reușit să schimbe legea în Marea Britanie: "Am plâns în hohote când l-am întâlnit prima dată"
Observatornews.ro
Torturat de părinți până aproape de moarte, un băiețel a reușit să schimbe legea în Marea Britanie: "Am plâns în hohote când l-am întâlnit prima dată"
Horoscop 3 decembrie 2021. Capricornii ar vrea să asiste neutru la disputele unor apropiați, dar e greu să reziste
HOROSCOP
Horoscop 3 decembrie 2021. Capricornii ar vrea să asiste neutru la disputele unor apropiați, dar e greu să reziste
Toate țările trebuie să se pregătească pentru valul de infectări cu Omicron. Anunțul făcut de OMS
Știrileprotv.ro
Toate țările trebuie să se pregătească pentru valul de infectări cu Omicron. Anunțul făcut de OMS
Marea campioană a ţării, la petrecerile cu alcool şi relaţii intime la Jocurile Olimpice! Moment fără precedent dezvăluit în satul olimpic
Telekomsport
Marea campioană a ţării, la petrecerile cu alcool şi relaţii intime la Jocurile Olimpice! Moment fără precedent dezvăluit în satul olimpic
Tips & tricks de la editorii ELLE ca să-ți alegi cele mai cool piese de sezon
PUBLICITATE
Tips & tricks de la editorii ELLE ca să-ți alegi cele mai cool piese de sezon